Sunteți pe pagina 1din 11

PREDAREA – ÎNVĂŢAREA – EVALUAREA

STILURI DE PREDARE
Stiluri de predare
• Stilul de predare - un mod de comportament
didactic preferat de către un profesor, motiv
pentru care revine cu o anumită regularitate în
practica acestuia la catedră.

• modul personal de înţelegere şi de interpretare


a principiilor şi a normelor care guvernează
educaţia în şcoală.

• se concretizează în diferite structuri de


acţiune utilizate relativ frecvent în clasă de
către un profesor.
Stilul formal (tradiţional)

Profesorul
prescrie elevilor toate sarcinile de efectuat;
stabileşte ce trebuie învăţat şi în ce ordine.

Conţinutul învăţământului este abordat unidirecţional


din perspectiva răspunsului unic corect.

Sunt utilizate cu predominanţă întrebările de tip


închis (care? cine? ce? câţi? etc.).

Metodele cele mai frecvente sunt bazate pe expunerea


informației de către profesor şi receptarea ei de către
elevi.
Stilul informal (democratic).

Profesorul
- încurajează iniţiativele elevului,
- ia în consideraţie diferitele lor sugestii privind temele care
urmează să fie abordate şi aspectele care vor fi
discutate

Sunt folosite cu predominanţă întrebări cu caracter


deschis (Cum explicaţi? Ce credeţi despre? etc.)

Metodele cele mai frecvente sunt bazate pe activismul


elevilor în timpul lecţiilor, pe documentarea lor personală şi
pe învăţarea prin descoperire.

Este stimulat schimbul de idei între elevi în timpul lecţiilor.

Elevii sunt antrenaţi în activităţi de autoevaluare


Stilul non-directiv (laissez-faire)

Profesorul manifestă indiferenţă faţă de


ceea ce se va lucra în clasă.

Acceptă orice subiect de discuţie propus de


elevi, chiar dacă nu contribuie cu nimic la
realizarea unor obiective educative
prestabilite.

Nu asigură nici o structură de învăţare, nu


evaluează, nu face observaţii
• stilul emoţional-improvizator;

• stilul emoţional-metodic;

• stilul raţional-improvizator;

• stilul raţional-metodic.
Stilul emoţional-improvizator

- este orientat cu predominanţă pe procesul învăţării.

- Profesorii îşi planifică lecţia doar „în linii mari” și îşi iau libertatea de a
schimba cursul predării, în funcţie de starea de spirit a elevilor, de motivaţia
lor sau de dificultăţile apărute.

- În concepţia lor învăţarea trebuie să fie pătrunsă de emoţie, căci emoţia


întăreşte efectul mesajului.

- Elevii participă la lecţii ca la adevărate „spectacole”, se folosesc prezentări,


profesorul pune accent pe efectul emoţional al cuvintelor sale, foloseşte cu
predominanţă măiestria artistică, drama, surpriza; în fiecare zi încearcă să facă
ceva special care să scoată la iveală partea estetică a lucrurilor studiate si să-i
captiveze pe elevi.

- Elevii se simt atraşi de acest stil de predare DAR cunoştinţele pe care le


dobândesc sunt foarte dispersate, deprinderile intelectuale indispensabile sunt
slab formate şi participarea lor la asemenea lecţii se dovedeşte a fi până la
urmă, destul de redusă, întrucât sunt puşi, mai degrabă, în postura de
„spectatori”, la un spectacol cu momente de interactivitate a „profesorului-
actor” cu „elevii-spectatori”.
Stilul raţional-metodic

• se situează la polul opus celui anterior descris.

• stil de predare orientat spre rezultatele învăţării.

• Profesorii îşi fixează dinainte obiectivele specifice de atins, îşi


alcătuiesc proiecte didactice amănunţite, fundamentate „ştiinţific”,
parcurg materia în ritm rapid, dar cu paşi mărunţi, dau instrucţiuni şi
explicaţii precise, oferă multe exemple, recapitulează noţiunile în mod
constant, dau scurte teme independente şi le corectează conştiincios,
îi testează continuu pe elevi, pentru a-şi da seama de calitatea
predării lor şi urmăresc dacă rata succesului la asemenea teste este
de cel puţin 80%.

• Sunt convinşi că munca de predare este o ştiinţă.

• Elevii dobândesc temeinice cunoştinţe şi deprinderi, dar interesul lor


pentru obiectul de studiu predat în acest stil este scăzut, căci
profesorii se concentrează asupra mijloacelor de realizare a unor
obiective „operaţionale”, secvenţiale şi neglijează scopurile generale
pe termen lung, precum şi importanţa mediului afectiv în care are loc
învăţarea.
• Stilul emoţional-metodic şi stilul raţional-improvizator sunt
variante „intermediare” între cele două stiluri „polare”,
prezentate anterior.

Stilul emoţional-metodic
• asociază ideea mediului afectiv propice învăţării, cu grija de
a nu pierde din vedere obiectivele specifice ale activităţii
unui profesor.

Stilul raţional-improvizator
• pune la baza activităţii de predare rezultatele ştiinţelor
educaţiei, dar înţelege că prevederea şi controlul complet al
comportamentului uman nu sunt nici dezirabile, şi nici
posibile.
Stilul emoţional-metodic şi stilul raţional-improvizator
sunt considerate cele mai eficiente stiluri, căci
stimulează interesul elevilor pentru disciplina de studiu şi
asigură totodată cunoştinţe temeinice şi deprinderi stabile,
printr-o mai bună echilibrare a fazelor de orientare, execuţie
şi control în desfăşurarea proceselor de predare-învăţare.

Profesorii se preocupă să le dea elevilor teme care îi


atrag, tipurile de sarcini date elevilor sunt de o mai mare
varietate, încurajează discuţiile colective, folosesc
frecvent procedeul încurajării răspunsurilor bune,
manifestă mai puţină severitate în blamarea elevilor
slabi, folosesc o mare diversitate de mijloace metodice
(Golu, P., 1996).
Referinţe bibliografice:
• Ausubel, D. P., Robinson, F. G. Învăţarea în
şcoală. O introducere în psihologia
pedagogică, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1981
• Bunescu, V. Învăţarea deplină-teorie şi
practică, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., 1995
• Cucos, Constantin, Pedagogie, Editura
Polirom, Iasi, 1996;
• Jinga, Ioan, Istrate, Elena, Manual de
pedagogie, Editura All, Bucuresti, 1998
• Nicola, Ioan, Pedagogie, Editura Didactica
si Pedagogica, Bucuresti, 1994