Sunteți pe pagina 1din 49

Drept european

Președintele Parlamentului European



• Preşedintele este ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, adică jumătate din legislatura
parlamentară. Preşedintele reprezintă Parlamentul în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii UE.
• Asistat de 14 vicepreşedinţi, Preşedintele coordonează toate lucrările Parlamentului şi ale organelor sale
constitutive (Biroul şi Conferinţa preşedinţilor), precum şi dezbaterile din şedinţele plenare. În fiecare an,
se organizează douăsprezece perioade de sesiune la Strasbourg şi alte şase perioade de sesiune
suplimentare la Bruxelles.
• Preşedintele se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează, prin
arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale constitutive.
• Preşedintele reprezintă Parlamentul în afacerile juridice şi în toate relaţiile externe.
• Acesta se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandări menite să
consolideze Uniunea Europeană.
• În deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Preşedintele Parlamentului prezintă punctul de
vedere şi preocupările acestei instituţii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de
zi.
• În urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene, Preşedintele îl semnează, acesta
devenind astfel operaţional.
• Preşedintele PE semnează, alături de Preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin
procedura legislativă ordinară.
• Preşedintele: alegerea sa
• Candidatul care obţine majoritatea absolută a voturilor exprimate prin vot secret este ales Preşedinte.
Dacă, după trei tururi de scrutin, nu se obţine o majoritate absolută, Preşedintele este ales cu majoritate
simplă, într-un al patrulea tur de scrutin.
• Mandatul Preşedintelui este de doi ani şi jumătate (o jumătate de legislatură) şi poate fi reînnoit.
• Regulamentul de procedură: articolele 13, 14 şi 18
• Preşedintele şi funcţiile sale
• Preşedintele conduce lucrările Parlamentului, prezidează şedinţele plenare şi adoptă bugetul în forma sa
definitivă. Preşedintele reprezintă Parlamentul în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii UE.
• Regulamentul de procedură: articolele care descriu funcţiile
Preşedintelui: 14, 20, 73, 111, 116, 122, 126, 128, 149 - 150, 156, 157, 171, 173, 208, 210
Deputații
• Parlamentul European este alcătuit din 766 de deputaţi aleşi în cele 28 de state membre ale Uniunii
Europene extinse. Din 1979, deputaţii sunt aleşi prin vot universal direct pentru o perioadă de cinci ani.
• Fiecare stat membru hotărăşte cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor, aplicând, însă, aceleaşi
reguli democratice: egalitatea între sexe şi votul secret. În toate statele membre, cetăţenii au drept de vot
la 18 ani, excepţie făcând Austria, unde aceştia au drept de vot la 16 ani. Alegerile europene respectă deja
o serie de reguli comune: votul universal direct, reprezentarea proporţională şi un mandat de cinci ani
care se poate reînnoi.
• Ca regulă generală, locurile în Parlament sunt distribuite în mod proporţional cu populaţia fiecărui stat
membru. Fiecare stat membru dispune de un număr fix de locuri, maximum 99 şi minimum 6.
• Paritatea bărbaţi-femei: reprezentarea femeilor în Parlamentul European este în continuă creştere. În
prezent, mai mult de o treime din deputaţi sunt femei.

• Deputaţii îşi împart timpul de lucru între Bruxelles, Strasbourg şi circumscripţiile lor electorale. La
Bruxelles, participă la reuniunile comisiilor parlamentare şi ale grupurilor politice, precum şi la
perioadele de sesiune suplimentare. La Strasbourg, participă la douăsprezece perioade de sesiune. În
paralel cu aceste activităţi, deputaţii trebuie să aloce timp şi circumscripţiilor lor electorale.
• Deputaţii în Parlamentul European nu se grupează în funcţie de naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile
lor politice.
• Aceştia îşi exercită mandatul în mod independent.

• Deputaţii în Parlamentul European, ale căror atribuţii sunt din ce în ce mai importante, influenţează toate
domeniile vieţii cotidiene a cetăţenilor Uniunii: mediul, protecţia consumatorilor, transporturile, precum
şi educaţia, cultura, sănătatea etc.

• Noul statutul al deputaţilor a intrat în vigoare la 14 iulie 2009. Acesta asigură o mai mare transparenţă în
ceea ce priveşte regulile şi condiţiile de muncă ale deputaţilor, introducând totodată acelaşi salariu pentru
toţi deputaţii, plătit din bugetul UE.
Grupurile politice
• Deputaţii se constituie în grupuri politice; aceştia nu se grupează în
funcţie de naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile lor politice. În
prezent, există 7 grupuri politice în cadrul Parlamentului European.
• Fiecare grup politic îşi asigură organizarea internă, prin desemnarea
unui preşedinte (sau a doi preşedinţi, în cazul anumitor grupuri), a unui
birou şi a unui secretariat.
• Distribuţia locurilor deputaţilor în hemiciclu se face în funcţie de
apartenenţa politică, de la stânga la dreapta, cu acordul preşedinţilor de
grup.
• Numărul minim de deputaţi necesar pentru a constitui un grup politic
este de 25. Cel puţin o pătrime din state membre trebuie să fie
reprezentate în cadrul grupului. Un deputat poate aparţine unui singur
grup politic.
• Unii deputaţi nu fac parte din niciun grup politic, ei fiind, în acest caz,
deputaţi neafiliaţi.
• Înaintea fiecărui vot din cadrul şedinţelor plenare, grupurile politice
examinează rapoartele elaborate de comisiile parlamentare şi depun
amendamente.
• Grupul politic adoptă o poziţie în urma consultărilor din cadrul său.
Niciunui membru nu i se poate impune o anumită variantă de vot.
• Comisii parlamentare
• În vederea pregătirii şedinţelor plenare ale Parlamentului, deputaţii se
constituie în comisii permanente specializate pe anumite domenii.
• Comisii permanente
• Există 20 de comisii parlamentare
O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputaţi şi are un preşedinte, un
birou şi un secretariat
Componenţa politică a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare.
• Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles
Dezbaterile acestora sunt publice.
• În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă
propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă
Deputaţii examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul,
întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare.
• De asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisii speciale
temporare pentru gestionarea unor probleme specifice, precum şi comisii
oficiale de anchetă în cadrul competenţelor sale de control, pentru a investiga
alegaţiile şi modul de administrare a legislaţiei UE.
• Preşedinţii de comisie coordonează lucrările acestora în cadrul Conferinţei
preşedinţilor de comisie.
Comisii permanente

