Sunteți pe pagina 1din 163

METODICA PREDĂRII GIMNASTICII ÎN ȘCOALĂ

CRISTEA DANA IOANA

CURS
SCURT ISTORIC
Gimnastica, ca şi noţiune a fost confundată, de-alungul
istoriei cu ceea ce numim astăzi educaţie fizică.
- Primele mărturii ce apar în legătură cu efectuarea mişcărilor din
gimnastică sunt cele referitoare la elementele acrobatice
descoperite pe frescele mortuare din Egiptul antic.
Aici sunt reprezentate mişcări ca: podul, morişca,
răsturnarea peste săbii înfipte în pământ, stând pe mâini,
săritura lungă cu rostogolire peste tauri aşezaţi unul lângă
altul şi alte mişcări care ne arată preocuparea şi posibilităţile
unori oameni de a efectua, în diferite ocazii, mişcări
neobişnuite faţă de cele efectuate în viaţa de zi cu zi.
Datorită influenţelor multiple ale exerciţiilor asupra dezvoltării
multilaterale a organismului şi în special a necesităţii pregătirii
tineretului pentru activităţi militare,au fost concepute şi efectuate
exerciţii la şi cu diferite aparate ca:
• scara fixă
• frânghia,
• calul de lemn,
• paralelele,
• bara fixă, atât în Antichitate cât şi în Evul Mediu
• inelele,
• bârna,
• bascula,
• trambulina, etc.
La începutul secolului XIX, apar primele societăţi de gimnastică în
Germania, care folosesc exerxciţiile efectuate la aparatele de
gimnastică, în Turnplatz-uri, ca mijloc de recreere şi de dezvoltare
fizică a cetăţenilor, desfăşurate în timpul lor liber.

• Cu ocazia diferitelor serbări, aceste societăţi participă, prin


demonstraţii de gimnastică la răspândirea şi cunoaştera acestor
genuri de mişcări în rândul populaţiei şi mai târziu, după
înfiinţarea mai multori societăţi şi la înfruntări sportive dintre
aceste societăţi.

• Astfel iau naştere competiţiile de gimnastică, punându-se bazele


activităţii gimnasticii de performaţă.
Pentru a coordona şi organiza activitatea competiţională inter-
ţări, în anul 1881 se înfiinţează Federaţia Internaţională de
Gimnastică (FIG), care şi la ora actuală conduce şi îndrumă
toate manifestările de gimnastică pe plan mondial. Aceste
competiţii sunt:
Jocurile Olimpice Moderne, organizate împreună cu
Comitetul Olimpic Internaţional din patru în patru ani, începând
din anul 1896, unde gimnastica masculină a fost prezentă la
toate ediiţiile. Gimnastica feminină a făcut parte din programul
acestor competiţii, începând din anul 1928 cu o singură
excepţie – Olimpiada din anul 1932 - când ea a lipsit din acest
program.
La gimnastica masculină, până la Jocurile Olimpice din
anul 1936, s-a concurat atât la aparatele de gimnastică, cât şi la
diferite probe din atletism.
De la această dată şi până în prezent se concurează la şase
probe: sol, cal, inele, sărituri, paralele şi bară fixă.

La gimnastica feminină, din anul 1956, se concurează la


patru probe: sărituri, paralele inegale, bârnă şi sol. Până în anul
1956 programa de concurs includea şi efectuarea unor exerciţii
în ansamblu libere şi cu obiecte şi individuale cu obiecte.
Cele mai multe medalii olimpice au câştigat, la masculin
gimnastul rus Nikolai Adrianov, 15 medalii ( 7 aur, 5 argint, 3
bronz), iar la feminin gimnasta din Ucraina, Larisa Latynina, 17
medalii ( 9, 5, 3 ). In acest clasament gimnasta româncă Nadia
Comăneci, ocupă locul 4-5, împreună cu rusoaica Ludmila
Turisceva, cu 8 medalii (4, 3, 1), respectiv (3, 3, 2).

Cele mai multe medalii de aur au fost obţinute, la


masculin, 8 de Boris Shahlin (Ukr.), iar la feminin, 9 de Larisa
Latynina (Ukr.).Nadia Comăneci (Rom.), împreună cu Ecaterina
Szabo (Rom.), Polina Asakhova (Ukr.) şi Olga Korbut (Blr.) au
cucerit fiecare câte 4 medalii de aur, ocupând în acest clasament
locul 5-8.
Echipa feminină de gimnastică a României a reuşit
să urce de zece ori pe podiumul de premiere
obţinând de trei ori locul I, la Jocurile Olimpice de la
Los Angeles din anul 1984, de la Sydney din anul
2000 şi de la Atena din anul 2004;
• de patru ori locul II, la Jocurile Olimpice din
Montreal - 1976, Moscova – 1980, Seoul – 1988 şi
Barcelona – 1992
• de cinci ori locul III la Jocurile Olimpice desfăşurate
la Melbourne – 1956, Roma – 1960 şi Atlanta –
1996, Beijing 2008, Londra 2012.
• La masculin, ţara noastră a obţinut cel mai bun clasament pe
echipe, la Jocurile Olimpice de la Athena din anul 2004, când a
reuşit pentru prima oară să urce pe podiumul de premiere prin
cucerirea locului trei şi obţinerea medaliei de bronz.

• La Moscova în anul 1980 a ocupat locul IV.În anul 1976 la


Montreal şi în anul 2000 la Sydney, echipa masculină a
României s-a clasat pe locul VI.
În România gimnastica a fost practicată în cadrul
societăţilor sportive, fiind introdusă mai ales de către tinerii care
studiau în străinătate.
Unii dintre aceştia, la întoarecerea lor în ţară, încercau să
organizeze practicarea gimnasticii după modelul sistemului
german, folosind exerciţiile efectuate la aparatele de
gimnastică.
Astfel în anul 1867 ia fiinţă la Bucureşti primul club de
gimnastică fondat de arhitectul Iuliu Reinike, care cu timpul a
avut filiale la Iaşi, Galaţi, Braşov şi Sibiu.
Unul dintre promotorii cei mai de seamă ai gimnasticii din
România a fost profesorul de gimnastică Gheorghe Moceanu.

• În anul 1869, publică prima carte dedicată exclusiv


gimnasticii “Carte de gimnastică.Text esplicătoriu şi un
tablou de aparate” , elogiată într-o recenzie şi de ministrul
B.P.Haşdeu.
În anul 1871, Gheorghe Moceanu înfiinţează Şcoala
de gimnastică pentru şcolari, care funcţioneză pe lângă
societatea Tirul, din Bucureşti şi unde se efectuau trei
antrenamente pe săptămână.

• În anul 1873 şcoala îşi extinde activitatea incluzând în


activitatea ei şi predarea scrimei, schimbându-şi denumirea în
Şcoala de gimnastică şi scrimă.
Simţindu-se nevoia colaborării şi coordonării activităţii
tuturor societăţilor de gimnastică din ţara noastră, între 24-25
septembrie 1906, s-a organizat primul Congres al Societăţilor
de Gimnastică, care a condus la înfiinţarea în data de 27
septembrie a Federaţiei Române de Gimnastică (FRG), primul
organism central care a îndrumat şi condus activitatea celor
peste 18 societăţi de gimnastică din ţara noastră.

În anul 1922 se înfiinţează Institutul Naţional de


Educaţie Fizică la Bucureşti, care în anul 1924, când
Ministerul Instrucţiunii retrage autorizaţia acordată
Societăţilor de Gimnastică din Bucureşti şi Iaşi de a pregăti
maieştri de gimnastică, devine singura instituţie care are
dreptul de a forma cadre de specialitate în gimnastică.
• Federaţia Română de Gimnastică, pentru a populariza şi
impulsiona dezvoltarea gimnasticii din ţara noastră, în anul
1959 a organizat prima ediţie a Campionatelor Internaţionale
de Gimnastică ale României, care se desfăşoară cu
ritmicitate în fiecare an şi la care sunt invitate cele mai bune
echipe şi cei mai valoroşi gimnaşti din lume.

• Dintre cei mai valoroşi gimnaşti, care au cucerit de mai


multe ori titlul de campion naţional îi putem aminti pe:
Frederich Orendi, Anton Kadar, Petre Mihăiuc, Dănuţ Grecu –
– Mihai Borş, Sorin Cepoi, Kurt Szilier, Marius Gherman,
Marius Tobă, Valentin Pântea, Nicu Stroia, Marian
Drăgulescu, Dan Potra, Ioan Suciu şi Marius Urzică. La
început, la inele prin Dănuţ Grecu şi Dan Burincă, apoi la cal
cu mânere prin Marius Urzică şi Ioan Suciu şi în final la sol şi
sărituri prin Marian Drăgulescu, gimnastica masculină
românească s-a afirmat în lumea întreagă.
Gimnastica feminină românească a creat o şcoală de
gimnastică, care s-a afirmat pe plan mondial, cucerind o
mulţime de medalii la marile competiţii internaţionale.
Gimnastele ca: Elena Leuştean, Sonia Iovan,
Elena Ceampelea, Alina Goreac, Nadia Comăneci,
Teodora Ungureanu, Ecaterina Szabó, Simona
Păuca, Daniela Silivaş, Gabriela Potorac, Aurelia
Dobre, Lavinia Miloşevici, Cristina Bontaş, Gina
Gogean, Simona Amânar, Maria Olaru, Andrea
Răducanu, Monica Roşu, Alexandra Eremia, Daniela
Sofronie şi nu în ultimul rând Cătălina Ponor, Sandra
Izbașa, Steliana Nistor, Iordache Larisa, care au dus
faima şcolii de gimnastică românească în toată lumea.
CARACTERISTICILE GIMNASTICII

1. principala caracteristică – este determinat. de specificul


conținutului exercitiilor. Pe aparate, astfel numărul mare al probelor
și mișcărilor pe aparate det. caracterul complex.
2. condiții relativ constante:
• codul de punctaj;
• regulamentul competiției;
• aparatele de concurs și ordinea succesiunii lor;
• grupele și dificultatea elementelor(A, B, C, D, E, F, G);
• compoziția exercițiilor determinată de cerințele speciale la fiecare
aparat;
• ținuta specifică de execuție.

3. Volumul mare și variat de elemente, legări și combinații;


4. învățarea în gimnastică este permanentă;
5. Învingerea emoției negative, a anxietății;

6. Numărul mic de competiții;

7. depășirea limitelor, prin execuția elementelor în premieră în


competiții;

8. Elementele sunt efetuate în atârnat, sprijin, cu sau fără fază de


zbor; mișcările pe aparate depind în mare măsură de mișcările
picioarelor și trunchiului;

9. Lipsa contactului direct cu adversarul;

10. D.p.d.v. Fizilogic efortul este de tip maximal și submaximal, în


condiții anaerobe și de efort mixt;
11. D.p.d.v. Psihologic gimnastica presupune existența mai multor
starturi datorită mai multor aparate de concurs;
SISTEMATIZAREA GIMNASTICII ARTISTICE

Gimnastica artistică feminină


În funcție de gen - 4 aparate: sărituri, paralele, bârnă, sol

Gimnastica artistică masculină


- 6 aparate: sol, cal, inele, sărituri, paralele,
bară.(SCISPB)

Pe echipe

În funcție de probele de concurs Pe aparate

Individual compus
BAZELE GENERALE ALE TEHNICII MIŞCĂRILOR DIN
GIMNASTICA ARTISTICĂ

Cunoaşterea legilor biomecanice care sunt de fapt


legile din fizica mecanică aplicate corpului omenesc, ne ajută
cel mai mult să înţelegem mecanismele care declanşează,
ajută şi conduc mişcările corpului.

Astfel putem determina:


• forţele care acţionează asupra organismului;
• structura mişcărilor;
• pârghiile corpului care intră în structura mişcării;
• lanţurile şi grupele musculare care efectuează mişcările
corpului.
• Cea mai mare parte a elementelor din gimnastică, se efectuează
la aparate speciale, concepute pentru a diversifica atât posibilităţile
de mişcare ale corpului omenesc, cât şi a influenţelor mişcărilor
asupra dezvoltării şi perfecţionării capacităţilor fizice şi psihice ale
organismului.
• Aceste mişcări prezintă unele caracteristici care determină
însuşirea unei tehnici de execuţie corespunzătoare.
Astfel:
• mişcările se deosebesc radical de cele întâlnite în viaţa de zi cu zi.
aparatele fiind construite şi perfecţionate de om, tehnica de
execuţie a mişcărilor este specifică fiecărui aparat;
• la aparatele de gimnastică se pot efectua o varietate mare de
mişcări, determinate de construcţia fiecărui aparat. La toate
competiţiile mari apar elemente noi, originale care îmbogăţesc
conţinutul lor, determinând însuşirea unor noi tehnici de execuţie;
• mişcările au un caracter aciclic cu o structură deosebit de
variată şi complexă din care cauză fiecare element poate fi
considerat un “unicat”;
• construcţia aparatelor determină atât forma, direcţia,
amplitudinea şi planul în care se efectuează mişcările cât şi
posibilitatea părăsirii ori reapucării aparatului. Acestea, deşi
se pot asemăna ca şi structură, se efectuează în parametri
diferiţi de la un aparat la altul;
• toate mişcările se efectuează din poziţii de atârnat sau
sprijin, iar unele au în componenţa lor şi faze de zbor liber, ce
diferă total de mişcările folosite de om în viaţa obişnuită;
• mişcările se efectuează într-un stil specific gimnasticii
(estetic şi cu acurateţe tehnică) ce produce efecte psihice
deosebite asupra celor care urmăresc evoluţiile gimnaştilor.
Mişcările sunt prezentate cu uşurinţă şi dezinvoltură deşi au
un grad mare de dificultate şi risc.
FORŢELE CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA CORPULUI

• În tehnica de execuţie a elementelor din gimnastică,


cunoaşterea forţelor care acţionează asupra corpului şi a
interacţiunii acestor forţe, joacă un rol determinant.

