Undele seismice sunt unde

elastice generate prin eliberarea

bruscă a energiei în focar în
momentul producerii unui
cutremur. Undele seismice pot fi
identificate printr-o serie de
proprietăți, cum ar fi: viteza lor de
propagare, direcția
în care se mișcă particulele
mediului la trecerea undei, mediul
prin care se propagă. Astfel,
există două tipuri
principale de unde: unde de volum
și unde de suprafață.
 UNDE DE VOLUM - sunt generate în focar și se propagă prin
interiorul Pământului în toate direcțiile. Undele de volum includ undele
P și S și sunt utilizate pentru a localiza cutremurele și pentru
determinarea structurii interne a Pământului.

UNDE P - sunt denumite și PRIMARE deoarece se propagă cu vitezele cele mai

mari și sunt înregistrate primele la o stație seismică. Pot traversa medii atât solide
cât și lichide. Aceste unde sunt unde longitudinale sau de compresiune datorită
comprimării și dilatării (întinderii) materialului străbătut pe direcția lor de
propagare. Vitezele undelor P variază între 1 și 14 km/s. Vitezele mici corespund
unor unde P ce se propagă prin apă, iar valorile mari reprezintă viteza undelor P la
baza mantalei Pământului
 UNDE S - sunt denumite și SECUNDARE deoarece se propagă cu viteze
mai mici decât undele P și apar după acestea pe seismograme. Spre
deosebire de undele P, undele S se propagă doar prin medii solide, nu și prin
cele lichide. Această caracteristică i-a ajutat pe seismologi să ajungă la
concluzia că nucleul extern al Pământului este în stare lichidă. Undele S
sunt unde transversale deoarece ele mișcă pământul pe direcție transversală
sau perpendiculară la direcția de propagare. Vitezele undelor S pot varia
între 1 și 8 km/s.
UNDE DE SUPRAFAȚĂ - sunt generate în urma interacției dintre
undele Pși S cu suprafața Pământului. Aceste unde se propagă de-
a lungul suprafeței Pământului cu viteze mai mici decât undele de
volum și sunt considerate principalul răspunzător pentru
distrugerile provocare de cutremure

UNDE Love - au fost descoperite de matematicianul englez A. E. H.

Love (1911), după care au fost și denumite. Sunt cele mai rapide unde
de suprafață și sunt înregistrate după undele S. Sunt unde transversale
care conduc la o mișcare a terenului orizontală (stânga - dreapta),
perpendiculară pe direcția de propagare. Aceste unde pot fi înregistrate
numai de aparatele seismice (seismografe) care înregistrează mișcarea
orizontală a terenului.
 UNDE Rayleigh - au fost descoperite (matematic) în 1885 de către John
William Strutt (Lord Rayleigh). Au vitezele de propagare cele mai mici și
sunt înregsitrate pe seismograme după undele Love. Aceste unde sunt
similare cu valurile oceanelor, mărilor înainte de a se sparge pe linia
țărmului. La trecerea unei unde Rayleigh, pământul se mișcă pe o traiectorie
eliptică (în plan vertical) în sens invers acelor de ceasornic (dacă direcția de
propagare este către dreapta).
 PRODUCERE SI CLASIFICARE