• AFETAfaceri externe
• DROIDrepturile omului
• SEDESecuritate şi apărare
• DEVEDezvoltare
• INTAComerţ internaţional
• CONTControl bugetar
• ECONAfaceri economice şi monetare
• EMPLOcuparea forţei de muncă şi afaceri sociale
• ENVIMediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară
• ITREIndustrie, cercetare şi energie
• IMCOPiaţa internă şi protecţia consumatorilor
• TRANTransport şi turism
• REGIDezvoltare regională
• AGRIAgricultură şi dezvoltare rurală
• PECHPescuit
• CULTCultură şi educaţie
• JURIAfaceri juridice
• LIBELibertăţi civile, justiţie şi afaceri interne
• AFCOAfaceri constituţionale
• FEMMDrepturile femeii şi egalitatea de gen
• PETIPetiţii

• Parlamentul poate constitui, în orice
moment, comisii temporare care se ocupă de
probleme specifice
Comisiile temporare au un mandat de 12
luni, care poate fi prelungit.
• Parlamentul poate constitui comisii de anchetă
care să investigheze cazurile de încălcare sau de
aplicare defectuoasă a dreptului comunitar
Competenţele acestor comisii sunt stabilite în
dispoziţiile privind exercitarea de către
Parlamentul European a dreptului său de
anchetă.
• Concilierea este cea de-a treia şi ultima fază a
celei mai importante proceduri legislative a
Uniunii Europene: procedura de codecizie
În cazul unui dezacord între Parlament şi
Consiliu, se constituie un Comitet de conciliere
care reuneşte 28 de reprezentanţi ai statelor
membre şi 28 de deputaţi PE
Acest comitet are sarcina de a elabora un proiect
comun care va fi supus spre aprobare, în a treia
lectură, Consiliului şi Parlamentului
Acordul final al celor două instituţii este
indispensabil pentru adoptarea textului.
• Delegațiile Parlamentului European întrețin relații și schimburi de informații
cu parlamentele țărilor terțe. Prin intermediul delegațiilor sale, Parlamentul
European contribuie la reprezentarea Uniunii Europene în străinătate și la
promovarea, în țările terțe, a valorilor care stau la baza Uniunii Europene, și
anume principiile libertății și democrației, respectarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale și statul de drept.