• În efectuarea mişcărilor la aparatele de gimnastică, intervin


două tipuri de forţe şi anume:

1. forţe interne, determinate de activitatea musculară şi


articulară;

1. forţe externe, care acţionează din afară asupra corpului.


Forţele interne

Forţele interne se împart în două tipuri: active şi pasive.

Forţele active sunt cele care declanşează şi efectuează


mişcările corpului, se opun sau acţionează împreună cu forţele
externe.
Acestea se fac simţite în organism datorită apariţiei:
• impulsului nervos şi a
• contracţiei musculare.
Forţele externe
Forţele externe apar şi acţionează asupra corpului aflat
în repaus sau mişcare. Cunoaşterea lor şi a modului în care
intervin în efectuarea mişcărilor ne ajută ca să înţelegem felul
în care putem învinge sau folosi aceste forţe.
• Asupra corpului acţionează următoarele forţe externe:
- forţa gravitaţiei;
- greutatea corpului sau a segmentelor aflate în mişcare;
- presiunea atmosferică;
- rezistenţa mediului în care se deplasează corpul;
- inerţia;
- forţele de accelerare;
- forţa de reacţie a sprijinului;
- forţele de frecare.
Forţa gravitaţională este cea mai importantă forţă externă
care acţionează asupra corpului. Ea se manifestă prin
atracţia continuă pe care o exercită Pământul asupra tuturor
corpurilor aflate pe suprafaţa lui şi se numeşte greutate. În
apropierea suprafeţei Pământului, forţa gravitaţională
resimţită de un corp cu o masă de 1kg este de aproximativ
10N (este notat cu simbolul “g” şi are valoarea mai precisă:
9,81 m/s2). Masa unui corp este o măsură a cantităţii de
substanţă conţinută în acel corp, pe când greutatea lui este
dată de forţa cu care este atras acel corp de masă “m” de
Pământ (forţa gravitaţională) G = m x g. Toate masele cad
liber spre Pământ, deoarece asupra lor acţionează doar o
singură forţă şi anume forţa gravitaţională. Din relaţia F = mxa
rezultă că masele cad cu aceeaşi acceleraţie “g”, iar forţa cu
care Pământul atrage aceste mase este direct proporţională
cu masa lor ce reprezintă de fapt greutatea acestor mase.
STRUCTURA MIŞCĂRILOR DIN GIMNASTICĂ

Structura fiecărei mişcări depinde de totalitatea


acţiunilor motrice care intră în componenţa lor.

- Efectuarea acţiunilor motrice într-o anumită succesiune în


direcţii şi pe traiectorii precise, cu viteze optime obţinute prin
încordări şi relaxări musculare voluntare etc, determină
deosebirile dintre elementele tehnice.
- Fiecare element începe cu o poziţie de plecare – poziţie
iniţială şi se termină tot în aceeaşi poziţie, sau alta, diferită
faţă de cea iniţială, denumită poziţie finală.
- Poziţia iniţială şi finală delimitează foarte precis fiecare
element în parte.
- La elemente efectuate din balans, poziţiile iniţiale şi finale
nu se opresc, nu se menţin, doar se marchează. În cazul când
se fac legări de elemente efectuate din balans, poziţia finală
a elementului executat anterior trebuie să constituie poziţia
iniţială a elementului următor.
- De obicei, se efectuează treceri prin poziţiile iniţiale şi finale
şi numai în anumite cazuri aceste poziţii doar se marchează
pentru a crea condiţii favorabile efectuării în continuare a
legărilor.
Pe tot parcursul executării unui element, se efectuează trei
acţiuni principale:
• Acţiuni pregătitoare;
• Acţiuni de bază;
• Acţiuni finale.

Acţiuni pregătitoare
Aceste acţiuni ajută corpul să ajungă în poziţia iniţială şi
favorizează declanşarea acţiunilor de bază.

Acţiuni de bază
Acţiunile de bază au scopul de a asigura efectuarea
corectă şi cu eficacitate maximă a elementului tehnic. Datorită
acestor acţiuni, elementele se deosebesc unul de altul
(îndreptare, salt, roată, gigantică, sărituri etc.)
Acţiunile finale au scopul în primul rând de a termina
elementul într-o poziţie care să îi confere stabilitate şi
identitate iar în al doilea rând să ofere condiţii optime pentru
a putea continua cu alte elemente necesare încadrării lui în
structura unui exerciţiu. În al doilea caz aceste acţiuni vor
asigura adoptarea pozitiei iniţiale necesare efectuării
elementului următor.

Acţiunile finale mai au rolul de a corecta devierile


traiectoriei C.G.G. al corpului apărute în urma execuţiilor
greşite ale acţiunilor de bază.

 Analiza săritura în sprijin depărtat la capră!!!!


CLASIFICAREA SĂRITURILOR

I. SĂRITURI LIBERE (fără sprijin)


1.în înălțime
• de pe loc
• cu elan

2. În adâncime, de pe diferite aparate de gimnastică

• bancă
• capră
• cal
• ladă
• scara fixă
3. În lungime
• de pe loc
• cu elan

4. Săritură prin fereastră


• în echer
• prin rostogolire

5. Sărituri cu coarda
• cu coarda mică
• cu coarda lungă

6. Sărituri la trambulina elastică


II. SĂRITURI CU SPRIJIN

1. SĂRITURI 2. SĂRITURI CU 3. SĂRITURI 4. SĂRITURI


DIRECTE RĂSTURNARE LATERALE COMBINATE
BAZELE TEHNICE ALE SĂRITURILOR CU SPRIJIN

FAZELE SĂRITURILOR SUNT:

- ELANUL;

- BĂTAIA PE TRAMBULINĂ (apelul și bătaia pe trambulină);

- ZBORUL I;

- SPRIJINUL PE APARAT;

- ZBORUL II;

- ATERIZAREA.
1.ELANUL

- Constă dintr-o alergare uniform accelerată,


realizată în scopul acumulării energiei orizontale;

- Alergarea se realizează pe partea anterioară a


labei piciorului (pingea), cu trunchiul ușor înclinat
înainte, la 5-15 grade;

- Lungimea și viteza elanului depinde de înălțimea


aparatului și gradul de dificultate al săriturii.
2. BĂTAIA PE TRAMBULINĂ

- Este compusă din pasul sărit (apelul) și bătaia propriu-


zisă.
- Pasul de apel este ultimul pas al elanului, înainte de
bătaia pe trambulină;
- Se realizează de pe piciorul mai puternic, iar piciorul
liber se ridică înainte și imediat celălalt picior se alătură
(durata 0,27-0,33 sec.) Picioarele se apropie în aer întregul
corp este ușor înclinat înapoi. Brațele au rol în păstrarea
echilibrului și constă dintr-o rotare mică dinainte spre
înapoi jos. În momentul contactului cu trambulina
brațele se află aproape de corp.

• Traiectoria pasului de apel este foarte importanta, o


traiectorie înaltă reduce viteza orizontală a corpului
și de aici primul zbor la fi scurt.
- Bătaia propriu-zisă

- Constă dintr-o impulsie puternică la nivelul


membrelor inferioare, contactul cu trambulină
realizându-se pe partea anterioară a labei piciorului
(pingea);
- În timpul bătăii pe trambulină picioarele execută
următoarele acțiuni:
- Blocarea articulațiilor;
- Îndoirea articulațiilor (faza de amortizare);
- Extinderea articulațiilor.
- Din punct de vedere energetic se identifică 2 procese: pe de-o
parte energia potențială din fibrele musculare se transformă
în energie cinetică și pe de altă parte prin blocarea
articulațiilor subiectul exercită o presiune asupra trambulinei,
care reacționează cu o forță egală, dar în sens contrar – care
imprimă o creștere a vitezei centrului de greutate în sus.

- Datorită marii diversități a săriturilor cu sprijin unele faze se


desfășoară diferit, cum ar fi:

 Unghiul de atac;
 Unghiul de desprindere
 Sectorul de bătaie.
ZBORUL I

 Durează din momentul desprinderii de pe trambulină până


în momentul atingerii aparatului cu mâinile. Acesta este
caracterizat de o fază ascendentă, un punct maxim și o fază
descendentă. Traiectoria centrului de greutate este
caracteristică fiecărei sărituri cu sprijin.

 După desprinderea de pe trambulină corpul se extinde ușor


prin balansarea picioarelor înapoi, brațele sus și privirea
orientată înainte sus. Această poziție este menținută prin
contracția musculaturii anterioare și posterioare a corpului.
SPRIJINUL MÂINILOR PE APARAT
 Începe odata cu atingerea aparatului și se termină în momentul
desprinderii de pe aparat ;
 Intensitatea impulsului care depinde de forța cu care este intâmpinat
aparatul, determină înălțimea zborului Ii;
 În momentul contactului cu aparatul membrele superioare efectuează
o blocare la nivelul articulației scapulo-humerale urmată de o impulsie;
 Sprijinul mâinilor se poate împărți in doua faze: faza de
comprimare/amortizare și faza de impingere propriu-zisă.
 În această fază există posibilitatea modificării rotației corpului pentru a
realiza urmatoarele faze ale săriturii.
ZBORUL II

Este o deplasare a corpului din momentul


desprinderii de pe aparat, până în momentul
aterizării;
 este rezultatul acțiunilor precedente (spijinul
mâinilor pe aparat);
Pentru a putea executa anumite acţiuni în timpul
zborului (flexie, grupare, întoarceri, rotări) este
necesar ca traiectoria acestuia să fie cât mai
înaltă;
 O înălţime optimă a zborului permite executantului
să-şi pregătească aterizarea în funcție de structura
săriturii.
ATERIZAREA
 Este momentul în care se termină zborul al doilea şi corpul
ia contact cu suprafaţa de aterizare printr-o amortizare la
nivelul membrelor inferioare (tripla flexie).

 Contactul cu solul se realizează iniţial pe pingea (partea


anterioară a labei piciorului) cu vârfurile uşor orientate
spre exterior şi se termină pe toată talpa, braţele sunt
orientate oblic-înainte-sus sau lateral-sus cu privirea
înainte.

 Pentru ca aterizarea să se realizeze în condiţii optime,


executantul trebuie să aibă o bună orientare în spaţiu,
echilibru dinamic şi în acelaşi timp musculara membrelor
inferioare să fie suficient dezvoltată.
 Sa aiba urmatoarele caracteristici: sigură, elastică și
estetică.
BAZELE METODICE ALE SĂRITURILOR CU SPRIJIN

SUCCESIUNEA ÎNVĂȚĂRII FAZELOR SĂRITURII SUNT:


1. ATERIZAREA;
2. ELANUL;
3. BĂTAIA PE TRAMBULINĂ;
4. ZBORUL I;
5. SPRIJINUL PE APARAT,
6. ZBORUL II.

• Fiecare fază a săriturii are o serie de exerciții, pentru învățare,


consolidare și perfecționare.

• Acestea diferă de la o săritură la alta.


ȘCOALA ATERIZĂRII
EXERCIȚII

1. Din stând semiîndoirea genunchilor cu brațele oblic sus(luarea poziției de


aterizare)și revenire în stând;
2. Din stând ridicare pe vârfuri urmată de adoptarea poziției de aterizare;
3. Arcuiri urmate de fixarea poziției de aterizare;
4. Săritură dreaptă cu brațele sus și fixarea poziției de aterizare(important este
contactul cu solul acesta să se facă prin rularea vârf-talpă);
5. Din stând săritură dreaptă cu ușoară deplasare spre dreapta(apoi stânga,
înainte, înapoi);
6. Din stând, săritură cu depărtarea picioarelor lateral și fixarea aterizării;
7. Din stând, săritură cu diferite grade de întoarcere în aer: 900, 1800 , 3600 ...;
8. Din stând pe bancă, săritură în adâncime și aterizare;
9. Din stând, săritură în adâncime cu diferite grade de întoarcere în aer: 900,
1800 , 3600
10. Din stând săritură în adâncime cu depărtarea picioarelor lateral în aer și
fixarea aterizării;
11. Se mărește treptat înălțimea aparatelor de pe care se sare în adâncime.
METODICA ÎNVĂȚĂRII ELANULUI
Stând, ridicarea alternativă a genunchilor sus.
Stând cu braţele îndoite, balansarea braţelor în plan sagital.
Alergare pe loc.
Alergare pe loc cu joc de gleznă.
Stând facial la o distanţă de 1 m cu mâinile sprijinite pe perete,
alergare cu joc de gleznă.
Alergare pe loc cu pendularea gambelor înapoi.
Alergare cu pendularea gambelor înapoi pe o distanţă 10-15 m.
Alergare cu genunchii sus pe o distanţă de 10-15 m.
Alergare pe linie marcată.
Alergare pe semne desenate sau scariță.
Alergare cu trecere peste obstacole (mingi medicinale cu dimensiuni
reduse)
Alergare lansată.
Alergare cu schimbarea tempoului.
ȘCOALA BĂTĂII PE TRAMBULINĂ

SE POATE UTILIZA TRAMBULINA:


• SEMIELASTICĂ;
• ELASTICĂ.