Pământul, care se află într-o permanentă mişcare, posedă o structură internă

destulde complicată, dar care schematic poate fi redusă la: suprafaţa
liberă(scoarţă), crustacontinentelor(litosferă) 0-70 km, manta 70-2900 km,
nucleul exterior 2900-5000 km,nucleul interior central 5000-6320 km.
În acest context, continentele se deplasează continuu şi lent, producând
modificăriale scoarţei terestre în urma acumulărilor energetice în roci şi a
erupţiilor vulcanice.Aceste fenomene se manifestă periodic în crusta terestră
prin mişcări bruşte şi violentecare sunt înregistrate la suprafaţa liberă a
terenului sub forma cutremurelor de pământ.
Cu privire la sursa care generează cutremurele puternice se admit două
categorii principale de mecanisme posibile de producere şi anume:
Cutremure vulcanice, datorate erupţiilor vulcanice(7%)
Cutremure tectonice, datorate unor modificări structurale importante
alescoarţei terestre(90%) (însoţite de fenomene de rupere sau de faliere)
Cele mai frecvente cutremure sunt de origine
tectonică, iar energia pe care oeliberează se
extinde pe zone întinse la suprafaţa terestră.
Şocul seismic se produce caurmare a unor
fracturi ale scoarţei care vin în contact într-un
plan mai slab, în care s-auacumulat în timp
deformaţii elastice extrem de mari. Eliberarea
bruscă a energiei dedeformaţie, transformată
instantaneu în energie cinetică, generează unde
elastice care se propagă radial în toate direcţiile,
iar prin procese de reflexie şi refracţie ajung la
suprafaţa Pământului. Punctul teoretic în care
se produce ruptura iniţială(în realitate există
o zonăde fracturare), se numeşte focar sau
hipocentru.
Punctul situat la suprafaţa Pământului, pe
verticala focarului, poartă denumirea de
epicentrul cutremurului
Localizarea poziţiei focarului şi epicentrului se obţine pe baza prelucrăriiînregistră
rilor mişcărilor seismice în staţii echipate cu aparatură specifică. În funcţie
de poziţia focarului exprimată prin distanţa H dintre focar şi epicentru, denumită
adâncimesau profunzime, cutremurele se clasifică astfel:
1. Cutremure crustale ( normale) având focarul situat până la o adâncime
de 70km. Acest tip de cutremur, care reprezintă 90% din cutremurele care se
produc în lume,are o durată semnificativă redusă. Deşi sunt extrem de violente,
cutremurele crustaleafectează zone destul de limitate la suprafaţa Pământului. În
această categorie se înscriufocarele care aparţin centurii circumpacifice, zonelor
din Asia de Sud-Vest, bazinulmediteranean etc
2. Cutremurele subcrustale(intermediare) au focarul localizat în limitele 70 ≤H<
300 km. Durata cutremurelor este moderată, în timp ce aria de manifestare este
multmai mare. Perioadele de revenire ale cutremurelor intermediare sunt mult mai
mari decâtale celor normale.Focarele intermediare identificate până în prezent sunt
destul de reduse ca număr,fiind situate în: Afganistan, Columbia, Mexic şi
zona munţilor Vrancei din România
3. Cutremure de adâncime(de profunzime)
S-au semnalat între limitele300≤H<700 km. Incidenţa acestei categorii de
cutremure este mai redusă deoarece perioadele predominante sunt lungi.
4. Cutremurele tectonice
au ca origine fenomenul de faliere sau cel de subducţiea plăcilor
continentale. Cutremurele violente generate de fractura rocilor sunt
datoratemişcărilor produse în lungul unui plan de rupere, însoţite de
eliberarea bruscă a uneienergii imense. Aceste planuri de rupere se numesc
falii, iar în momentul ruperiiinstantanee, capacitatea rocii respective a atins
valoarea limită peste care nu mai estecapabilă să acumuleze deformaţii
elastice sau energie elastică de deformare
 INTENSITATEA CUTREMURELOR

Pe baza observaţiilor cu privire la distrugerile provocate de cutremure

clădirilor şimodificările aduse reliefului regiunii afectate, numite efecte
macroseismice, se poate defini
o scară de intensităţi macroseismice,asociindu-se un număr(grad)
diferiteşor efecte distructive ale cutremurului. Putem aminti astfel:
Scala Richter, care exprimă logaritmic energia eliberată la o
anumitădistanţă epicentrală, este o scală logaritmică ce se exprimă în
numere zecimalecuprinse între 1-
9. Creşterea magnitudinii cu o unitate corespunde creşterii
amplitudinii maxime a undei de zece ori. Energia seismică ce se degajă în
focar diferă de amplitudinea seismului de la suprafaţa Pământului.
Scala Mercalli
modificată(cu 12 grade) care descrie intensitateacutremurului prin
observarea efectelor sale în epicentru.
Scala Ross i-Farel
(cu 10 grade)
 MODURILE DE MĂSURARE A
CUTREMURELOR

De-a lungul timpului, oamenii au

găsit mai multe moduri creative de a
măsura mișcarea solului produsă în
urma unui cutremur. Astfel, primul
seismograf folosit pentru detectarea
unui cutremur a fost inventat cu 200
de ani î.H. de către un chinez, Zhang
Heng, care a trăit în timpul dinastiei
Han. Aparatul, un vas de bronz de
aproape 1 m diametru (g. III.2), avea
8 dragoni sculptaţi de jur-împrejurul
vasului, ecare dragon având în gură
o bilă aată în echilibru. La
producerea unui cutremur, bilele
cădeau doar din gurile unora dintre
dragoni în gurile unor broscuţe aate
sub ei, arătând în acest fel cum s-a
mișcat terenul și care este direcţia
din care venea cutremurul.
 În zilele noastre, pentru înregistrarea
undelor seismice generate de un
cutremur, oamenii de știinţă folosesc
aparate moderne, numite seismografe.
Acestea înregistrează momentul, durata
și amplitudinea mișcării seismice, iar
înregistrarea poartă numele de seis mo
gramă (g. III.3). Seismogramele pot
înregistrate pe suport de hârtie sau pe
suport digital și sunt folosite de către
oamenii de știinţă pentru a determina
timpul și locul producerii unui cutremur
și mărimea acestuia.
SFARSIT