• În prezent, există 41 de delegații. Numărul membrilor fiecărei delegații variază
de la 12 la peste 70, în cazul adunărilor parlamentare.
• Putem diferenția mai multe categorii de delegații:
• comisiile parlamentare mixte;
• comisiile parlamentare de cooperare;
• celelalte delegații interparlamentare;
• delegațiile la adunările parlamentare multilaterale.
• Președinții delegațiilor își coordonează activitatea în cadrul Conferinței
președinților de delegație.
• Reuniunile interparlamentare au loc odată sau de două ori pe an, alternativ,
într-unul dintre locurile de desfășurare a activității Parlamentului European și,
respectiv, într-un loc stabilit de parlamentul partener în țara terță în cauză.
• Comisiile parlamentare mixte sunt constituite împreună cu
parlamentele statelor asociate la Uniune sau ale statelor cu care au fost
angajate negocieri în vederea aderării.
• În cadrul reuniunilor, membrii celor două delegații (a Parlamentului
European și, respectiv, a parlamentului țării terțe în cauză) se
informează reciproc cu privire la prioritățile lor și la aplicarea
acordurilor de asociere.
• Comisiile parlamentare mixte pot formula recomandări adresate
parlamentului țării candidate la aderarea la UE, precum și
Parlamentului European. De asemenea, urmăresc desfășurarea
procesului de aderare.
• Competențele comisiilor parlamentare mixte sunt definite de
Parlamentul European și prin acordurile încheiate cu țările terțe.
• Normele de procedură pe baza cărora își desfășoară activitatea aceste
comisii sunt prevăzute de acordurile în cauză. Acestea se bazează pe
paritatea dintre delegația Parlamentului European și cea a
parlamentului partener. Comisiile parlamentare mixte se reunesc, în
general, de două ori pe an.
• Comisiile parlamentare de cooperare sunt
instituite în conformitate cu un acord de
cooperare semnat între Uniunea Europeană (UE)
și țara terță în cauză.
• Comisiile parlamentare de cooperare colaborează
cu statele cărora le este consacrată politica
europeană de vecinătate și cu statele care au
semnat un acord de parteneriat strategic cu UE.
• Numărul membrilor variază de la o comisie la
alta. Numărul membrilor din partea
Parlamentului European care intră în
componența acesteia este egal cu cel al membrilor
din partea parlamentului țării terțe în cauză.
• Celelalte delegații interparlamentare au drept misiune să
întrețină și să promoveze relațiile cu parlamentele țărilor
care nu fac parte din Uniunea Europeană și nu sunt
candidate la aderare.
• Aceste delegații își desfășoară activitatea în cooperare cu
comisiile pentru afaceri externe, pentru dezvoltare și
pentru comerț internațional.
• La propunerea Conferinței președinților, Parlamentul
stabilește numărul membrilor acestor delegații.
• Aceștia sunt aleși pentru întreaga durată a legislaturii.
• Comisia pentru afaceri externe asigură coordonarea
lucrărilor comisiilor parlamentare mixte și de cooperare,
precum și a delegațiilor interparlamentare, a delegațiilor
ad-hoc și a misiunilor de observare a alegerilor care se
încadrează în sfera sa de competență.
• Există patru adunări parlamentare paritare:
• Adunarea Parlamentară Paritară Africa,
Caraibe, Pacific - Uniunea Europeană (ACP-UE)
• Adunarea Parlamentară a Uniunii pentru
Mediterana (AP-UpM)
• Adunarea Parlamentară Euro-Latinoamericană
(EUROLAT)
• Adunarea Parlamentară EURONEST
Organe politice
• Conferinţa preşedinţilor
• Conferinţa preşedinţilor este organul politic al Parlamentului European responsabil
de
• organizarea lucrărilor Parlamentului şi programarea legislativă,
• stabilirea competenţelor şi a componenţei comisiilor şi delegaţiilor,
• relaţiile cu celelalte instituţii ale UE, cu parlamentele naţionale şi cu ţările terţe.
• Conferinţa preşedinţilor pregăteşte calendarul Parlamentului şi ordinea de zi a
şedinţelor plenare şi repartizează locurile în hemiciclu.
• Conferinţa preşedinţilor se compune din Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii
grupurilor politice.
Din Conferinţa preşedinţilor face parte, de asemenea, un reprezentant al deputaţilor
neafiliaţi, care însă nu are drept de vot.
• Conferinţa preşedinţilor hotărăşte prin consens sau prin vot ponderat în funcţie de
numărul deputaţilor din fiecare grup politic.
• Atribuţiile Conferinţei preşedinţilor sunt cele stabilite în Regulamentul de procedură.
Conferinţa organizează lucrările Parlamentului European şi ale organelor sale.
Aceasta este consultată cu privire la toate aspectele legate de programarea legislativă şi
de relaţiile cu celelalte organe şi instituţii ale UE.
Conferinţa preşedinţilor se întruneşte, în general, de două ori pe lună. Reuniunile sale
nu sunt publice.
• Procesele-verbale ale Conferinţei preşedinţilor se traduc în limbile oficiale, se imprimă
şi se distribuie tuturor deputaţilor.
Orice deputat poate adresa întrebări cu privire la activităţile Conferinţei preşedinţilor.
• Permite tuturor deputaţilor, în afara şedinţelor plenare, să facă schimb de idei cu o
personalitate invitată sau să obţină, anticipat, detalii legate de propunerile Comisiei.
• Biroul este organul de reglementare al Parlamentului.
Acesta stabileşte proiectul preliminar de estimare bugetară şi decide cu privire
la toate chestiunile administrative, de personal şi de organizare.
• Biroul este compus din Preşedintele Parlamentului European, cei 14 vicepreşedinţi şi cei
cinci chestori aleşi de către Parlament pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, care se
poate reînnoi.
În cadrul deliberărilor Biroului, în caz de egalitate de voturi, Preşedintele are votul
decisiv. Chestorii au doar rol consultativ.
• Biroul are numeroase atribuţii administrative şi financiare în cadrul Parlamentului.
Acesta este responsabil de toate problemele legate de funcţionarea internă a
Parlamentului.
Acesta ia decizii cu privire la organizarea şedinţelor, poate autoriza reuniuni ale
comisiilor sau ale delegaţiilor în afara locurilor obişnuite de desfăşurare a activităţii
Parlamentului şi pregăteşte proiectul preliminar de estimare a cheltuielilor
Parlamentului.
Biroul numeşte Secretarul General, care conduce serviciile administrative ale
Parlamentului, şi stabileşte componenţa şi organizarea Secretariatului General.
În general, Biroul se reuneşte de două ori pe lună.
• Procesele-verbale ale Biroului se traduc în limbile oficiale, se imprimă şi se distribuie
tuturor deputaţilor.
Orice deputat poate adresa întrebări cu privire la activităţile Biroului.
• Biroul decide cu privire la fondurile alocate partidelor politice reprezentate în
Parlamentul European.
• Colegiul chestorilor
• Colegiul chestorilor este organul Parlamentului European responsabil
de problemele administrative şi financiare care îi privesc în mod direct
pe deputaţi şi de condiţiile de muncă ale acestora.
• Colegiul chestorilor este compus din cinci chestori. Aceştia sunt, de asemenea,
membri ai Biroului.
Parlamentul European alege chestorii după alegerea Preşedintelui şi a celor 14
vicepreşedinţi.
Chestorii sunt aleşi prin vot secret majoritar, în trei tururi: în primele două este
nevoie de o majoritate absolută a voturilor exprimate, în ultimul tur fiind
suficientă o majoritate relativă.
Mandatul chestorilor este de doi ani şi jumătate. Aceştia au un rol consultativ
în cadrul Biroului.
• Chestorii sunt responsabili de problemele administrative şi financiare care îi
privesc în mod direct pe deputaţi, cum ar fi punerea la dispoziţia acestora a
echipamentelor şi a serviciilor generale.
Chestorii pot prezenta propuneri de modificare sau de rescriere a textelor
oricăror norme adoptate de către Birou.
În general, chestorii se reunesc o dată pe lună.
• Orice deputat poate adresa întrebări cu privire la activităţile chestorilor.
• Conferinţa preşedinţilor de comisie
• Conferinţa preşedinţilor de comisie este organul politic
al Parlamentului care asigură o mai bună cooperare între
diferitele comisii parlamentare.
• Conferinţa preşedinţilor de comisie se compune din preşedinţii
tuturor comisiilor permanente şi temporare; aceasta îşi alege
preşedintele. În general, Conferinţa preşedinţilor de comisie se
reuneşte o dată pe lună, la Strasbourg, în timpul şedinţelor
perioadelor de sesiune.
• Conferinţa preşedinţilor de comisie poate face recomandări
Conferinţei preşedinţilor cu privire la lucrările comisiilor şi
întocmirea ordinii de zi a şedinţelor plenare.
Aceasta poate, de asemenea, să ofere consiliere Conferinţei
preşedinţilor în cazul unui dezacord privind repartizarea
competenţelor între comisii. Biroul şi Conferinţa preşedinţilor
pot delega anumite sarcini Conferinţei preşedinţilor de comisie.
• Conferinţa preşedinţilor de delegaţie
• Conferinţa preşedinţilor de delegaţie este organul
politic al Parlamentului care examinează în mod
periodic toate problemele legate de buna
funcţionare a delegaţiilor interparlamentare şi a
delegaţiilor la comisiile parlamentare mixte.
• Conferinţa preşedinţilor de delegaţie se compune din
preşedinţii tuturor delegaţiilor interparlamentare
permanente; aceasta îşi alege preşedintele.
• Conferinţa preşedinţilor de delegaţie poate face
recomandări Conferinţei preşedinţilor cu privire la
lucrările delegaţiilor.
Conferinţa preşedinţilor de delegaţie întocmeşte un proiect
de calendar anual al reuniunilor interparlamentare şi al
reuniunilor comisiilor parlamentare mixte.
Biroul şi Conferinţa preşedinţilor pot delega anumite
sarcini Conferinţei preşedinţilor de delegaţie.
• Deputaţi din diverse grupuri politice, membri ai mai multor
comisii parlamentare, pot constitui intergrupuri pentru a
efectua schimburi de opinii cu caracter informal pe teme
specifice şi pentru a promova contactele dintre deputaţi şi
societatea civilă.
• Intergrupurile nu sunt organe ale Parlamentului şi, prin
urmare, nu pot exprima în niciun caz punctul de vedere al
instituţiei.
• Activitatea intergrupurilor face obiectul unor norme interne
adoptate de Conferinţa preşedinţilor la 16 decembrie 1999
(ultima modificare a fost adoptată la 14 februarie 2008), care
stabilesc condiţiile în care pot fi constituite intergrupurile la
începutul fiecărei legislaturi, precum şi regulile de funcţionare.
• Preşedinţii intergrupurilor au obligaţia de a declara orice
formă de sprijin, în numerar sau în natură, în conformitate cu