EXERCIȚII:
1. Din stând, mici sărituri succesive pe două picioare cu genunchii
întinși, simultan cu rotarea brațelor înapoi îndoite,
2. Același exercițiu cu efectuarea săriturilor cât mai înalt;
3. Din stând pe trambulina semielastică, sărituri succesive cu
genunchii întinși;
4. Din stând pe trambulină, sprijinul palmelor pe o suprafață
ridicată și efectuarea bătăilor succesive cu ridicarea bazinului;
5. De pe loc, pas săltat și bătaie pe trambulină pe două picioare,
6. Din 2-3 pași de alergare, pas săltat urmat de bătaie pe tramb.
După însușirea celor două faze se vor efectua exerciții care
includ cele două faze, astfel:
1. Din 2-3 pași de alergare, bătaie pe trambulină, săritură dreaptă
Și aterizare la același nivel;
2. Din 2-3 pași de alergare, bătaie pe trambulină, săritură dreaptă
cu întoarcere 900 , 1800, 360 și aterizare la același nivel;
3. Din 2-3 pași de alergare bătaie pe trambulină și aterizare pe o
suprafață ridicată.
METODICA ÎNVĂȚĂRII ZBORULUI I
Ghemuit cu braţele înainte, săritură înainte cu sprijin pe mâini
concomitent cu ridicarea picioarelor în sprijin plutitor şi revenire în poziţia
iniţială.
Ghemuit cu braţele înainte, săritură cu rostogolire lungă înainte şi
revenire la poziţia iniţială.
Stând, săritură înainte cu sprijin pe mâini şi revenire în stând ghemuit.
Stând, săritură în stând pe mâini cu aşezarea mâinilor pe sol sau pe o
suprafaţă ridicată, având corpul în sprijin plutitor, revenire în stând prin
corbet.
Culcat facial cu abdomenul pe capra de gimnastică, braţele în
continuarea trunchiului, mâinile apucă o şipcă a scării fixe, îndoirea şi
extinderea corpului din articulaţia coxo-femurală.
 Alergare, bătaie pe trambulină, desprindere cu balansarea braţelor din
înapoi prin înainte sus şi revenire pe trambulină.
 Alergare, bătaie şi săritură lungă peste sfoară, urmată de o rostogolire
înainte grupat pe calupul de saltea (1m).
 Alergare, bătaie pe trambulină, săritură şi cădere în culcat facial pe
saltele suprapuse (1,5 m).
EXERCIȚII PENTRU ÎNVĂȚAREA SPRIJINULUI
PE APARAT
1. Din sprijin ghemuit: deplasarea succesivă a mâinilor înainte
până în sprijin culcat și revenire;
2. Din sprijin culcat înainte, ridicarea și coborârea umerilor;
3. Din sprijin culcat înainte, prin ridicarea și coborârea
umerilor desprinderea palmelor de pe sol;
4. Idem exercițiul anterior cu efectuarea unei bătăi din palme la
desprindere;
5. Din sprijin culcat înainte: desprinderea simultană a mâinilor
și a picioarelor de pe sol prin coborârea și ridicarea
bazinului;
6. Idem exercițiul anterior cu deplasare înainte, înapoi, lateral
stg. dr.
METODICA ÎNVĂȚĂRII
ZBORULUI II
Sprijin ghemuit pe capacul de ladă, săritură în
adâncime având corpul în extensie şi aterizare.

Sprijin ghemuit pe capacul de ladă, săritură în


adâncime având corpul în extensie, cu întoarcere de
90-180 grade şi aterizare.

Sprijin ghemuit pe lada de gimnastică, săritură în


extensie pe verticală şi aterizare.

Sprijin ghemuit pe capătul apropiat al lăzii,


săritură în sprijin plutitor cu picioarele depărtate,
împingere în braţe şi aterizare.
SĂRITURA ÎN SPRIJIN GHEMUIT PE LADA
AȘEZATĂ TRANSVERSAL URMATĂ DE
SĂRITURĂ DREAPTĂ ÎN ADÂNCIME
Descrierea tehnică:

- După un elan de 8-10 paşi şi bătaie pe trambulină, se


realizează o desprindere a corpului spre înainte cu aşezarea
mâinilor pe aparat la nivelul umerilor având degetele
orientate înainte. În momentul în care mâinile iau contact cu
aparatul, se ridică bazinul, picioarele se îndoaie sprijinindu-
le pe aparat.
- Odată ce picioarele ating aparatul braţele se ridică oblic-
înainte-sus, această acţiune fiind urmată de o impulsie
puternică la nivelul membrelor inferioare prin întinderea lor.
Corpul se extinde pe verticală, odată cu balansarea brațelor
prin înainte sus, privirea este orientată înainte pregătind
aterizarea.
Trepte metodice de învăţare

1. Stând, săritură dreaptă/cu extensie pe verticală şi


aterizare.
2. Sprijin ghemuit, săritură dreaptă/cu extensie cu ridicarea
braţelor prin înainte sus şi aterizare.
3. Sprijin ghemuit pe capacul de ladă săritură în adâncime
având corpul în extensie.
4. Din sprijin culcat înainte săritură în sprijin ghemuit.
5. Stând pe trambulină cu mâinile sprijinite pe ladă, bătăi
succesive cu ridicarea bazinului cât mai sus.
6. Stând pe trambulină cu mâinile sprijinite pe ladă, bătăi
succesive cu ridicarea genunchilor la piept.
7. Stând pe trambulină cu mâinile sprijinite pe ladă, bătăi
succesive cu ridicarea genunchilor la piept şi sprijinul
tălpilor pe aparat.
8. Stând facial la aproximativ 1m faţă de banca de
gimnastică, săritură în sprijin ghemuit urmată de săritură
în adâncime şi aterizare.
9. Stând facial la aproximativ 1m faţă de ladă (dimensiuni
reduse, 2-3 segmente) săritură în sprijin ghemuit urmată
de săritură în adâncime şi aterizare.
10. Elan 2-3 paşi, bătaie pe trambulină, săritură în sprijin
ghemuit pe ladă (dimensiuni reduse, 2-3 segmente),
săritură în adâncime şi aterizare.
11. Elan 6-8 paşi, săritură în sprijin ghemuit pe lada
aşezată transversal urmată de săritură în extensie cu
ajutor.
12. Efectuarea săriturii integrale fără ajutor.
Ajutorul

Se acordă din lateral faţă de aparat, prinzând elevul cu o mână


de braţ, iar cealaltă se aşează în regiunea lombară purtând
elevul spre zona de aterizare. La aterizare se asigură elevul de
la nivelul brațului și regiunea lombară.

Greşeli frecvente

1. Îndoirea/gruparea insuficientă la nivelul membrelor


inferioare.
2. Sprijinul pe aparat se realizează pe braţe îndoite.
3. Zborul doi este lipsit de amplitudine.
4. Așezarea genunchilor pe aparat.
5. Lipsa sprijinului mâinilor pe aparat.
SĂRITURA ÎN SPRIJIN DEPĂRTAT PE LADĂ
TRANSVERSAL, SĂRITURĂ ÎN SPRIJIN GHEMUIT
URMATĂ DE SĂRITURĂ DREAPTĂ ÎN ADÂNCIME

Descrierea tehnică

 Săritura constă dintr-un elan, bătaie pe


trambulină ca şi în cazul celorlalte sărituri,
ridicarea bazinului şi depărtarea picioarelor
concomitent cu aşezarea mâinilor pe aparat şi
oprirea picioarelor în sprijin depărtat pe aparat.
Din această poziţie se trece în sprijin ghemuit,
urmată de desprinderea pe verticală a
trunchiului, simultan cu ridicarea braţelor
lateral sus şi aterizare.
Trepte metodice de învățare

1. Sprijin ghemuit, săritură înainte în sprijin depărtat cu


trecere în sprijin ghemuit.
2. Din stând depărtat transversal la banca de gimnastică cu
sprijinul mâinilor pe bancă, săritură în sprijin ghemuit pe
bancă, apoi prin săritură revenire în stând depărtat
sprijinit.
3. Sprijin ghemuit, săritură înainte în sprijin depărtat cu
trecere în sprijin ghemuit, urmată de săritură dreaptă cu
aterizare.
4. Stând facial la aproximativ 1m distanţă faţă de banca de
gimnastică, săritură în sprijin depărtat cu trecere în sprijin
ghemuit, urmată de săritură dreaptă în adâncime şi
aterizare.
5. Stând pe trambulină cu mâinile sprijinite pe lada aşezată
transversal, bătăi succesive cu depărtarea picioarelor lateral.

6. Stând pe trambulină cu mâinile sprijinite pe lada, săritură


în sprijin depărtat pe ladă, trecere în sprijin ghemuit (număr
redus de cutii).

7. Elan 2-3 paşi, săritură în sprijin depărtat pe ladă, trecere în


sprijin ghemuit (număr redus de cutii).

9. Elan 6-8 paşi, săritură completă cu ajutor.

10. Efectuarea săriturii complete fără ajutor.


Ajutorul

 Se acordă din faţă prinzând elevul la nivelul umerilor, cu


scopul de a-l aduce în sprijin pe ladă. În timpului zborului
II, profesorul se retrage lateral, fiind pregătit să intervină în
momentul aterizării.

Greşeli de execuţie

1. În timpul sprijinului depărtat, genunchii şi braţele sunt


îndoite.
2. Lipsa sprijinului pe aparat.
3. Lipsa impulsiei de pe aparat.
4. Zborul doi este lipsit de amplitudine.
5. Aterizarea este joasă (îndoirea exagerată a genunchilor).
SĂRITURA ÎN SPRIJIN DEPĂRTAT PESTE CAPRĂ

Descrierea tehnică:

 Săritura constă dintr-un elan de aproximativ 10-15m


urmat de o bătaie pe trambulină, desprinderea şi
înclinarea corpului înainte cu întinderea braţelor spre
aparat.
 În momentul în care palmele ating suprafaţa de sprijin,
picioarele se depărtează lateral, bazinul se ridică
concomitent cu împingerea energică în aparat, urmată de
o ridicare a trunchiului spre verticală.
 În timpul zborului II, braţele se ridică lateral sus, privirea
este orientată înainte, iar picioarele se apropie, pregătind
aterizarea.
TREPTE METODICE DE ÎNVĂȚARE
1. Sprijin ghemuit, săritură în sprijin plutitor cu picioarele depărtate şi
revenire la poziţia iniţială.
2. Stând pe trambulina aşezată la distanţă mică faţă de aparat, cu mâinile
sprijinite pe acesta, bătăi succesive cu ridicarea bazinului.
3. Stând pe trambulina aşezată la distanţă mică faţă de aparat, cu mâinile
sprijinite pe acesta, bătăi succesive cu ridicarea bazinului şi depărtarea
picioarelor lateral.
4. Același exercițiu se poate realiza și la scare fixa cu sprijinul mâinilor mai
sus de bazin.
5. Stând pe trambulina aşezată la distanţă mică faţă de aparat, cu mâinile
sprijinite pe acesta, bătăi succesive cu ridicarea bazinului, depărtarea
picioarelor lateral şi oprire pe aparat în așezat depărtat.
6. Din stând pe bancă săritură în adâncime cu depărtarea și apropierea
picioarelor la aterizare.
7. Elan 2-3 paşi, săritură în depărtat peste capra ridicată la o înălţime
redusă, cu ajutor.
8. Elan 6-8 paşi, săritură în depărtat peste capra ridicată la o înălţime
redusă, cu ajutor.
9. Efectuarea săriturii complete fără ajutor.
Ajutorul

- Profesorul va sta în zona de aterizare, după


aparat, și va apuca elevul de la nivelul braţelor,
trăgându-l peste aparat.

- Ajutorul va efectua pasul înapoi cu rapiditate


pentru a nu stânjeni executantul în efectuarea
aterizării corecte cu picioarele apropiate.
Greşeli de execuţie

1. Elevul are membrele inferioare relaxate în timpul bătăii


pe trambulină.
2. Bazinul nu este ridicat la nivelul aparatului în primul zbor.
3. Împingere ineficientă de pe aparat datorită luării
contactului cu aparatul pe braţe îndoite.
4. Continuarea rotației spre înainte ceea ce determină o
suprarotație la aterizare.
5. Picioarele îndoite la trecerea peste aparat.
6. Traiectoria zborului II este scurtă şi joasă.
7. Lipsa extensiei la nivelul trunchiului după desprinderea
de pe aparat.
8. Aterizare joasă.
9. Aterizare cu genunchii întinși (aterizare dură).
SĂRITURA CU ROSTOGOLIRE PE LADA AȘEZATĂ
LONGITUDINAL

Descrierea tehnică

 Săritura cuprinde un elan, bătaie pe trambulină cu o


uşoară desprindere şi răsturnare a corpului spre verticală.
 În momentul în care mâinile se sprijină pe aparat, braţele
se flectează, capul se apleacă înainte cu bărbia în piept,
spatele se rotunjeşte iar picioarele se grupează,
efectuându-se o rostogolire înainte.
 Această poziţie se menţine până în momentul în care
bazinul atinge capătul depărtat al lăzii. Printr-o extensie
energică a corpului şi ridicarea braţelor înainte sus, elevul
se desprinde de pe aparat, pregătind aterizarea.
 O variantă des utilizată este efectuarea rostogolirii cu
picioarele întinse.
Trepte metodice de învățare

1.Sprijin ghemuit, efectuarea de rostogoliri înainte în


ghemuit.
2.Stând facial lângă saltelele suprapuse aşezate
longitudinal, efectuarea unei rostogoliri înainte grupat.
3. Şezând, rulare înapoi, revenire cu blocarea picioarelor la
45 de grade şi uşoară desprindere a bazinului de pe sol.
4. Culcat dorsal pe saltele suprapuse, rulare înapoi,
revenire şi desprindere de pe saltele, cu aterizare în stând.
5. Elan, bătaie pe trambulină şi rostogolire lungă înainte pe
mai multe saltele suprapuse. 6. Elan, bătaie, săritură cu
trecere peste o ştachetă aşezată la capătul apropiat al
saltelelor suprapuse, şi rostogolire înainte
7. Sprijin ghemuit pe lada aşezată longitudinal la o înălţime
medie, rostogolire înainte grupat şi aterizare.

