Descriere clinică şi diagnostic

termenul de fobie şcolară a fost introdus de către

Johnson în anul 1941 pentru a descrie un sindrom prin
care copilul manifestă o angoasă intensă la ideea de a
merge la şcoală refuză să meargă acolo şi, dacă este forţat
să meargă sau să rămân la şcoală, angoasa lui poate lua
forma unei crize de panică.
Studiul clinic al acestor copii l-a determinat pe Johnson
şi pe alţi autori (Bowlby, 1973) să se gândească la faptul că
refuzul de a merge la şcoală era provocat de anxietatea de
separare.
 Comportamentaliştii Eysenck şi Rachman
(1965) păstrează termenul de fobie şcolară pentru
anxietatea aflată în relaţie directă cu situaţia şcolară:
analiza cognitiv-comportamentală va încerca, potrivit
acestei definiţii, să evidenţieze stimulii anxiogeni, cum
ar fi panica generată de rezolvarea unei teme, frica de a
primi o notă proastă, teama de unele materii şcolare
etc.
 Kuss (1974) consideră, din perspectiva teoriilor
învăţării, că fobia şcolară este o tulburare emoţională
(exces de anxietate) dobândit ca urmare a unor
evenimente „traumatizante” pentru copil în ceea ce
priveşte situaţia şcolară: anxietatea îi perturbă
comportamentul care ia forma evitării şi atenuează
teama.
 Facem distincţie între diferite forme de refuz
şcolar anxios:
-refuzul şcolar însoţit de anxietate de separare ce apare
în mod obişnuit la un copil care a manifestat această
anxietate de separare în primii ani de şcolarizare.
Frecventarea şcolii maternale a reprezentat o perioadă
dificilă pentru aceşti copii care manifestau, de
asemenea, o stare de anxietate atunci când părinţii lor
se duceau în vizită la prieteni;
 -refuzul şcolar susţinut de o anxietate socială
apare cel mai adesea la adolescent, însă nu doar în
această perioadă a vieţii; este posibil ca ei să fi apelat la
consultaţie mai devreme, uneori încă de la vârsta de 8
ani. Este vorba, adesea, despre tineri ai căror părinţi ii
vor descrie ca fiind timizi, având puţini prieteni şi
aflându-se în conflict cu sistemul şcolar, spunând
despre profesori şi despre elevi că sunt proşti sau chiar
că se plictisesc la şcoală ;
 -refuzul şcolar care se încadrează într-o fobie
specifică al cărei obiect îl pot constitui întrebările la care
trebuie să răspundă în clasă, traseul folosit pentru a se
duce la şcoală sau chiar un spaţiu (sala de clasă, cantina
etc). Chiar dacă prezentarea pare mai simplă, este vorba
despre un copil care suferă fie de anxietate de separare,
fie de fobie socială asociată;
 Perspectiva comportamentală şi cognitivă
Aşa cum am afirmat, anxietatea socială
reprezintă factorul major implicat în refuzul şcolar
anxios
Este vorba despre o lipsă de asertivitate şi de
competenţe sociale. Ei se descriu ca având teamă:
să vorbească cu adulţii; să vorbească cu copiii de vârsta
lor; să vorbească într-un grup ; de ceea ce gândesc
ceilalţi despre ei; să pară proşti; să nu roşească; să nu
fie ridicoli;că nu plac celorlalţi; să ceară ceva celorlalţi.
Evaluare şi tratament

Analiza cognitiv-comportamentală va fi luată în

consideraţie pentru a descrie:
-durata absenteismului, factor prognostic major;
-reacţia familiei;
-anxietatea copilului sau a adolescentului;
-existenţa unei depresii ;
-eventualele tulburări de comportament;
-adaptarea la interacţiunile şi la situaţiile sociale;
-capacităţile de autonomie ale copilului;
-eventualele dificultăţi de învăţare;
-mediul familial.-
 Comorbiditatea
Tulburarea anxioasă urmează a fi evaluată la
aceşti copii suferind de refuz şcolar anxios. Cei mai
mulţi dintre copiii şi adolescenţii care prezintă un
refuz şcolar manifestă simptome depresive. Unii copii
cu diagnostic de stare depresivă majoră refuză să
meargă la şcoală, însă reacţionează în mod diferit la
terapiile comportamentale centrate pe reîntoarcerea la
şcoală. Într-adevăr, pentru ei refuzul este mai puţin
dramatic, iar revenirea la şcoală este mai rapidă.
Existenţa unei stări depresive majore trebuie
evaluată rapid în cazul pacienţilor pentru a fi tratată cu
prioritate.
Dificultăţi de învăţare

Am constatat că unii copii care refuză, cuprinşi de

panică, să meargă la şcoală au dificultăţi reale de
învăţare: dislexie, discalculie, disortografie.
Eşecurile repetate ale unui elev în efortul său a-şi
îmbunătăţi rezultatele şcolare pot favoriza instalarea
unei stări demobilizare asimilabilă incapacităţii învăţate:
el va putea să impute eşecurile sale unor factori dificil de
modificat prin voinţă, cum ar fi lipsa de inteligenţă,
absenţa aptitudinilor.
Reacţia familiei
Este necesar să se analizeze reacţia familiei faţă de
refuzul şcolar al copilului. Unele familii, prea
înţelegătoare, îi vor permite copilului să evite fobia
considerând că procedează corect, vor convinge unii
profesori să vină acasă la copil, fără a acţiona deloc în
favoarea reîntoarcerii la şcoală.
Alte familii se angajează într-o luptă psihică şi
fizică cu copilul sau cu adolescentul, neînţelegând
motivul refuzului acestuia de a merge la şcoală.
 Strategii terapeutice

Metodele de terapie comportamentală şi cognitivă

utilizate sunt:
-afirmarea de sine pentru copiii şi adolescenţii
care suferă de anxietate socială,
-desensibilizarea sistematică şi expunerea in vivo.
În mod obişnuit, expunerea in vivo se face progresiv,
însă în anumite cazul reîntoarcerea la şcoală nu se va
face complet.
 O ierarhie a situaţiilor anxiogene care provocau teama şi
evitarea. Am ţinut cont, în redactarea listei, de unele
caracteristici importante în tratamentul prin expunere
graduală pentru copiii cu refuz şcolar (Last, 1987):
-modalităţile de reluare a frecventării şcolii (stabilirea
doar a unui traseu, participarea la o întâlnire cu
consilierul şcolar sau cu un profesor, să lucreze sau să
citească în biblioteca şcolii etc.):
-durata momentelor de reluare a frecventării şcolii (de
exemplu, cinci minute, jumătate de oră, jumătate de zi);
 -prezenţa sau absenţa părinţilor, a prietenilor sau
a altor persoane (colegi de clasă) în timpul reluării
frecventării şcolii;
-numărul de elevi din clasă, o schimbare a clasei
eventual;
-unele materii de studiu specifice, sau unii
profesori preferaţi;
-zi anume din săptămână, aleasă de către copil în
funcţie de dorinţa sa de a asista fie la o activitate, fie
pentru că ultima zi din săptămână pare să fie mai uşor
de asociat cu weekendul etc.