aceleaşi criterii care sunt aplicabile deputaţilor, cu titlu
personal. Aceste declaraţii trebuie actualizate anual şi apar
într-un registru public administrat de chestori.
• Şedinţele plenare sunt prezidate de Preşedintele Parlamentului European. Acesta este
asistat, în această misiune, de cei 14 vicepreşedinţi. Preşedintele deschide şedinţa, uneori
cu un discurs sau un omagiu, în funcţie de actualitatea momentului. Parlamentul
încearcă să reacţioneze la evoluţiile marilor dosare de actualitate şi nu ezită să modifice,
în consecinţă, ordinea de zi, pentru a face apel la Uniunea Europeană să acţioneze.
Influenţa Preşedintelui Parlamentului poate fi determinantă în aceasta privinţă.
• Pe parcursul unei şedinţe, Preşedintele dă cuvântul deputaţilor şi veghează la buna
desfăşurare a dezbaterilor. Acesta conduce, de asemenea, votul, supune la vot
amendamentele şi rezoluţiile legislative şi proclamă rezultatele în cadrul Adunării.
Autoritatea sa îi permite să impună un ritm voturilor, uneori lungi şi complexe.
• Cei 766 de deputaţi europeni sunt repartizaţi în prezent în 7 grupuri politice,
reprezentând ansamblul mişcărilor ideologice. Unii deputaţi nu aparţin niciunui grup
politic şi sunt, deci, consideraţi ca fiind deputaţi neafiliaţi. Grupurile politice sunt cele
care decid care sunt chestiunile ce vor fi dezbătute în plen. Acestea pot, de asemenea,
introduce amendamente la rapoartele care sunt votate. Niciun deputat nu poate fi totuşi
obligat de grupul său să voteze într-un anumit fel. Comisia Europeană şi Consiliul
Uniunii Europene participă la şedinţele plenare, pentru a facilita colaborarea între
instituţii în cadrul procesului decizional. La cererea Parlamentului European,
reprezentanţii celor două instituţii fac declaraţii sau îşi prezintă activitatea, răspunzând
la întrebările pe care le pot adresa deputaţii. Aceste dezbateri pot fi închise prin votarea
unei rezoluţii. .
• Reunind un număr mare de participanţi, şedinţele plenare nu pot fi improvizate şi
trebuie, pe cât posibil, să respecte o organizare stabilită în prealabil. De asemenea,
ordinea de zi este stabilită cu exactitate deConferinţa preşedinţilor grupurilor politice.
• În paralel, Conferinţa preşedinţilor de comisie (compusă din preşedinţii tuturor
comisiilor parlamentare permanente sau temporare) poate adresa recomandări
Conferinţei preşedinţilor cu privire la lucrările comisiilor şi la stabilirea ordinii de zi.
• Procedura legislativă ordinară
• Procedura legislativă ordinară acordă astfel aceeaşi
importanţă Parlamentului şi Consiliului Uniunii
Europene într-o gamă largă de domenii (de exemplu:
guvernanţă economică, imigrare, energie, transport,
mediu şi protecţia consumatorilor). Marea
majoritate a legilor europene sunt adoptate în
comun de către Parlamentul European şi Consiliu.
• Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul
de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1992)
şi a fost extinsă şi eficientizată prin Tratatul de la
Amsterdam (1999). Prin intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009,
procedura legislativă ordinară a devenit principala
procedură legislativă a sistemului decizional al UE.
• În conformitate cu articolul 289 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene (TFUE), consultarea este o procedură legislativă
specială prin care Parlamentului i se solicită avizul cu privire la
legislația propusă, înainte ca aceasta să fie adoptată de Consiliu.
• Parlamentul European poate aproba sau respinge o propunere legislativă sau
poate propune amendamente la aceasta. Consiliul nu are obligația legală de a
ține seama de avizul Parlamentului, însă, în conformitate cu jurisprudența
Curții de Justiție, nu trebuie să adopte o decizie în lipsa acestuia.
• Inițial, Tratatul de la Roma din 1957 acorda Parlamentului un rol consultativ
în procesul legislativ; Comisia formula propuneri, iar Consiliul adopta
legislația.
• Actul Unic European (1986) și tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa și
Lisabona au extins în mod succesiv prerogativele Parlamentului. În prezent,
acesta poate juca rolul de colegislator, pe picior de egalitate cu Consiliul, în
marea majoritate a domeniilor (a se vedea "Procedura legislativă ordinară"),
consultarea devenind o procedură legislativă specială (sau chiar o procedură
nelegislativă) utilizată într-un număr limitat de cazuri
• Această procedură se aplică în prezent într-un număr limitat de domenii
legislative, cum ar fi derogările de pe piața internă și dreptul concurenței.
Consultarea Parlamentului, cu titlu de procedură nelegislativă, constituie o
cerință și în cazul adoptării de acorduri internaționale în cadrul politicii
externe și de securitate comune (PESC).
• n anumite domenii legislative, Parlamentului European i se solicită să
îşi dea aprobarea, ca procedură legislativă specială în conformitate cu
articolul 289 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (TFUE). Procedura de aprobare conferă Parlamentului drept
de veto. Astfel, Parlamentul are rolul de a aproba sau de a respinge
propunerea legislativă fără alte amendamente, iar Consiliul nu poate
ignora avizul Parlamentului. Aprobarea, ca procedură nelegislativă,
este necesară şi atunci când Consiliul adoptă anumite acorduri
internaţionale.
• Cunoscută anterior sub denumirea de „procedură de aviz conform”, aceasta a
fost introdusă în 1986 de Actul Unic European în două domenii: acordurile de
asociere şi acordurile de aderare la Uniunea Europeană. Domeniul de aplicare
al procedurii a fost extins prin toate modificările ulterioare ale tratatelor.
• Ca procedură nelegislativă, consultarea se aplică de obicei în cazul ratificării
anumitor acorduri negociate de Uniunea Europeană sau în special în cazurile
de încălcare gravă a drepturilor fundamentale, în temeiul articolului 7 din
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) şi, de asemenea, în cazul aderării
unor noi state membre sau pentru retragerea din UE.
• Ca procedură legislativă, aceasta trebuie utilizată şi în cazul adoptării de noi
acte legislative în domeniul combaterii discriminării; procedura acordă în
prezent Parlamentului European drept de veto şi atunci când se aplică temeiul
juridic general privind subsidiaritatea, în conformitate cu articolul 352 din
TFUE.
• Procedura de avizare în temeiul articolului 140 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
(uniunea monetară)
• Comisia şi Banca Centrală Europeană prezintă
Consiliului rapoarte privind progresele înregistrate în
îndeplinirea obligaţiilor care le revin pentru realizarea
uniunii economice şi monetare de către statele membre
care fac obiectul unei derogări.
• După ce Parlamentul şi-a exprimat avizul, Consiliul, la
propunerea Comisiei, decide care dintre statele membre
care fac obiectul unei derogări îndeplinesc condiţiile
necesare pentru adoptarea monedei unice pe baza
criteriilor stabilite la articolul 140 alineatul (1) din TFUE
şi pune capăt derogării acordate statelor membre
respective. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul
votează recomandările în bloc şi nu poate depune niciun
amendament.
• Proceduri privind dialogul social
• Printre obiectivele Uniunii se numără şi promovarea dialogului
între partenerii sociali, în special în vederea încheierii de
acorduri sau de convenţii.
• În conformitate cu articolul 154 din TFUE, Comisia are
misiunea de a promova consultarea partenerilor sociali la
nivelul Uniunii şi, înainte de a prezenta propuneri
Parlamentului, se consultă cu aceştia cu privire la posibilele
orientări ale unei acţiuni a Uniunii.
• Orice document elaborat de Comisie sau orice acord încheiat
de partenerii sociali se înaintează comisiei competente a
Parlamentului. În cazul în care partenerii sociali au ajuns la un
acord şi au solicitat în comun ca acesta să fie pus în aplicare
printr-o decizie a Consiliului la propunerea Comisiei, în
temeiul articolului 155 alineatul (2) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene, comisia competentă depune o
propunere de rezoluţie prin care recomandă adoptarea sau
respingerea cererii.
• Proceduri privind examinarea acordurilor
voluntare
• Comisia informează Parlamentul cu privire la
intenţia sa de a recurge la acorduri voluntare ca
alternativă la legiferare. Comisia parlamentară
competentă poate întocmi un raport din proprie
iniţiativă, în conformitate cu articolul 48. Comisia
informează Parlamentul cu privire la intenţia sa de a
încheia un acord voluntar. Comisia parlamentară
competentă poate prezenta o propunere de rezoluţie,
prin care recomandă adoptarea sau respingerea
propunerii şi precizează condiţiile care trebuie
îndeplinite în vederea adoptării sau respingerii.
• Codificarea
• Prin codificare oficială se înţelege procedura de abrogare a
actelor care fac obiectul codificării şi de înlocuire a
acestora cu un act unic. Versiunea consolidată a actului
include toate modificările aduse din momentul în care
acesta a intrat în vigoare şi nu comportă nicio modificare
de substanţă a actului respectiv. Codificarea facilitează
înţelegerea legislaţiei Uniunii Europene, care este supusă
unor modificări frecvente. Serviciile juridice ale
Parlamentului examinează propunerea de codificare
prezentată de Comisie şi, dacă nu există modificări de
fond, se aplică procedura simplificată de adoptare a unui
raport prevăzută la articolul 46 din Regulament.
Propunerea Comisiei va fi examinată în toate aspectele
sale, printr-o procedură simplificată în cadrul
Parlamentului European şi al Consiliului.
• Dispoziţii de executare
• Comisia poate introduce măsuri de executare în
cadrul legislaţiei existente. Aceste măsuri sunt
prezentate unor comitete de experţi din statele
membre şi transmise Parlamentului European
spre informare.
• La propunerea comisiei sale competente,
Parlamentul poate adopta o rezoluţie prin care se
arată că proiectul de măsură de executare
depăşeşte cadrul actului juridic în cauză şi poate
solicita Comisiei să modifice măsura de
executare.
• Iniţiativa legislativă aparţine Comisiei. Tratatul de la Maastricht, consolidat
prin Tratatul de la Lisabona, a conferit totuşi Parlamentului European un
drept de iniţiativă legislativă care îi permite să ceară Comisiei să-i prezinte o
propunere.