8. Stând pe trambulină, bătaie şi rostogolire înainte grupat


peste lada acoperită cu o saltea şi aterizare.

9. Elan 2-3 paşi, efectuarea săriturii cu ajutor peste lada


având înălţime medie.

10. Elan 6-8 paşi, efectuarea săriturii complete cu ajutor peste


aparatul ridicat la înălţimea corespunzătoare.

11. Efectuarea săriturii complete fără ajutor.


Ajutorul

 Se acordă din lateral, sprijinind executantul la


nivelul coapselor, efectuând o acţiune de rotare
şi ridicare a acestuia spre înaintecu mâna
apropiată iar cu cealaltă se dirijează aplecarea
capului înainte cu bărbia în piept, dacă este
cazul.
 După rostogolire se va apuca executantul de
braț pentru a opri flexia truchiului pe coapsă.
Săritură în sprijin ghemuit peste capră sau ladă
aşezată transversal
Descrierea tehnică

Săritura este este precedată de un elan de 8-10 paşi


urmând apoi bătaia pe trambulină, înclinarea
trunchiului înainte cu ridicarea picioarelor spre
orizontală. În momentul realizării sprijinului pe aparat,
corpul se grupează prin îndoirea genunchilor la piept
şi trecerea lor printre braţe. Urmează impulsia
energică din articulaţia scapulo-humerală şi a mâinii
simultan cu ridicarea umerilor, ridicarea braţelor
lateral sus, extensia corpului şi aterizarea.
Trepte metodice în învăţare sau exerciţii progresive

1. Din culcat dorsal, ridicarea genunchilor la piept şi


revenire(grupare);
2. Din sprijin culcat înainte sărituri repetate în sprijin
ghemuit şi revenire;
3. Din sprijin culcat înalt pe capacul de ladă săritură în
spijin ghemuit pe aparat şi revenire;
4. Din stând cu faţa la scara fixă cu sprijin, priza la nivelul
pieptului, sărituri cu ridicarea genunchilor la piept;
5. Sărituri succesive din sprijin ghemuit în sprijin pe mâini
şi revenire;
6. Din stând pe trambulină cu sprijinul mâinilor pe aparat
sărituri succesive cu ridicarea genunchilor la piept;

7. Din sprijin ghemuit pe ladă împingere energică din braţe


cu trecerea picioarelor printre mâini şi aterizare;

8. Elan 2-3 paşi de alergare săritură în sprijin ghemuit peste


ladă/capră la o înălţime medie cu ajutor;

9. Elan 2-3 paşi de alergare săritură în sprijin ghemuit peste


ladă/capră cu ajutor;

10. Acelaşi exerciţiu cu elan mărit;

11. Săritură fără ajutor.


Ajutorul

Se acordă din lateral apucând elevul cu o


mână de antebraţ şi cu cealaltă din
partea posterioară a coapsei, purtându-l
spre zona de aterizare.
Greşeli frecvente

 Bazinul nu se ridică suficient pentru a trece


picioarele printre mâini;
 Asezarea genunchilor pe aparat;
 Împingere insuficientă din aparat, braţele sunt
îndoite;
 După impulsie trunchiul nu se ridică, ceea ce
determină continuarea rotaţiei spre înainte;
 Membrele inferioare relaxate după bătaia pe
trambulină;
 Aterizare joasă.
Săritură în sprijin depărtat peste capră cu întoarcere
900 în zborul II

Descrierea tehnică

Săritura începe cu un elan de 10-15 m urmat de bătaia


pe trambulină, desprindere, înclinarea corpului spre înainte şi
aşezarea palmelor pe aparat. Când mâinile ating aparatul
picioarele se depărtează lateral, se ridică bazinul şi urmează
impusia puternică din articulaţia scapulo-humerală şi a mâinii,
cu ridicarea trunchiului spre verticală. În zborul doi se
efectuează o întoarcere de 900 stânga sau dreapta realizată cu
ajutorul braţelor.
Trepte metodice în învăţare sau exerciţii progresive

1. Săritură dreaptă pe verticală cu fixarea aterizării;

2. Din stând cu un braţ sus celălalt jos balansarea braţului de


jos în sus cu răsucirea corpului spre braţul de sus cu ridicare
pe vârfuri (se va exersa pe ambele părţi);

3. Din stând săritură cu întoarcere 900 stânga şi dreapta;

4. Din stând săritură pe verticală cu depărtarea picioarelor


lateral şi apropierea acestora la aterizare;

5. Din stând săritură pe verticală cu depărtarea picioarelor


lateral şi întoarcere 900 stânga/dreapta;
6. Acelaşi exerciţiu efectuat de pe o suprafaţă mai ridicată (capac
de ladă, banca de gimnastică);

7. Din stând pe trambulină cu mâinile sprijinite pe aparat sărituri


succesive cu ridicarea bazinului şi depărtarea picioarelor lateral;

8. Acelaşi exerciţiu se poate efectua şi la scara fixă cu sprijin


bilateral;

9. Cu elan redus 3-4 paşi efectuarea săriturii peste capră


(aparatul la înălţime medie);

10. Acelaşi exerciţiu cu întoarcere 900 în zborul II cu ajutor;

11. Săritura efectuată cu ajutor la înălţimea corespunzătoare;

12. Săritura efectuată fără ajutor;


Ajutorul

 Profesorul se va aşeza în zona de aterizare, va


apuca braţele executantului trăgându-l peste
aparat şi imprimându-i un impuls de rotaţie
înainte de aterizare.

 Ajutorul va efectua rapid aceste mişcări pentru a


nu stânjenii elevii în execuţia săriturii.
Greşeli frecvente

 Bătaia pe un picior pe trambulină;


 Efectuarea întoarcerii prea repede din bătaia pe
trambulină;
 Impulsie insuficientă din umeri şi mâini;
 Întoarcere incompletă în zborul II.

De reţinut
 Înainte de abordarea acestei sărituri este necesar să se
cunoască foarte bine săritura în sprijin depărtat peste
capră.
 Pentru învăţarea săriturii în sprijin depărtat peste capră cu
întoarcere 1800 în zborul II, se vor efectua aceleaşi exerciţii
însă întoarcerea va fi de 1800 .
SISTEMATIZAREA EXERCIȚIILOR ACROBATICE

SISTEMATIZAREA EXERCIȚIILOR ACROBATICE

1. EXERCIȚII INDIVIDUALE

DINAMICE
STATICE -Rulări
- de echilibru - rostogoliri
- forță - îndreptări
- mobilitate - răsturnări
- salturi
- trambulina elastică
2. EXERCIȚII LA APARATE SPECIALE - plasa elastică
- roata acrobatică

3. EXERCIȚII ÎN DOI ȘI ÎN GRUP

b. DINAMICE
a. STATICE - comb. De elemente
- poziții - ridicări, susțineri
- piramide - aruncări, salturi cu
acompaniament muzical
Cerințe metodice privind învățarea
elementelor acrobatice
- În însușirea elementelor se va ține cont de gradul
pregătirii subiecților, particularitățile de vârstă și gen;

- Dezvoltarea calităților motrice;

- dezvoltarea și perfecționarea orientării spațio-temporale;

- continuitatea și sistematizarea pregătirii;

- învățarea prin mijloace și metode atractive;


- acordarea asistenței și ajutorului pt. prevenirea
accidentelor, prin asigurare și folosirea saltelelor.
ROSTOGOLIRE ÎNAINTE ÎN GHEMUIT

Descrierea execuţiei tehnice:


Se porneşte din ghemuit cu braţele înainte.
Corpul se dezechilibrează înainte trecând centrul
general de greutate al corpului înaintea verticalei
ridicate din punctul de sprijin a picioarelor. În
continuare picioarele se întind din articulaţia
genunchilor, proiectând centrul de greutate pe o
traiectorie paralelă cu solul. Palmele se aşează pe
sol cât mai departe de linia picioarelor şi pe cât
posibil după întinderea completă a picioarelor.
Corpul se rulează de pe ceafă pe gât, pe spate
spre bazin. În tot timpul rulării corpului pe
spate, picioarele sunt întinse şi apropiate. În
momentul când bazinul atinge solul, trunchiul
se îndoaie rapid pe picioare, care spre finalul
mişcării se îndoaie din articulaţia genunchilor,
iar mâinile apucă picioarele la nivelul gleznelor
(fiecare mână apucă glezna aflată pe partea
sa) şi trage călcâiele cât mai aproape de bazin.
Prin această mişcare se accelerează viteza de
rulare a corpului spre înainte, ceea ce permite
ridicarea bazinului de pe sol, mişcarea
terminându-se în sprijin ghemuit.
EXERCIȚII PROGRESIVE/METODICA ÎNVĂȚĂRII

1. Din ghemuit cu mâinile sub genunchi apucat, rulare înapoi până


pe ceafă și revenire.
2. Idem ex. anterior cu revenire în sprijin ghemuit;
3. Idem ex. anterior cu ridicare în stând cu brațele sus;
4. Rostogolire înainte de pe o suprafață ridicată (calup, saltele
suprapuse, capac de ladă, banca acoperită cu saltea);
5. Pe o saltea cu un plan inclinat, din stând – rostogolire înainte
în ghemuit (dacă nu avem saltea cu plan înclinat se poate realiza
un plan înclinat dintr-o saltea de gimnastică);
6. Rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit.
7. Legări de rostogoliri înainte din ghem. în ghem. cu viteze diferite
8. Legarea elementului cu alte elemente acrobatice.
9. Includerea exercițiului într-un microexercițiu sau exercițiu de gimn.
Greşeli:
• aşezarea palmelor pe sol aproape de linia
picioarelor;
• întinderea picioarelor, înainte ca bazinul să treacă de
verticala ridicată din punctul de sprijin al picioarelor;
• îndoirea şi depărtarea picioarelor în timpul rulării corpului
pe partea dorsală a trunchiului;
• aşezarea capului pe sol, pe creştet şi nu pe partea
superioară a cefei;
• îndoirea timpurie a picioarelor pe trunchi, din articulaţia
genunchilor;
• flexia picioarelor pe trunchi în timpul rulării corpului pe
spate;
• aşezarea palmelor pe sol sub bazin, în faza finală a
mişcării;
• extensia capului în timpul rulării corpului spre înainte.
ROSTOGOLIRE ÎNAPOI ÎN GHEMUIT

Descrierea execuţiei tehnice:


- Din ghemuit, corpul se dezechilibrează
înspre înapoi, bazinul ia contact cu solul cât
mai aproape de linia călcâielor, şi astfel
corpul rulează înspre înapoi pe bazin, pe
spate apoi pe ceafă. Prin întinderea rapidă şi
flexia energică a picioarelor pe trunchi, se
accelerează rularea corpului spre înapoi.
- Când bazinul atinge solul, braţele se ridică
şi se îndoaie rapid, iar palmele se aşează
pe sol la nivelul gâtului, în accentuată
flexie dorsală. Labele picioarelor fiind în
flexie dorsală, vârfurile picioarelor ating
solul înapoia capului, cu picioarele complet
întinse. În acest moment, prin întinderea
braţelor concomitent cu îndoirea
picioarelor din articulaţia genunchilor,
greutatea corpului trece progresiv de pe
mâini pe picioare.
- Mişcarea se termină în poziţia de sprijin
ghemuit.
EXERCIȚII PROGRESIVE (METODICA ÎNVĂȚĂRII)