• Programarea anuală şi multianuală
• Conform tratatului, Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi
multianuală a Uniunii. În vederea atingerii acestui obiectiv, Comisia îşi
pregăteşte programul de lucru, care reprezintă contribuţia sa la programarea
anuală şi multianuală a Uniunii. Parlamentul European cooperează deja cu
Comisia în procesul de elaborare a programului de lucru al acesteia, iar
Comisia ţine seama de priorităţile exprimate de Parlament în acest stadiu. În
urma adoptării sale de către Comisie, este prevăzut un trilog între Parlament,
Consiliu şi Comisie în vederea ajungerii la un acord cu privire la programarea
Uniunii.
• Anexa XIV la Regulamentul de procedură (Acord-cadru privind relaţiile dintre
Parlamentul European şi Comisia Europeană) prevede dispoziţii detaliate,
inclusiv un calendar.
• Parlamentul adoptă o rezoluţie referitoare la programarea anuală. Preşedintele
solicită Consiliului să îşi dea avizul cu privire la programul de lucru al Comisiei
şi rezoluţia Parlamentului. În cazul în care o instituţie nu este în măsură să
respecte calendarul stabilit, acesteia i se solicită să notifice celelalte instituţii cu
privire la motivele întârzierii şi să propună un nou calendar
• Iniţiativa prevăzută la articolul 225 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene
• Pe baza unui raport întocmit de comisia competentă, în
conformitate cu articolul 225 din TFUE, Parlamentul,
hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, poate
cere Comisiei să îi prezinte orice propunere legislativă
corespunzătoare. Parlamentul poate, în acelaşi timp, să
stabilească un termen pentru prezentarea unei astfel de
propuneri. Comisia parlamentară competentă trebuie să
ceară mai întâi aprobarea Conferinţei preşedinţilor. Comisia
poate fi de acord sau poate refuza să pregătească o
propunere legislativă solicitată de Parlamentul European.1
• O propunere de act al Uniunii, pe baza dreptului de iniţiativă
conferit Parlamentului în temeiul articolului 225 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene, poate fi făcută şi de
un membru al Parlamentului European. Această propunere
este prezentată Preşedintelui Parlamentului, care o transmite
comisiei competente spre examinare. Aceasta poate decide
să prezinte în plen (a se vedea mai sus).
• Consiliul European - O instituţie oficială a UE
• Consiliul European defineşte orientările şi priorităţile politice generale ale Uniunii Europene. Odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, Consiliul European a devenit o instituţie. Preşedintele său este Herman Van
Rompuy.
• În continuare sunt prezentate unele întrebări privind ce este şi cu ce se ocupă Consiliul European şi răspunsurile aferente acestora,
astfel cum sunt prevăzute de articolul 15 din Tratatul privind Uniunea Europeană (prima parte a Tratatului de la Lisabona).
• Cu ce se ocupă Consiliul European?
• Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale.
Acesta nu exercită funcţii legislative.
• Cine sunt membrii săi?
• Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele
Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.
Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce
îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei.
• Cu ce frecvenţă se întruneşte?
• Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru, la convocarea preşedintelui său.
• Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.
• Cum îşi adoptă deciziile?
• Deciziile Consiliului European se adoptă de regulă prin consens. În unele cazuri, Consiliul European adoptă deciziile în unanimitate
sau cu majoritate calificată, în funcţie de ceea ce prevăd dispoziţiile tratatului
• Cum îşi alege Preşedintele? Care este durata mandatului Preşedintelui?
• Consiliul European îşi alege Preşedintele cu majoritate calificată. Mandatul Preşedintelui este de doi ani şi jumătate, cu
posibilitatea reînnoirii o singură dată.
• Consiliul European se reuneşte de obicei la Bruxelles, în clădirea Justus Lipsius. Este asistat de Secretariatul General al Consiliului.
• O privire asupra istoriei Consiliului European
• Consiliul European a fost creat în 1974 cu intenţia instituirii unui forum informal de dezbatere între şefii de stat sau de guvern.
Consiliul European a devenit rapid organul care stabileşte obiectivele Uniunii şi linia de urmat în vederea realizării acestora, în
toate domeniile de activitate ale UE. A dobândit un statut formal prin Tratatul de la Maastricht din 1992, conform căruia "Consiliul
European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politice generale ale acesteia." Începând cu 1 decembrie 2009,
în conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a devenit una dintre cele şapte instituţii ale Uniunii.

• Ce face președintele Consiliului European?
• În conformitate cu articolul 15 alineatul (6) din Tratatul privind
Uniunea Europeană, președintele Consiliului European:
• prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
• asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului
Afaceri Generale;
• acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul
Consiliului European;
• prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.

Acesta asigură de asemenea, la nivelul său și în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica
externă și de securitate comună, fără a aduce atingere
atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate.
• Președintele Consiliului European nu poate exercita în același timp un
mandat național.
• Reuniuni internaționale la nivel înalt
• Una dintre responsabilitățile președintelui Consiliului European este de a
reprezenta UE pe plan extern, la reuniunile internaționale la nivel înalt, de
obicei alături de președintele Comisiei Europene.

• Există trei tipuri principale de reuniuni internaționale la nivel înalt:

• Reuniunile bilaterale la nivel înalt sunt organizate între UE și partenerii săi
strategici. Aceste reuniuni se desfășoară periodic, de obicei o dată pe an, cu țări
precum Japonia, SUA, Rusia, Africa de Sud, Brazilia și China. Ele au loc, pe
rând, la Bruxelles și în țara respectivă.
• Reuniunile internaționale multilaterale la nivel înalt, la care UE este fie
membră, fie invitată să participe în calitate de actor internațional cheie, cum ar
fi G8, G20 și Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
• Reuniunile multilaterale la nivel înalt ale UE. Aceste reuniuni cuprind
Parteneriatul estic, UE-Africa, UE-ASEM și UE-CELAC. În mod tradițional,
atunci când este rândul UE să găzduiască aceste reuniuni, statul membru care
deține președinția asigurată prin rotaţie a Consiliului UE este statul-gazdă.
Începând din 2014, acestea vor fi găzduite, de asemenea, de către Consiliul UE
la Bruxelles. Participanții la respectivele reuniuni la nivel înalt sunt șefii de stat
sau de guvern ai tuturor statelor membre ale UE, precum și președintele
Consiliului European, președintele Comisiei Europene și șefii de stat sau de
guvern ai țărilor participante respective.
• Cunoscut şi sub denumirea informală de Consiliul UE, reprezintă forul
în care se reunesc miniştrii din statele membre pentru a adopta acte
legislative şi pentru a coordona politicile europene.
• A nu se confunda cu:
• Consiliul European – altă instituţie a UE, în cadrul căreia şefii de stat şi
de guvern se reunesc de aproximativ 4 ori pe an pentru a discuta
priorităţile politice ale Uniunii
• Consiliul Europei – instituţie care nu face parte din UE.
• Rol
1. Adoptă legislaţia europeană.
2. Coordonează politicile economice generale ale statelor membre.
3. Semnează acorduri între UE şi alte ţări.
4. Aprobă bugetul anual al UE.
5. Elaborează politica externă şi de apărare a UE.
6. Coordonează cooperarea dintre instanţele judecătoreşti şi forţele de
poliţie din ţările membre.
• 1. Exercitarea puterii legislative
• Consiliul şi Parlamentul au ultimul cuvânt cu privire la actele legislative
propuse de Comisie.
• 2. Coordonarea politicilor economice
• Statele membre ale UE au decis că doresc să aibă o politică economică generală
comună, coordonată de miniştrii economiei şi finanţelor din fiecare ţară.
• Printre obiectivele Consiliului UE se mai numără crearea de locuri de muncă,
ameliorarea sistemelor de educaţie şi asistenţă medicală şi creşterea nivelului de
bunăstare. Deşi statele membre răspund, fiecare în parte, de propriile politici în
aceste domenii, ele pot cădea de acord asupra obiectivelor comune şi pot face
schimb de experienţă.
• 3. Semnarea acordurilor internaţionale
• Consiliul semnează, în numele UE, acorduri în domenii diverse: mediu, comerţ,
dezvoltare, industrie textilă, pescuit, ştiinţă, tehnologie şi transport.
• 4. Aprobarea bugetului UE
• Consiliul şi Parlamentul European decid în comun asupra bugetului anual al UE.
• 5. Politica externă şi de apărare
• Guvernele naţionale deţin controlul asupra acestor domenii, dar lucrează împreună
pentru a elabora aşa-numita politică externă şi de securitate comună. Consiliul
reprezintă principalul for pentru derularea acestei cooperări.
• UE nu are o armată proprie. Însă, pentru a reacţiona cât mai rapid în caz de conflicte
internaţionale şi dezastre naturale, unele ţări participă cu trupe în cadrul unei forţe de
reacţie rapidă, care se implică doar în acţiuni umanitare, de salvare şi de menţinere a
păcii.
• 6. Justiţie
• Cetăţenii UE trebuie să aibă acces egal la justiţie, peste tot în Uniune. În cadrul
Consiliului, miniştrii justiţiei fac eforturi pentru a garanta că sentinţele pronunţate de
un tribunal într-o ţară a UE - în cazuri de divorţ, de exemplu - sunt recunoscute în
toate celelalte state membre.
• Miniştrii justiţiei şi afacerilor interne coordonează supravegherea frontierelor
externe şi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate la nivel internaţional.
• Cine sunt membrii Consiliului?
• Consiliul nu este format din membri permanenţi. La fiecare reuniune a Consiliului,
statele membre trimit miniştrii care răspund de domeniul aflat pe agenda de discuţii -
de exemplu, miniştrii mediului dacă reuniunea se axează pe probleme de mediu.
Reuniunea respectivă se va numi „Consiliul de mediu”.
• Cine prezidează reuniunile?
• Consiliul care îi reuneşte pe miniştrii afacerilor externe este prezidat permanent de
aceeaşi persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de
securitate comună .
• Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din ţara care deţine
preşedinţia UE în momentul respectiv.
• De exemplu, în cazul în care Consiliul de mediu se reuneşte în perioada în care
Estonia deţine preşedinţia UE, reuniunea va fi prezidată de ministrul estonian al
mediului.
• Sistemul de vot
• În general, Consiliul UE adoptă deciziile aplicând regula „majorităţii calificate”. Cu cât populaţia unei
ţări este mai numeroasă, cu atât sunt mai multe voturile de care dispune ţara respectivă. Totuşi, în
realitate, numărul voturilor nu este strict proporţional cu populaţia, ci ponderat în favoarea ţărilor cu mai
puţini locuitori:
• Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit: 29 de voturi
• Spania şi Polonia: 27
• România: 14
• Ţările de Jos: 13
• Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria: 12
• Austria, Bulgaria şi Suedia: 10
• Croaţia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia: 7
• Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia: 4
• Malta: 3
• TOTAL: 352
• Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care:
• majoritatea celor 28 de ţări membre (uneori chiar şi două treimi) votează în favoarea deciziei
• se întrunesc cel puţin 260 din cele 352 de voturi.
• În plus, orice stat membru poate cere să se verifice dacă majoritatea întrunită reprezintă cel puţin 62%
din totalul populaţiei. În caz contrar, propunerea nu poate fi adoptată.
• În domenii cu caracter sensibil, cum ar fi securitatea, afacerile externe şi impozitarea, deciziile Consiliului
trebuie adoptate în unanimitate. Cu alte cuvinte, fiecare ţară are drept de veto.
• Începând cu 2014, se va introduce sistemul de vot cu dublă majoritate.
• Pentru ca o propunere să fie adoptată, va fi nevoie să se întrunească două tipuri de majoritate: a ţărilor
(cel puţin 15) şi a populaţiei UE (ţările care se exprimă în favoarea propunerii trebuie să reprezinte cel
puţin 65% din populaţia UE).