1. Din așezat ghemuit, cu mâinile de sub genunchi apucat – rulare


înapoi până pe ceafă și revenire;
2. Același ex. cu așezarea palmelor pe sol în dreptul gâtului și revenire
3. Din așezat ghemuit cu brațetele îndoite cu palmele deasupra
umerilor, rulare înapoi cu întinderea picioarelor peste cap și
așezarea palmelor pe sol în dreptul gâtului și revenire;
4. Același exercițiu din stând ghemuit;
5. Rostogolire înapoi din ghemuit în ghemuit pe o saltea cu plan
înclinat;
6. Rostogolire înapoi din ghemuit în ghemuit pe sol;
7. Înlănțuiri de rostogoliri înapoi din ghemuit în ghemuit, executate cu
viteze diferite;
8. Combinarea elementului cu alte elemente acrobatice;
9. Includerea elementului în exerciții sau microexerciții;
Ajutorul se poate efectua:
• din lateral, cu o mână pe bazin, ajutându-
se rularea corpului spre înapoi, iar cu
cealaltă mână sub umăr, ajutându-se la
eliberarea capului de sub greutatea
corpului;
• dinapoi, când cu ambele mâini se prinde
bazinul, din lateral, şi se trage corpul în
sus şi spre înapoi.
GREȘELI:
• întinderea picioarelor şi depărtarea bazinului
de linia călcâielor în timpul dezechilibrării
corpului spre înapoi;
• îndoirea şi depărtarea picioarelor în timpul
rulării corpului spre înapoi;
• poziţia incorectă a braţelor la aşezarea
palmelor pe sol;
• extensia capului şi a picioarelor pe trunchi, la
sfârşitul rulării corpului spre înapoi;
• extensia labelor picioarelor în momentul
contactului picioarelor cu solul;
• aşezarea antebraţelor şi a gambelor pe sol, în
partea finală a mişcării;
• răsucirea capului într-o parte, în momentul
trecerii greutăţii corpului de pe mâini pe
picioare.
ROSTOGOLIRE ÎNAINTE ÎN DEPĂRTAT

Descrierea execuţiei tehnice:


Se porneşte din ghemuit, cu braţele sus. Corpul se
dezechilibrează spre înainte şi când centrul general
de greutate al corpului trece înaintea verticalei
ridicate din punctul de sprijin al picioarelor, acestea
se întind energic, proiectând astfel corpul spre
înainte, pe o traiectorie paralelă cu solul. După ce
picioarele s-au întins complet palmele se aşează pe
sol, cât mai departe de linia picioarelor, iar braţele se
îndoaie progresiv, preluând treptat greutatea corpului.
- În acest moment capul se apleacă pe trunchi şi ia
contact cu solul înaintea liniei palmelor, pe cartea
superioară a cefei, amortizând astfel căderea corpului
pe partea dorsală a trunchiului. În acest moment
picioarele se desprind de pe sol şi continuă balansarea
spre înapoi.
- Corpul rulează de pe ceafă pe gât, pe spate şi bazin. În
tot acest timp picioarele rămân întinse şi apropiate.
Când bazinul atinge solul, trunchiul se îndoaie energic
spre picioare, iar când călcâiele au ajuns la aproximativ
10 –20 de centimetri de sol, picioarele se depărtează
energic şi mâinile se aşează pe sol, cât mai aproape de
bazin. Trunchiul continuă mişcarea de îndoire spre
înainte şi, cu ajutorul braţelor, se ridică bazinul de pe
sol, trecându-l deasupra punctului de sprijin format de
tălpile picioarelor şi palme. În tot acest timp trunchiul
trebuie să rămână îndoit înainte, cu capul aplecat pe
trunchi. Mişcarea se termină în stând depărtat, cu
trunchiul aplecat înainte şi braţele lateral.
Exerciţii progresive (metodica învăţării):

Ex.1 – Din aşezat depărtat, cu mâinile aşezate pe sol


înaintea bazinului şi degetele orientate spre înainte,
îndoirea energică a trunchiului pe picioare, cu
ridicarea bazinului de pe sol şi revenire (pe tot timpul
execuţiei, braţele trebuie să fie întinse).
Ex.2 – Din culcat dorsal, cu corpul răsturnat îndoit,
braţele sus, ridicarea corpului în stând pe omoplaţi,
rulare spre înainte şi îndoirea energică a trunchiului
pe picioare, continuată cu depărtarea picioarelor şi
aşezarea palmelor pe sol, la nivelul bazinului odată cu
ridicarea bazinului de pe sol şi revenire în poziţia
iniţială.
Ex.3 – Din culcat dorsal, cu corpul răsturnat
îndoit, cu braţele sus, pe o suprafaţă ridicată,
efectuarea mişcărilor din Ex.2, cu aşezarea
palmelor pe marginea depărtată a suprafeţei
ridicate, şi a picioarelor înaintea suprafeţei
ridicate şi revenire în poziţia iniţială.

Ex.4 – Rostogolire înainte în depărtat, pe o


suprafaţă ridicată (spre exemplu mai multe
saltele suprapuse), cu aşezarea picioarelor
înaintea suprafeţei ridicate şi a palmelor pe
marginea îndepărtată a suprafeţei ridicate.
Ex.5 - Rostogolire înainte în depărtat, pe
un plan înclinat.
Ex.6 - Rostogolire înainte în depărtat,
efectuat cu ajutor.
Ex.7 - Rostogolire înainte în depărtat fără
ajutor.
Ajutorul se dă dinainte; cu o mână se
apucă executantul de sub o axilă- BRAȚ
şi se trage corpul spre înainte, iar
cealaltă mână se aşează pe ceafă şi,
prin apăsare, se accentuează îndoirea
trunchiului înainte, spre picioare.
GREȘELI:
• aşezarea palmelor aproape de linia picioarelor
la începutul mişcării;
• picioarele nu sunt întinse complet în
momentul aşezării palmelor pe sol;
• îndoirea genunchilor pe tot parcursul
efectuării mişcării;
• îndoirea lentă a trunchiului spre înainte în
momentul rulării corpului pe partea dorsală a
trunchiului;
• depărtarea prea devreme a picioarelor;
• întârzierea aşezării palmelor pe sol;
• aşezarea palmelor pe sol departe de bazin;
• extensia capului şi a trunchiului în faza finală
a mişcării.
ROSTOGOLIRE ÎNAPOI ÎN DEPĂRTAT

Descrierea execuției tehnice

 Poziţii iniţiale folosite: aşezat, stând ghemuit, stând,


stând depărtat (ultimele două variante se efectuează cu
prin dezechilibrarea corpului).
Din stând ghemuit cu braţele îndoite palmele pe umeri
orientate în sus: așezarea bazinului aproape de călcâie și
rularea înapoi pe bazin, spate, umeri, odată cu aşezarea
palmelor pe sol lângă cap. Urmează împingerea cu braţele,
prin întinderea lor şi trecerea bazinului peste cap (trecerea
centrului de greutate), cu întinderea picioarelor depărtate şi
întinse pe sol, odată cu ridicarea capului, finalizând în stând
depărtat aplecat cu brațele lateral. Urmează așezarea
palmelor pe sol și prin săritură trecere în sprijin ghemuit cu
ridicare în stând cu brațele sus sau lateral.
Exerciții progresive (metodica învățării)
1. Din așezat sprijinit, depărtarea și apropierea picioarelor la
10-15 cm de sol.
2. Din așezat cu brațele îndoite, mâinile la nivelul gâtului,
rulare înapoi cu așezarea palmelor pe sol, depărtarea
picioarelor și atingerea solului cu vârfurile picioarelor și
revenire.
3. Rostogolire înapoi pe o suprafață ridicată, palmele se vor
așeza pe suprafața ridicată iar la finalul rulării înapoi
picioarele se vor așeza înafara suprafeței ridicate.
4. Rostogolire înapoi efectuată pe un plan înclinat
(trambulina sau două bănci unite sprijinite de șipca a treia
la scara fixă, acoperite de saltea).
5. Rostogolire înapoi cu ajutor.
6. Rostogolire înapoi fără ajutor.
7. Introducerea rostogolirii înapoi în depărtat într-o legare.
Ajutorul

 Se acordă din înapoia executantului astfel: se apucă bazinul


de partea anterioară, trăgând corpul în sus și spre înapoi.

Greșeli
 lipsa împingerii braţelor;
 cădere pe bazin: lipsa amortizării pe palme;
 insuficientă îndoire a trunchiului înainte; -
 aşezarea mâinilor prea mult înaintea bazinului; -
 cădere înapoi (cu amortizare pe palme) cu picioarele îndoite;
 aşezarea picioarelor înapoi prea departe de linia braţelor, după
rostogolire;
 Depărtarea prea devreme sau prea târziu a picioarelor;
 Atingerea sau sprijinirea genunchilor pe sol;
 Așezarea antebrațelor pe sol;
 Îndoirea lentă a picioarelor pe trunchi în timpul rulării înapoi.
STÂND PE MÂINI

 Este un element specific de echilibru şi forţă, fiind unul


dintre elementele cheie în gimnastica acrobatică şi sportivă
(artistică). De modul însuşirii lui pe sol depinde, în mare
măsură, tehnica corectă de execuţie la celelalte probe
(aparate), în care îl întâlnim ca element de sine stătător
(bârna, paralele, inele, sărituri), sau ca secvenţă (bară fixă,
cal cu mânere). Însuşirea corectă a acestui element de
bază, necesită o bună dezvoltare a forţei musculaturii
braţelor, spatelui şi a celei abdominale, o bună mobilitate la
nivelul articulaţiilor coxo-femurale şi scapulo-humerale, o
elasticitate optimă a musculaturii posterioare a picioarelor.
Dificultatea constă în faptul că suprafaţa de
susţinere este redusă numai la spijinul mâinilor,
care se aşază pe sol la o distanţă egală cu lăţimea
umerilor, corpul fiind întins din toate articulaţiile,
unghiul dintre corp şi braţe va fi deschis la 180°,
capul uşor ridicat cu privirea înainte. Ridicarea
corpului în stând pe mâini se poate realiza din
elan şi din forţă, folosindu-se mai multe poziţii de
plecare: stând, ghemuit pe un picior, cu celălalt
întins înapoi, pe genunchi, culcat facial, etc.
Descrierea execuției tehnice
 Din stând, cu braţele sus, corpul se dezechilibrează
spre înainte odată cu efectuarea unui pas înainte cu
piciorul puternic şi aşezarea lui pe sol pe toată talpa
(mai întâi iau contact cu solul călcâile). Treptat
greutatea corpului este preluată de piciorul puternic prin
îndoirea acestuia din articulaţia genunchiului.
 Trunchiul se apleacă înainte până când atinge coapsa
piciorului îndoit. În acest moment centrul general de
greutate se găseşte înapoia verticalei dusă din punctul de
sprijin al labei piciorului îndoit.
 În continuare bazinul efectuează o mişcare de deplasare
spre înainte pe o traiectorie paralelă cu solul, până când
trece înaintea verticalei dusă din talpa piciorului îndoit,
după care, prin întinderea progresivă a piciorului puternic,
bazinul se deplasează înspre înainte şi în sus, iar mâinile
se aşează pe sol cât mai departe de linia piciorului
puternic, fără să se închidă unghiul dintre braţe şi trunchi.
 Mişcarea de deplasare a bazinului spre înainte-sus este
ajutată şi de balansarea energică a celuilalt picior spre
înapoi.
 Greutatea corpului trece progresiv pe mâini prin ridicarea
spatelui, bazinului şi ale picioarelor deasupra punctului de
sprijin realizat de palme. Picioarele se apropie înainte de a
ajunge pe verticală, iar privirea este orientată spre un
reper aflat înaintea liniei imaginare care uneşte cele două
mâini. Palmele cu degetele uşor răsfirate şi îndoite
asigură echilibrul corpului în stând pe mâini.
 Poziţia de stând pe mâini se menţine prin mişcări fine
care asigură echilibrarea segmentelor şi prin fixarea
articulaţiilor datorită încordării musculaturii întregului
corp.
Exerciții progresive (metodica învățării)
Ex.1 – Luarea poziţiei stând pe mâini din poziţia stând.
Ex.2 – Fixarea poziţiei stând pe mâini din stând cu spatele lipit
de scara fixă sau de perete.
Ex.3 – Din atârnat răsturnat cu spatele lipit de scara fixă şi
picioarele pe sol, ridicare în atârnat răsturnat şi revenire.
Ex.4 – Din atârnat răsturnat cu corpul îndoit, cu piciorul puternic
îndoit, sprijinit pe sol, iar celălalt picior sprijinit înapoi, prin
întinderea piciorului puternic şi balansarea celuilalt spre înapoi,
trecere în atârnat răsturnat şi revenire.
Ex.5 – Din sprijin culcat, cu picioarele sprijinite pe scara fixă, prin
păşire, apropierea mâinilor de scara fixă, trecere în stând pe
mâini şi revenire (corpul nu atinge scara, abdomenul este supt şi
încordat, bazinul este fixat pe trunchi, uşor depărtat de scară,
pieptul supt, spatele rotunjit, unghiul dintre trunchi şi braţe este
deschis la maximum, umerii sunt presaţi spre scara fixă, corpul
menţinându-se în echilibru cu ajutorul labelor picioarelor în flexie
dorsală, sprijinite pe scară).
Ex.6 – Din sprijin culcat facial, cu două ajutoare, trecerea în
stând pe mâini şi revenire. Ajutorul se dă din lateral cu o mână
aşezată la nivelul umărului, prin menţinerea umărului deasupra
punctului de sprijin al mâinilor, iar cu cealaltă de sub coapsă,
deasupra genunchiului, se ridică corpul pe verticală în stând pe
mâini.
Ex.7 – Din sprijin ghemuit pe piciorul puternic, celălalt picior
sprijinit înapoi, palmele aşezate pe sol cât mai departe de linia
piciorului îndoit, trunchiul aplecat înainte, spatele rotunjit, la
scara fixă, prin întinderea piciorului puternic şi balansarea
celuilalt spre înapoi trecere în stând pe mâini cu sprijinirea
picioarelor pe scara fixă, cu ajutor, şi revenire. Ajutorul se dă din
lateral, pe partea piciorului de balans, prin apucarea acestuia,
ridicarea lui şi fixarea de scara fixă, concomitent cu apropierea
celuilalt picior.
Ex.8 – Idem ex.7 executat fără ajutor. Se încearcă
menţinerea poziţiei fără sprijinul picioarelor pe scara fixă.
Ex.9 - Stând pe mâini cu ajutor
EX.10 - Stând pe mâini fără ajutor.
11. Deplasare în stând pe mâini;
12. Combinarea elementului cu alte elemente acrobatice.
13. Includerea elementului în exerciții sau microexerciții.

Ajutorul se acordă din lateral, pe partea piciorului de


balans, prin apucarea acestuia şi alăturarea celuilalt la
nivelul coapsei şi gambelor, iar după fixarea poziţiei priza se
mută la nivelul bazinului (opțional), echilibrând corpul la
acest nivel.
Greșeli frecvente
 aşezarea mâinilor pe sol prea aproape de piciorul îndoit;
închiderea unghiului dintre trunchi şi braţe;
 piciorul puternic nu se îndoaie complet când preia greutatea
corpului;
 întinderea piciorului puternic înaintea trecerii bazinului
peste verticala dusă prin talpa piciorului;
 flexia capului pe trunchi în momentul balansǎrii picioarelor
înapoi;
 îndoirea braţelor şi aşezarea mânilor pe sol mai depărtate
decât lăţimea umerilor;
 îndoirea şi depărtarea picioarelor;
 insuficienta încordare a grupelor musculare.
STÂND PE CAP

Descrierea execuției tehnice

Din sprijin ghemuit, prin îndoirea braţelor şi întinderea


progresivă a picioarelor, capul se aşează pe sol înaintea liniei
mâinilor, în aşa fel ca să formeze cu acestea o bază de sprijin de
forma unui triunghi echilateral. După aşezarea capului, picioarele
se întind în continuare până când bazinul trece dincolo de
verticala ridicată din punctul de sprijin al capului. În acest
moment corpul se găseşte în echilibru pe cele trei puncte de
sprijin, cu corpul răsturnat îndoit. Prin extensia picioarelor pe
trunchi, acestea se ridică spre verticală, concomitent cu
efectuarea unei mişcări de translaţie a bazinului spre înapoi, în
vederea echilibrării corpului. Mişcarea se termină în poziţia stând
pe cap cu sprijin pe mâini, cu corpul uşor în extensie în aşa fel ca
proiecţia centrului general de greutate al corpului să cadă în
interiorul suprafeţei de sprijin (cea mai mare parte a greutăţii
corpului se sprijină pe cap şi numai o mică parte pe mâini).
– Ex.1 – Din sprijin pe genunchi, aşezat pe călcâie,
palmele pe sol la nivelul genunchilor şi la lăţimea
umerilor, aşezarea capului pe sol înaintea
genunchilor prin îndoirea braţelor şi ridicarea
bazinului deasupra genunchilor, şi revenire.
– Ex.2 – Din sprijin ghemuit, şezarea capului pe sol
înaintea liniei mâinilor, prin întinderea picioarelor şi
îndoirea braţelor şi revenire.
– Ex.3 – Idem ex.2, continuat cu păşire spre înainte
până ce bazinul trece dincolo de verticala ridicată
din punctul de sprijin al capului, îndoirea picioarelor
cu ghemuirea lor pe trunchi în momentul când
corpul este echilibrat în sprijin pe cap şi revenire;
• Ex.5 – Din sprijin ghemuit pe piciorul puternic, iar
celălalt sprijinit înapoi, cu capul aşezat pe saltea
înaintea scării fixe, prin întinderea piciorului îndoit şi
balansarea celuilalt înapoi, trecerea în stând pe cap,
cu sprijinirea picioarelor de scara fixă, cu ajutor şi
revenire. Ajutorul se dă din lateral, de partea
piciorului de balans. În momentul balansului se
apucă piciorul executantului şi se ajută ridicarea lui
până când acesta se sprijină pe scară. Dacă este
cazul, se ajută şi ridicarea celuilalt picior şi
alăturarea lui la cel de balans.
• Ex.6 – Idem exerciţiul precedent, fără ajutor.
• Ex.7 – Stând pe cap cu ajutor. Ajutorul se dă din
lateral, ridicând picioarele executantului spre
verticală, după care coboară o mână la nivelul
bazinului fixând poziţia corectă a corpului în stând
pe cap.
• Ex.8 – Stând pe cap.
Greşeli:
• capul se află pe aceaşi linie cu mâinile;
• greutatea corpului nu este repartizată
corect pe punctele de sprijin;
• corpul este în flexie sau extensie
exagerată din articulaţia şoldului;
• picioarele sunt îndoite sau depărtate;
• vârfurile picioarelor îndoite;
• flexia sau extensia exagerată a capului pe
trunchi.
- AJUTORUL SE ACORDĂ DIN LATERAL APUCÂND GLEZNELE
EXECUTANTULUI;

- SE VA EVITA AȘEZAREA PE SOL A CAPULUI CU PARTEA


SUPERIOARĂ A FRUNȚII, DEOARECE CAPUL ESTE ÎN EXTENSIE ȘI
COLOANA VERTEBRALĂ NU ARE POZIȚIE CORECTĂ D.P.D.V
FIZIOLOGIC.

GREȘELI FRECVENTE
- mâinile aşezate prea apropiate sau depărtate;
- poziţia greşită a celor trei puncte de sprijin, nerealizarea
triunghiului echilateral;
- corpul rămâne îndoit din articulaţiile coxo-femurale, sau în
extensie exagerată;
RĂSTURNARE (ROATA) LATERALĂ

Răsturnarea laterală face parte din grupa mişcărilor de bază din gimnastica
acrobatică. Se poate executa din stând cu un umăr (drept sau stâng) sau cu
faţa spre direcţia de deplasare.

Descriere tehnicii de execuție


 Stând cu fața pe direcția de deplasare, cu braţele sus, (drept)
spre direcţia de execuţie, ridicarea piciorului stâng (drept) și
aşezarea piciorul stâng (drept) pe sol cât mai departe de
piciorul de bază uşor fandat, avântarea piciorului drept
(stâng) în sus și așezarea palmelor succesiv pe sol cu trecere
prin stând pe mâini cu picioarele depărtate.

 Partea a doua a mişcării este constituită din aşezarea succesivă


a tălpilor pe sol şi ridicarea trunchiului (în plan frontal) în
stând depărtat cu braţele sus. Palmele şi picioarele se aşează pe
sol aceeaşi linie.
1. Din mers, apoi din alergare efectuarea răsturnării laterale banca
transversal față de direcția mișcării cu așezarea palmelor succesivă
pe bancă (lădiță, capac de ladă) și a picioarelor pe sol(tot succesiv).
2. Din stând pe mâini la scara fixă, depărtarea și apropierea
picioarelor;
3. Același exercițiu cu ajutor pe sol;
4. Răsturnare laterală pe plan înclinat (banca la scara fixă);
5. Din stând, roată laterală cu așezarea segmentelor(mâini, tălpi) pe
anumite semne trasate pe sol;
6. Răsturnare laterală cu ajutor(dinapoia executantului);
7. Roată laterală executată cu viteză crescută și pe distanțe variabile
8. Combinarea elementului cu alte elemente
9. Includerea elementului în alte elemente sau microexerciții
10. Efectuatrea roții laterale pe partea neîndemânatică;
AJUTORUL
- se acordă dinapoia executantului acesta fiind susținut de
părțile laterale ale bazinului.

GREȘELI FRECVENTE
- Lipsa fandării și a impulsiei din piciorul dinainte;
- Lipsa balansării piciorului dinapoi;
- Așezarea mâinilor deodată pe sol;
- Așezarea palmelor prea aproape de primul picior;
- Așezarea picioarelor și a palmelor pe linii diferite;
- Așezarea picioarelor deodată în partea a doua a mișcării;
- Unghiul închis din șold la trecerea prin stând pe mâini;
- Lipsa trecerii prin stând pe mâini;
- Așezarea piciorului prea departe de mână după trecerea prin
stând pe mâini;
- Apropierea și depărtarea picioarelor în timpul mișcării;
- Înclinarea trunchiului spre înainte la finalul elementului.
CUMPĂNA FACIALA (ÎNAINTE)

Descrierea execuţiei tehnice:

Din stând pe un picior, celălalt sprijinit înapoi,


braţele sus, corpul în extensie, prin ridicarea
piciorului sprijinit înapoi corpul basculeazǎ spre
înainte şi trece în poziţia de sprijin pe un picior, iar
trunchiul şi celălalt picior ajunge în extensie
deasupra orizontalei dusă la nivelul bazinului.
 În momentul trecerii în cumpănă
(bascularea corpului spre înainte) centrul
de greutate este împins spre înapoi,
greutatea corpului fiind repartizată mai mult
pe călcâiul piciorului de sprijin. Acesta are
vârful orientat uşor spre înafară, pentru a
mări suprafaţa de sprijin necesară
asigurării echilibrului corpului.
Exerciţii progresive (metodica învăţării):
• Ex.1 – Din sprijin pe un genunchi apoi din sprijin cu
fața la scara fixă, celălalt picior sprijinit înapoi,
balansarea lui înapoi cu arcuiri. La sfârşit se
menţine poziţia de sprijin pe un genunchi cu celălalt
picior ridicat înapoi şi trunchiul în extensie, patru-
şase secunde, după care se revine în poziţia iniţială
• Ex. 2 – Din stând cu trunchiul îndoit înainte,
palmele sprijinite pe sol înaintea liniei picioarelor,
cu spatele la scara fixă, ridicarea unui picior înapoi
cu sprijinirea lui pe şipca de deasupra bazinului şi
ridicarea trunchiului în extensie deasupra liniei
bazinului, cu braţele sus şi menţinerea acestei
poziţii cu ajutorul piciorului sprijinit pe scara fixă.
Piciorul de sprijin trebuie să se găsească înaintea
bazinului.
• Ex.3 – Idem exerciţiul precedent, cu
menţinerea poziţiei fără sprijinirea piciorului pe
scara fixă.
• Ex.4 – Cumpăna înainte cu ajutor. Ajutorul
se poate da în două feluri: - dinainte, prin
sprijinirea palmelor executantului;
• - din lateral, pe partea piciorului ridicat
înapoi, cu o mână sprijinind trunchiul la nivelul
claviculei, iar cu cealaltă mână aşezată sub
coapsa piciorului ridicat înapoi, accentuând
extensia corpului şi menţinându-i echilibrul.
• Ex.5 – Cumpăna înainte individual.
Greşeli:
• aplecarea trunchiului înainte, sub nivelul
bazinului;
• îndoirea piciorului de sprijin;
• îndoirea braţelor şi a piciorului ridicat înapoi;
• deplasarea bazinului înaintea verticalei dusă
prin piciorul de sprijin;
• ridicarea pe vârful piciorului de sprijin;
• capul şi braţele atârnă, fiind relaxate;
• musculatura spatelui relaxată;
• lipsa extensiei corpului.
POZIŢII DE ECHILIBRU ŞI FORŢĂ
A. Poziţii cu corpul răsturnat:
1. STÂND PE OMOPLAŢI
- Descrierea execuţiei tehnice:
- Din aşezat, corpul rulează spre înapoi prin flexia
picioarelor pe trunchi. Când mijlocul spatelui atinge
solul, prin extensia rapidă şi oprită a picioarelor pe
trunchi şi presarea braţelor întinse pe sol, corpul se
ridică drept spre verticală, în stând pe ceafă şi pe umeri.
Fixarea acestei poziţii este ajutată de îndoirea braţelor şi
aşezarea palmelor sub omoplaţi, cât mai aproape de
mijlocul spatelui, braţele sunt sprijinite pe sol cu coatele
orientate înspre înăuntru.
Exerciţii progresive (metodica învăţării)

• Ex. 1. Din așezat, rulări înapoi și înainte cu spatele


rotunjit, palmele apucă gambele;
• Ex. 2. același exercițiu cu așezarea palmelor pe spate cu
degetele răsfirate (degetul mare orientat spre abdomen),
picioarele îndoite;
• Ex.3 – Din culcat dorsal, ridicarea picioarelor şi trecerea
în culcat dorsal cu corpul răsturnat îndoit, vârfurile
picioarelor ating solul înapoia capului şi revenire;
• Ex.4 – Din culcat dorsal, cu corpul răsturnat îndoit, cu
braţele îndoite sprijinite pe sol şi palmele aşezate sub
omoplaţi, ridicarea picioarelor în stând pe omoplaţi şi
revenire;

• Ex.5 – Din culcat dorsal, cu bazinul şi picioarele lipite
de scara fixă, ridicarea în stând pe omoplaţi, fixarea
călcâielor pe şipcă urmată de împingerea cu
depărtarea bazinului de scară, şi revenire în poziţia
iniţială;
• Ex.6 – Din culcat dorsal, trecere în stând pe
omoplaţi, cu îndoirea și întinderea genunchilor, cu
ajutor.

• Ex.7 - Stând pe omoplați individual.

• Ex. 8. Introducerea elementului în legări acrobatice.