• Comisia Europeană este una dintre principalele instituţii ale Uniunii Europene.
Reprezintă şi susţine interesele Uniunii în ansamblul său. Propune acte
legislative şi gestionează punerea în aplicare a politicilor europene şi modul în
care sunt cheltuite fondurile UE.
• Componenţă
• Cei 28 de comisari, câte unul din fiecare stat membru, trasează direcţiile
politice ale Comisiei pe durata mandatului lor de 5 ani. Fiecărui comisar îi este
atribuită de către preşedinte responsabilitatea pentru unul sau mai multe
domenii de acţiune.
• Preşedintele actual al Comisiei Europene este José Manuel Barroso, care şi-a
început cel de-al doilea mandat în februarie 2010.
• Preşedintele este desemnat de Consiliul European, care îi numeşte şi pe ceilalţi
comisari, cu acordul preşedintelui desemnat.
• Numirea comisarilor, inclusiv a preşedintelui, este supusă aprobării
Parlamentului. Pe durata mandatului, comisarii răspund pentru acţiunile lor în
faţa Parlamentului, singura instituţie abilitată să demită Comisia.
• Activitatea de zi cu zi a Comisiei este asigurată de membrii personalului -
administratori, jurişti, economişti, traducători, interpreţi, secretari etc -
organizaţi în departamente numite „direcţii generale” (DG).
• Termenul „Comisie” poate face referire atât la colegiul celor 28 de comisari, cât
şi la personalul său permanent sau la instituţia propriu-zisă.
• Rol
• Reprezintă şi susţine interesele Uniunii Europene în ansamblul său.
Monitorizează şi pune în aplicare politicile UE:
1. propunând proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului
2. gestionând bugetul UE şi alocând fonduri
3. aplicând dreptul european (împreună cu Curtea de Justiţie)
4. reprezentând Uniunea Europeană la nivel internaţional, de exemplu negociind
acordurile dintre UE şi alte ţări.
• 1. Proiecte legislative noi
• Comisia are „drept de iniţiativă” - poate propune acte legislative pentru a
proteja interesele Uniunii şi ale cetăţenilor săi. Ea procedează astfel doar în
situaţiile în care o măsură eficientă nu poate fi luată la nivel naţional, regional
sau local (principiul subsidiarităţii).
• Când propune un proiect legislativ, Comisia încearcă să ia în calcul interesele
unor categorii cât mai largi. Pentru a se asigura că detaliile tehnice sunt
corecte, Comisia consultă experţii din cadrul diferitelor comitete şi grupuri de
lucru. De asemenea, organizează consultări publice.
• Departamentele Comisiei se ocupă de elaborarea proiectelor de acte legislative.
Dacă cel puţin 14 din cei 28 de comisari sunt de acord cu proiectul, acesta este
înaintat Consiliului şi Parlamentului care, după ce îl dezbat şi îi aduc
modificări, decid dacă să-l adopte sau nu.
• . Gestionarea bugetului UE şi alocarea de fonduri
• Împreună cu Parlamentul şi Consiliul, Comisia stabileşte priorităţile în
materie de cheltuieli pe termen lung în contextul „cadrului financiar”
european. De asemenea, elaborează un proiect de buget anual pe care îl
înaintează Parlamentului şi Consiliului spre aprobare şi supraveghează
modul în care sunt cheltuite fondurile europene, de exemplu, de către
agenţiile şi autorităţile naţionale şi regionale. Modul în care Comisia
gestionează bugetul este verificat de către Curtea de Conturi.
• Comisia gestionează fondurile consacrate politicilor europene (de
exemplu, agricultură şi dezvoltare rurală) şi programe precum Erasmus
(schimburi de studenţi).
• 3. Aplicarea dreptului comunitar
• În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia se asigură că fiecare stat
membru aplică în mod corect legislaţia europeană.
• În cazul în care consideră că un guvern nu îşi respectă obligaţiile în
acest sens, Comisia îi adresează mai întâi o scrisoare oficială prin care îi
cere să remedieze situaţia. În ultimă instanţă, Comisia poate înainta
cazul Curţii de Justiţie. Curtea poate impune sancţiuni, iar deciziile sale
sunt obligatorii pentru toate ţările şi instituţiile europene.
• 4. Reprezentarea UE pe scena internaţională
• Comisia se exprimă în numele tuturor ţărilor UE în cadrul
organismelor internaţionale precum Organizaţia
Mondială a Comerţului.
• De asemenea, negociază acorduri internaţionale în numele
UE, precum Acordul de la Cotonou (privind ajutorarea
ţărilor în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific
şi derularea schimburilor comerciale cu acestea).
• Locaţii
• Comisia Europeană are sediile la Bruxelles şi Luxemburg.
De asemenea, arereprezentanţe în fiecare ţară a UE
şi delegaţii în capitale din lumea întreagă.

• Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura
că aceasta se aplică în același fel în toate țările UE. De asemenea,
soluționează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și
instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile
pot, la rândul lor, să aducă un caz în fața Curții de Justiție, atunci când
consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituție
europeană.
• Componență
• Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din câte un
judecător pentru fiecare stat membru.
• Curtea beneficiază de sprijinul a nouă „avocați generali” care au
sarcina de a-și prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile aduse
în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie imparțiale și susținute public.
• Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un mandat de 6
ani, care poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra
persoanelor nominalizate.
• Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri
care îi sunt înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o
mai bună protecție juridică, s-a înființat „Tribunalul”, care se ocupă de
acțiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi și anumite
organizații, precum și de cauzele care țin de dreptul concurenței.
• Curtea pronunță hotărâri privind cazurile sesizate. Cele
cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:
1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri
preliminare – când instanţele naţionale îi cer Curţii de
Justiţie să interpreteze un act legislativ european
2. acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor –
intentate guvernelor care nu aplică legislaţia europeană
3. acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte
legislative ale UE încalcă tratatele europene sau drepturile
fundamentale
4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când
instituţiile UE nu acţionează pentru a lua deciziile pe care
au obligaţia de a le lua
5. acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi
sau organizaţii împotriva deciziilor sau acţiunilor UE
• 1. Procedura privind pronunțarea unei
hotărâri preliminare
• Instanțele naționale din fiecare stat membru UE
sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare
a legislației europene în statul respectiv. Dar există
riscul ca instanțele din diferite țări să interpreteze
legislația UE în moduri diferite.
• Pentru a preveni acest lucru, a fost prevăzută o
„procedură pentru pronunțarea unei hotărâri
preliminare”. Dacă o instanță națională are îndoieli
cu privire la interpretarea sau validitatea unui act
legislativ european, aceasta poate și, în anumite
cazuri, este obligată, să solicite avizul Curții de
Justiție. Acest aviz poarte numele de „hotărâre
preliminară”.
• 2. Acțiuni în constatarea neîndeplinirii
unei obligații
• Comisia poate iniția o acțiune în justiție în cazul în
care consideră că un stat membru nu își îndeplinește
obligațiile prevăzute de legislația europeană.
Procesul poate fi intentat și de un alt stat membru.
• În ambele cazuri, Curtea investighează acuzațiile și
pronunță sentința. Dacă se constată că acuzațiile
aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are
obligația de a remedia situația imediat. În cazul în
care statul membru nu se conformează hotărârii
pronunțate de Curtea de Justiție, aceasta poate
impune plata unei amenzi.
• 3. Acțiuni în anulare
• Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în
anumite condiții) Parlamentul consideră că un
anumit act legislativ european este ilegal, Curții de
Justiție i se poate solicita anularea actului respectiv.
• Aceste „acțiuni în anulare” pot fi prezentate și de
persoanele fizice care doresc să îi solicite Curții
anularea unui anumit act legislativ care le afectează
în mod direct și negativ.
• În cazul în care constată că actul respectiv a fost
adoptat incorect sau nu are temei în baza
dispozițiilor din Tratate, Curtea îl poate declara nul
și neavenit.
• 4. Acțiuni în constatarea abținerii de a acționa
• Tratatul prevede că Parlamentul European,
Consiliul și Comisia au obligația de a adopta
anumite decizii în anumite situații. Dacă nu își
îndeplinesc această obligație, celelalte instituții ale
UE și (în anumite împrejurări) persoanele fizice sau
întreprinderile pot adresa o plângere Curții pentru
ca această abținere de a acționa să fie consemnată
oficial.
• 5. Acţiuni directe
• Orice persoană sau întreprindere care a avut de
suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de
acțiune din partea instituțiilor UE sau a
funcționarilor acestora, poate intenta o acțiune la
Tribunalul de Primă Instanță, cu scopul de a obține
despăgubiri.
• Cum sunt gestionate cazurile
• Pentru fiecare caz înaintat Curții se desemnează un judecător și un avocat general.
• Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris şi apoi verbal
• 1. Procedura scrisă
• Mai întâi, toate părțile implicate îi prezintă declarații scrise judecătorului care răspunde
de cazul respectiv. Judecătorul scrie un raport care cuprinde rezumatul declarațiilor și
temeiul legal al cazului.
• 2. Audierea publică
• Ce de-a doua etapă este audierea publică. În funcție de complexitatea cazului, audierea
poate avea loc în fața unui complet format din 3, 5 sau 13 judecători sau în fața întregii
Curți. La audiere, avocații părților își prezintă cazul în fața judecătorilor și a avocatului
general, care le pot adresa întrebări.
• Ulterior, avocatul general își prezintă propriul punct de vedere, după care judecătorii
deliberează și pronunță sentința.
• Avocații generali nu trebuie să își prezinte punctul de vedere decât în cazul în care
Curtea consideră că în respectiva cauză se ridică o nouă problemă de drept. Curtea nu
trebuie neapărat să aibă un punct de vedere similar cu cel al avocatului general.
• Sentințele Curții se adoptă cu majoritate și se pronunță în cadrul unei audieri publice.
Imagini de la audierile publice sunt deseori televizate (Europe by Satellite ).
• Procedura este similară în cazul Tribunalului, cu singura diferenţă că avocatul general
nu îşi susţine punctul de vedere.