• Ajutorul se acordă la început din lateral, ridicând
picioarele executantului prin apucare la nivelul gleznelor,
după care se trece înapoia lui şi cu un genunchi fixat la
nivelul bazinului, care se împinge bazinul spre înainte, iar
cu mâinile se trage, la nivelul gleznelor, picioarele spre
înapoi;
GREȘELI FRECVENTE

• îndoirea şi depărtarea picioarelor în timpul rulării


corpului spre înapoi;
• aşezarea palmelor prea aproape de bazin, cu coatele
depărtate;
• flexia picioarelor pe trunchi la menţinerea poziţiei;
• corpul răsucit sau îndoit într-o parte;
• vârfurile picioarelor îndoite.
POZIŢII DE MARE MOBILITATE
PODUL
Descrierea execuţiei tehnice (podul de sus):
Din stând uşor depărtat, braţele sus, capul aplecat
mult înapoi, prin extensia controlată a întregului corp
cu împingerea bazinului înainte (pentru a echilibra
corpul) şi extensia maximă a braţelor pe trunchi
(pentru a favoriza aşezarea palmelor cât mai aproape
de linia tălpilor picioarelor), trecere în sprijin culcat
înapoi cu corpul în extensie – podul.
 Podul de jos din culcat dorsal cu picioarele îndoite și
ușor depărtate, brațele îndoite cu palmele pe sol
lângă umeri: întinderea brațelor și a picioarelor, cu
privirea la palme, cu umerii deasupra și
perpendicular pe palme.
Exerciţii progresive (metodica învăţării):
• Pentru ca această poziţie să poată fi efectuată şi
menţinută trebuie să se dezvolte:
- supleţea trunchiului şi ale articulaţiilor şoldurilor
şi ale umerilor;
- forţa musculaturii care permite fixarea acestei
poziţii din articulaţiile solicitate pentru a susţine
greutatea corpului (grupele musculare care
efectuează extensia corpului).
Ex.1 Din culcat facial cu brațele îndoite palmele
lângă piept, întinderea brațelor-extensia
trunchiului și revenire;
Ex 2. Același ex. dar la revenire se ridică picioarele
(bărcuța).
• Ex.3 Din aşezat, picioarele îndoite, spatele lipit
de scara fixă, braţele sus, mâinile apucă şipca,
ridicare în stând cu corpul în extensie (prin
împingerea umerilor înaine-sus) şi revenire în
poziţia iniţială.

• Ex. 4 Din culcat înapoi, picioarele şi braţele


îndoite, palmele aşezate pe sol la nivelul
umerilor, prin întinderea picioarelor şi ale
braţelor trecere în pod şi revenire în poziţia
iniţială.
• Ex. 5 Din stând, uşor depărtat, braţele sus, cu
spatele orientat spre o suprafaţă ridicată, prin
extensia corpului trecere în pod cu aşezarea
palmelor pe suprafaţa ridicată şi revenire în
poziţia iniţială cu ajutor dinaintea
executantului(susținere în regiunea lombară cu
ambele mâini) sau din lateral (dacă executanții
sunt mici);
• Ex.6 Din stând uşor depărtat, braţele sus, cu
spatale la scara fixă la un pas distanţă, prin
extensia trunchiului şi ale braţelor, aşezarea
palmelor pe şipcă şi prin păşire din şipcă în şipcă,
coborârea mâinilor spre sol (în funcţie de
posibilităţile individuale) şi revenire în poziţia
iniţială.
• Ex.7 Din stând, uşor depărtat, braţele sus, prin
extensia controlată a întregului corp trecere în
pod şi revenire, fără ajutor.
- Greşeli:
• îndoirea membrelor inferioare şi ale braţelor;
• aşezarea palmelor prea departe de linia
picioarelor;
• umerii se află între linia picioarelor şi palmelor;
• capul aplecat înainte (cu bărbia în piept);
• palmele aşezate pe sol mai depărtate decât
lăţimea umerilor.
Asigurarea şi ajutorul în lecţia de gimnastică

Importanţa şi conţinutul noţiunilor; scopul asigurării

• Exerciţiile
din gimnastică sunt mişcări neobişnuite, create,
care în timpul exersării supun executanţii la eforturi deosebite.
Această solicitare se referă atât la latura fizică cât şi la cea
psihică. Învingerea dificultăţilor create de structura complexă a
mişcărilor neobişnuite şi de zborul liber al corpului în aer,
solicită eforturi de voinţă deosebite şi implicit calităţi psihice
ca: dârzenie, curaj şi hotărâre.

• Activitatea pedagogică de predare a mijloacelor gimnasticii


nu poate fi concepută fără cunoaşterea noţiunilor şi
modalităţilor corecte de asigurare. În acest sens asigurarea are
un înţeles complex, cuprinzând atât latura cunoaşterii cât şi a
răspunderii.
• Nivelul cunoştinţelor despre asigurare cât şi despre
mecanismul de bază al execuţiei elementelor gimnasticii
determină răspunderea profesorului.
• Cei care posedă cunoştinţe puţine privind execuţia tehnică a
elementelor, în vederea evitării accidentelor şi a răspunderii,
rezolvă problema prin neimplicare. Din această atitudine cei
care au de suferit sunt elevii.
• Nici atenţia deosebită, nici cea mai competentă pregătire
profesională nu poate prezenta garanţia sigură că nu se vor
produce accidente, dar nepriceperea poate fi cauză sigură care
duce la accidente grave, chiar tragedii.
ASIGURAREA

Prin asigurare înţelegem toate măsurile


organizatorice şi procedeele metodice pe care le ia
profesorul (antrenorul) înainte de începerea lecţiei,
pe parcursul, cât şi după terminarea ei, cu scopul de
a preveni accidentele sau îmbolnăvirile, de a
contribui la însuşirea corectă şi rapidă a mişcărilor de
către executanţi şi la sporirea încrederii lor în forţele
proprii.
Cele mai frecvente cauze care produc accidente

Greşeli cu caracter metodic:

1. Nerespectarea principiilor didactice ale sistematizării,


accesibilităţii, gradării efortului şi individualizării.
Elementele de mare dificultate nu pot fi abordate fără însuşirea
tehnicii raţionale a elementelor de bază.
Greşelile de bază privind execuţia tehnică a răsturnării laterale,
ale roţii întoarse şi ale răsturnării înainte nu permit abordarea
elementelor mai dificile cum sunt salturile;

2. Cunoştinţele tehnice insuficiente atât din partea profesorului


cât şi din partea elevului, mai ales cele referitoare la aspecte
biomecanice pot fi cauza multor accidente;
3. Pregătirea fizică necorespunzătoare. Majoritatea elementelor
tehnice în gimnastică se bazează pe o forţă explozivă, pe o
bună mobilitate articulară şi elasticitate musculară, pe
rezistenţă în regim de forţă. Cei care nu au dezvoltate la un
nivel corespunzător aceste calităţi nu pot aborda însuşirea
deprinderilor noi;

4. Lipsa de încălzire generală şi specială. Mişcările de mare


amplitudine care solicită o elasticitate musculară bună nu se
pot realiza fără o încălzire corespunzătoare. Încălzirea
urmăreşte creşterea capacităţii de contracţie a inimii, creşterea
capacităţii vitale, întinderea musculaturii şi mobilizarea
articulaţiilor. Neglijenţele în efectuarea încălzirii pot cauza
întinderi şi chiar rupturi musculare.
5. Ignorarea gradului de oboseală a sportivilor.

Anumite elemente cer din partea gimnaştilor


prospeţime fizică, psihică şi nervoasă.
Nerespectarea ordinii exerciţiilor care solicită o mare
concentrare nervoasă poate provoca accidentarea
sportivului. La observarea primelor semne de
oboseală profesorul are datoria să întrerupă
exersarea, mai ales în cazul elementelor dificile.
Organizarea defectuoasă a locului de desfăşurare a lecţiei.
• condiţii igienice improprii pentru desfăşurarea activităţii. O sală slab
iluminată, friguroasă, cu podea alunecoasă poate fi pricina unor
accidente. Sala trebuie să fie luminoasă, sursele de lumină să fie
multiple, potrivit de puternice şi uniform repartizate, în aşa fel încât să
creeze în întreaga încăpere o luminozitate similară celei naturale;
• montarea aparatelor trebuie să prezinte garanţii şi să corespundă
prevederilor tehnice;
fiecare aparat trebuie să dispună de un spaţiu corespunzător de lucru
şi siguranţă (sol 12 X 12 m; cal 3 X 3 m; sărituri 25 X 3 m; bară 4,50 X
8 m; paralele 4 X 6 m; bârnă 4 x 8 m);
• spaţiul de siguranţă trebuie să fie acoperit cu saltele în mod
corespunzător iar dacă se învaţă elemente de mare dificultate
aterizările se vor efectua în groapa cu burete sau saltele suprapuse;
• inexistenţa prafului de magneziului pentru aderenţa prizei pe aparate
şi a hârtiei abrezive pentru a putea netezi suprafeţele de apucare ale
aparatelor.
Orice deficienţă sau lipsă de organizare poate provoca accidente mai
mult sau mai puţin grave.
Organizarea nesatisfăcătoare a controlului medical.

Datorită solicitărilor deosebite la care este supus


sportivul, controlul medical periodic a devenit o cerinţă
obligatorie a procesului de pregătire. Abaterile în acest
sens pot avea efecte negative atât în ce priveşte
sănătatea sportivului cât şi în ceea ce priveşte
posibilităţile lui de a obţine rezultate maxime în viitor.
Este de datoria profesorului sau antrenorului să
formeze la sportivi deprinderi de igienă personală
privind refacerea după efort, îngrijirea palmelor,
evitarea consumului de alcool şi tutun, fiind permanent
un exemplu demn de urmat pentru ei.
Procedee de asigurare.

Procedeele de asigurare în gimnastică se referă la o serie


de acţiuni special adoptate pentru a preveni accidentele şi
pentru a mijloci învăţarea corectă şi rapidă a elementelor
tehnice. În lecţiile de gimnastică s-au consacrat următoarele
procedee de asigurare:
1. asistenţa prin supraveghere,
2. autoasigurarea şi
3. ajutorul.
Asistenţa prin supraveghere, constă în urmărirea atentă a
mişcărilor executate de elevi pentru a interveni în cazul unor
nereuşite sau desprinderi de pe aparat. A face asigurarea prin
supraveghere înseamnă deci a fi gata în orice moment să vii în
ajutorul unui elev care execută exerciţiul şi care ar putea să cadă
de pe aparat.
Autoasigurarea
În formarea deprinderilor motrice specifice gimnasticii,
paralel cu formarea stereotipului dinamic, elevii trebuie să
primească şi noţiuni privind autoasigurarea. Aceste mijloace
urmăresc evitarea accidentelor şi sunt în strânsă legătură cu
simţul firesc al autoconservării.
Autoasigurarea constă în totalitatea măsurilor şi
acţiunilor pe care le ia executantul în vederea rezolvării unor
situaţii neprevăzute apărute în timpul execuţiei.

Principalele mijloace ale autoasigurării sunt:


• reducerea amplitudinii mişcării în cazul apariţiei pericolului
desprinderii;
• luarea unui sprijin suplimentar pe aparat cu o altă parte a
corpului;
• reechilibrarea corpului prin mişcări suplimentare în cazul
pierderii echilibrului;
• reapucarea aparatului în cazul unor desprinderi de pe aparat.
Ajutorul

Formele ajutorului:

1. Ajutorul direct, este un mijloc de prevenire a accidentelor,


dar în acelaşi timp este un important procedeu metodic;
ajutorul reprezintă intervenţia directă a profesorului pentru
realizarea mişcării, imprimând executantului o cantitate de
mişcare în direcţia şi cu amplitudinea necesară la
momentul potrivit. Această intervenţie directă se realizează
în scopul formării senzaţiilor chinestezice proprii, necesare
execuţiei mişcării.
Formele de acordare a ajutorului sunt variate.
Aplicarea lor este în funcţie de gradul de pregătire a
executanţilor, de structura mişcării şi de specificul
aparatelor la care se execută mişcările.
Ajutorul indirect, se realizează cu ajutorul unor aparate sau
instalaţii ca: lonja de mână, lonja cu scripeţi, etc.
Ca mijloace ale ajutorului indirect se mai pot folosi:
aparate de gimnastică de dimensiuni mici, plasa elastică
pentru elemente acrobatice, dispozitiv pentru învăţarea
standului pe mâini la inele, paralele, benzi de cauciuc pentru
învăţarea elementelor de mare elan şi de forţă la inele;
Ajutorul verbal sau prin diferite semnale

Este o formă de ajutor care se foloseşte în


special pentru însuşirea corectă a dinamicii şi a
caracteristicilor temporale ale mişcărilor într-o fază mai
avansată a formării deprinderilor. Profesorul trebuie să
stabilească împreună cu sportivul semnalele folosite:
“acum”, “şi”, “hop”, “aşa”, “rotund”, “închis”,
“deschis”, etc. şi momentele când el trebuie să
acţioneze pentru reuşita execuţiei. Momentul aplicării
acestui mod de ajutor trebuie ales în funcţie de timpul
de reacţie a sportivului.
Învăţarea asigurării

Având un caracter practic, învăţarea asigurării se desfăşoară


paralel cu formarea deprinderilor motrice şi cere o muncă îndelungată.
La început, elevii observă modul de acordare a asigurării de către
profesor, după ce în prealabil s-au dat explicaţii privind asigurarea.
În continuare se acordă asigurare împreună cu elevul, rolul
celui din urmă fiind secundar. În etapa următoare elevii sunt puşi să
acorde singuri asigurare, de data asta rolul secundar revine
profesorului care va fi gata permanent să suplinească eventualele
lipsuri.
Predarea fiecărui element nou trebuie să fie însoţită de
explicaţii şi demonstraţii privind asigurarea, indicându-se momentele
cheie în care trebuie să se intervină.
În cadrul exersării pe grupe (echipe) la un aparat asigurarea poate fi
dată de unul tuturor componenţilor grupei, iar în continuare urmând un
alt elev respectându-se acelaşi principiu. O altă formă ar fi aceea în
care asigurarea se acordă de către elevul care urmează la execuţie
sau cel care a terminat execuţia.
FORMAREA DEPRINDERILOR ÎN GIMNASTICĂ

 Deprinderile motrice sunt acte sau acţiuni motrice ajunse


prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie şi
eficienţă. Acestea se formează după naştere şi sunt
consecinţa formării în scoarţa cerebrală motorie a unor
legături temporale cu atât mai trainice cu cât numărul
repetărilor este mai mare, iar vârsta subiecţilor mai mică.

La gimnastică putem vorbi de două grupe mari de deprinderi


motrice, astfel:

 Deprinderi motrice de bază şi

 aplicativ utilitare:
mers,
alergare,
săritură, DEPRINDERI MOTRICE
NESPECIFICE GIMNASTICII
aruncare,
prindere,

târâre, căţărare, escaladare, echilibrul,


ridicare şi transport de greutăţi, tracțiuni și
împingeri;

DEPRINDERI MOTRICE SPECIFICE


GIMNASTICII
 SPECIFICUL DEPRINDERILOR MOTRICE

Deprinderile motrice în gimnastică se deosebesc de altele din


alte sporturi deoarece:

- au o structură neobişnuită (sunt concepute de om, sunt


artificiale şi executate la aparate special create);
- sunt foarte variate;
- sunt simple ori complexe;
- sunt condiţionate de nivelul calităţilor motrice;
- solicită precizie şi execuţie estetică;
- solicită perseverenţă, curaj, hotărâre şi stăpânire de sine.
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ FORMAREA
DEPRINDERILOR

 nivelul calităţilor motrice şi volitive;


 complexitatea deprinderilor;
 experienţa motrică a executanţilor;
 motivaţia (interesul);
 starea psiho-fizică;
 Priceperea profesorului/antrenorului de a
transmite cunoştinţe;
 condiţiile materiale în care se desfăşoară
activitatea (dotări cu aparate de gimnastică,
aparate ajutătoare, materiale pentru protecţia
executanţilor – saltele, groapă cu bureţi, lonje, etc.).
ETAPELE FORMĂRII DEPRINDERILOR

Pentru formarea deprinderilor de gimnastică trebuie


parcurse anumite etape, care pentru asigurarea
reuşitei sunt obligatorii. Astfel:

1. formarea reprezentării mişcării este o fază


extrem de importantă deoarece de ea depinde în
mare măsură formarea unor deprinderi în
parametrii de forţă, viteză, amplitudine, ritm şi
tempo, coordonare, corectitudine, expresivitate
şi ţinută specifică, solicitate de specificul
gimnasticii. Aceasta se realizează prin:
- explicaţie amplă însoţită de denumirea terminologică;
- demonstraţie realizată de către profesor ori de colegi;
- utilizarea chinogramelor, desenelor;
- utilizarea tehnicilor video şi filmelor;
- utilizarea machetelor.

 Foarte importantă pentru formarea reprezentării


mişcării este înţelegerea perfectă a structurii ei, ceea ce
duce la înţelegerea mecanismelor de acţionare. În acest
sens profesorul este obligat ca odată cu explicaţia şi
demonstraţia, să sublinieze acţiunile principale,
momentele cheie, fazele principale şi evitarea detaliilor
nesemnificative.
2. Învăţarea, ceea ce presupune existenţa
modelului şi raportarea la el. În această fază
trebuie rezolvate anumite sarcini:
 clarificarea senzaţiilor chinestezice;
 controlul asupra mişcărilor;
 corectarea greşelilor.
Pentru realizarea sarcinilor de mai sus se
folosesc mai multe procedee metodice dintre
care cele mai frecvente sunt:
- trecerea lentă prin mişcare,
- ajutorul şi sprijinul, feed-backul.

În finalul etapei rezultă mişcări grosiere, fără o


execuţie estetică, virtuoasă.
3. Fixarea şi perfecţionarea deprinderilor:
- Fixarea se realizează prin repetarea deprinderii în
aceleaşi condiţii cu scopul formării stereotipului
dinamic care stă la baza ei.

- Stereotipul dinamic asigură indici ridicaţi de


cursivitate în execuţie, stabilitate, precizie,
expresivitate şi mai ales un consum scăzut de
energie.
- Persistă cu cât este mai bine fixat, dar dispare când
stimulii nu se mai repetă cu regularitate. În cazul
nostru stimulul este mişcarea de gimnastică însăşi.
- Fenomenul fiziologic al conexiunii
temporare dintre anumiţi centrii din
scoarţă, duce la condiţionare (crearea
reflexelor) şi în final a deprinderii;
repetările sistematice duc la stereotip.

- De aici deducem cu uşurinţă importanţa


deosebită care trebuie acordată corectării
greşelilor ce apar inevitabil într-un proces
de formare a deprinderilor la gimnastică.
Perfecţionarea se realizează prin schimbarea
condiţiilor de execuţie, adică:

 a poziţiei iniţiale ori finale,


 a direcţiilor (altele decât cele în care s-au
repetat mişcările),
 vitezelor de execuţie (execuţii cu limită de timp),
 înălţimii aparatului, eliminării ajutorului.
 De asemenea combinarea mişcărilor cu altele
fixate şi perfecţionate deja.
RECOMANDĂRI PRIVIND FORMAREA DEPRINDERILOR ÎN
GIMNASTICĂ

ÎNŢELEGEREA MIŞCĂRII se referă la:


- scopul acţiunii;
- procedeele utilizate pentru realizarea mişcării
respective;
- motivarea acţiunii respective în contextul realizării în
viitor a mişcării.
DEMONSTRAREA ACŢIUNII

 condiţii cât mai apropiate de cele


concrete din practică;

 explicaţii necesare pe parcursul


demonstrării;

 schiţarea planului mintal.


CONTINUITATEA REPETĂRII

 constanţa relativă a condiţiilor de


repetare;

 eşalonarea repetărilor în cadrul


aceleiaşi lecţii şi pe parcursul
întregii unităţi de învăţare;
METODE FOLOSITE PENTRU FORMAREA
DEPRINDERILOR DIN GIMNASTICĂ

 Metodele de învăţare reprezintă ”modalităţi de


acţiune cu ajutorul cărora elevii, în mod
independent ori sub îndrumarea profesorului,
îşi însuşesc cunoştinţe, îşi formează priceperi şi
deprinderi, aptitudini, concepţia despre lume şi
viaţă, etc.

 „Procedeele de învăţare” reprezintă manierele


de acţionare ale profesorului împreună cu
executantul pentru realizarea unor sarcini
parţiale.
Alegerea şi stabilirea metodelor şi procedeelor
metodice pentru învăţarea noilor structuri tehnice
depinde de o serie de factori şi anume:

 gradul de dificultate şi structură a mişcării;


 nivelul de pregătire fizică şi tehnică, precum şi
starea de moment a executantului;
 sarcinile parţiale ale pregătirii (formarea şi
fixarea în întregime a deprinderilor, precizarea
şi perfecţionarea detaliilor tehnice ale mişcării,
etc.).
 nivelul de însuşire tehnică a mişcării (calitatea
însuşirii, existenţa greşelii, ritmul învăţării etc.).
1. METODA GLOBALĂ

- Se foloseşte mai ales când structurile tehnice sunt


simple şi uşoare, dar şi în învăţarea unor mişcări
de dificultate, când toate condiţiile premergătoare
învăţării mişcării respective au fost îndeplinite.
- Se poate folosi cu succes metoda globală când
sunt suficiente mijloace de asigurare şi ajutor.

În practica gimnasticii s-au conturat o serie de


variante ale învăţării globale, astfel:
 metoda globală propriu-zisă: adică
folosirea directă a mişcării în
întregime, în procesul de învăţare;

 metoda folosirii exerciţiilor


pregătitoare: care are la bază
alegerea unor mişcări din aceeaşi
familie, cu structură asemănătoare,
dar pe măsura posibilităţilor
executanţilor la care se adresează.
PROCEDEE CARACTERISTICE METODEI GLOBALE

- Execuţia independentă, realizată prin ajutorul profesorului, al


colegilor şi utilizarea mijloacelor ajutătoare (lonje, saltele,
groapa cu bureţi, etc.) dacă integritatea corporală a
executanţilor este garantată.
- Execuţia mişcărilor cu ajutor direcţional este o execuţie
uşurată mai ales în fazele lor principale.
- Conducerea lentă prin mişcare se realizează prin utilizarea
forţei profesorului şi a aparatelor special create în acest scop.
- Conducerea direcţională rapidă prin mişcare procedeu care
seamănă cu cel de la punctul anterior, deosebindu-se de
acesta prin rolul hotărâtor al conducerii „din afară” a mişcării,
trecându-se astfel de la o execuţie pasivă la una activă, a
mişcării respective.
2. METODA PARŢIALĂ

• metoda parţială poate fi considerată ca fiind metoda


caracteristică gimnasticii.

CERINŢE PENTRU APLICARE METODEI PARŢIALE

• Fragmentarea mişcării să nu modifice structura ei;


• Fragmentele să conţină toate fazele;
• Alegerea părţilor controlabile atât de către antrenor, cât şi de
către executanţi;
• Gradul de fragmentare depinde de complexitatea şi gradul
de însuşire a mişcării;
• Mişcările parţiale să nu cuprindă informaţii motrice colaterale.
Astfel, putem fragmenta structurile tehnice conform
necesităţilor.
VARIANTE ALE METODEI PARŢIALE

 metoda parţială propriu-zisă: este legată de folosirea unor


sarcini metodice mari, care corespund cu una sau mai multe
faze ale mişcării respective.
 Metoda realizării unor sarcini motrice mai înguste: este o
dezvoltare logică a metodei parţiale. Prin folosirea ei putem
distinge şi sublinia chiar şi caracteristicile dinamice şi
motrice ale mişcării.
 Metoda fragmentat-imitativă: specifică predării-învăţării
exerciţiilor de front şi formaţii şi de dezvoltare fizică generală
din gimnastica de bază. Caracteristica ei constă în
înglobarea mai multor metode într- una, în acelaşi timp
(profesorul – explicaţie + demonstraţie, pe părţi; executantul
– exersare, pe părţi, în acelaşi timp cu profesorul).
3. OBSERVAREA EXECUŢIEI (colegilor, adversarilor,
proprii)

4. METODA VERBALĂ (prelegerea, explicaţia,


conversaţia)
Este o metodă universală cu ajutorul căreia
profesorul poate da explicaţii şi indicaţii de
realizare a mişcărilor şi corectare a greşelilor,
analizează execuţiile, transmite sarcini, dă ajutor.

Limbajul folosit trebuie adaptat vârstei şi pregătirii


executanţilor cărora se adresează, să fie clar,
concret şi conform terminologiei specifice.
5. METODA DEMONSTRAŢIEI

 Este foarte des utilizată pentru învăţare deoarece asigură în mare


măsură formarea unor reprezentări corecte, a sarcinii motrice respective
şi precizează acţiunile principale.
 Prin demonstraţii se pot sublinia detalii tehnice şi anumite greşeli de
execuţie ce pot apărea pe parcursul învăţării.

Dintre procedeele care se încadrează aici amintim:


- demonstrarea mişcării în întregime;
- demonstrarea pe părţi sau numai a anumitor părţi;
- demonstrarea în ritm lent.

6. METODA PROGRAMĂRII

 Este metoda care utilizată în mod corespunzător poate duce la


economisirea timpului afectat pentru învăţare, prin eliminarea greşelilor
în însuşirea mişcărilor propuse şi valorificarea timpului ce ar fi fost
afectat corectării pentru realizarea altor sarcini.
Din experienţa practică s-a constatat necesitatea împărţirii
exerciţiilor în trei serii (grupe), fiecare având finalităţi bine
precizate. Astfel:
 Seria I-a de exerciţii se referă la prelucrarea cantitativă şi
calitativă a grupelor musculare implicate în efectuarea
mişcării propuse spre învăţare, asigurându-se deci suportul
fizic al mişcării.
 Seria a II-a de exerciţii asigură învăţarea şi consolidarea
structurii tehnice respective (a mişcării propriu-zise).

 Seria a III-a de exerciţii oferă posibilitatea perfecţionării


mişcării respective prin includerea în diferite legări şi
combinaţii.
Concepute special ori selecţionate exerciţiile trebuie să fie
asemănătoare cu structura mişcării ce trebuie învăţată, iar
sarcinile motrice stabilite trebuie să aibă strânsă legătură între
ele, o succesiune logică şi o dificultate mereu crescândă.