Încă din perioada de sugar, trăirile afective

complexe se prepară prin experienţele parcurse de-a

lungul perioadei de dezvoltare, pe baza calităţilor
genetice şi personale ale psihismului. Există o
corelare şi intricare între diferitele componente ale
nivelului afectiv (emoţionalitate, ataşament,
anxietate), unele influenţându-le pe celelalte. În
acest fel şi acumularea experienţei trăirilor anxioase
va fi corelată cu dezvoltarea şi maturarea trăirilor
emoţionale şi dezvoltarea calităţi ataşamentului .
 Experienţa trăirilor anxioase se acumulează
după perioada de 8 luni (perioada de care se leagă
maturarea reprezentărilor), astfel că există o relaţie
cu dezvoltarea şi maturarea ataşamentului.
Comportamentele organizate (stabile) după vârsta
de un an şi jumătate, implică componenta anxioasă
şi evitantă. Ceea ce este deosebit de important, în
înţelegerea experienţei trăirilor anxioase, este faptul
că acestea nu sunt determinate doar de caracteristici
genetice şi de teren, ci ele sunt şi în directă relaţie cu
situaţia externă (mediu) şi cea internă (subiectivă) a
individului.
 Anxietatea poate să apară ori de câte ori
copilul are sentimentul că este abandonat
(anxietatea de separare). De multe ori, simptomele
anxioase sunt exprimate prin acuze somatice:
cefalee, dureri abdominale, crampe musculare,
dureri precordiale sau chiar dureri articulare. Există
posibilitatea ca această simptomatologie (anxioasă)
să fie direct exprimată prin modificări care apar la
nivelul corporalităţii, cel mai frecvent fiind
semnalate în copilărie: pelada, eczeme diferit
localizate, crampe abdominale, enureză, encopreză,
criză de astm, ş. a.
 Expresia clinică (simptomatologia) a stărilor
anxioase, este important a fi cunoscută atât de
medicul practician, cât şi de psihologul clinician,
datorită formelor diverse pe care le poate îmbrăca.
Pentru anxietatea generalizată:
- psihologice: nelinişte, încordare, tensiune psihică,
hipervigilenţă, perturbări în concentrarea atenţiei,
insomnii de adormire, false senzaţii corporale
(sufocare, senzaţie de oprire a bătăilor inimii,
senzaţie de pericol de moarte iminentă)
- corporale: tremurături ale membrelor, palpitaţii şi
tahicardie, respiraţie accelerată, paloare, mimică ce
exprimă îngrijorarea, mişcări oculare permanente,
frământarea mâinilor, ş.a.
- vegetative: transpiraţii, uscăciunea gurii, dureri
musculare, tranzit intesinal accelerat.
 Simptomele atacului de panică (anxietatea paroxistică)
sunt:
-psihice: senzaţia de moarte iminentă (mai puţin sub
vârsta de 9 ani), disperare, senzaţia de sufocare,
senzaţia de oprire a inimii, ameţeli, dezechilibru,
cefalee difuză, discenestezie, frică nelămurită;
- vegetative: transpiraţii, polipnee, tahicardie,
hipotonie musculară sau hipertonie etc;
-- corporale: nod în gât, dureri precordiale, tremor al
membrelor, expresie fizionomică de groază, agitaţie
psiho-motorie sau inhibiţie (îngheţare).
Simptome ale anxietăţii de separare

- psihice: nevoia prezenţei unei persoane asiguratorii,

sentiment de dezorientare şi nesiguranţă în lipsa unei
persoane asiguratorii, disperare uneori confuzie;
- vegetative: transpiraţii, palpitaţii, dilatare pupilară,
tulburări digestive;
- corporale: expresie facială de frică, plâns, agitaţie
psiho-motorie, agresivitate, furie, comportament de
agăţare.
Evaluarea anxietăţii se face atât prin observaţia clinică a
mimicii, gesticii, atitudinilor şi comportamentelor cât şi
prin evaluarea corectă a simptomelor pe care de obicei
anxiosul le acuză. De la insomnia de adormire, la
simptome ca ameţeală, palpitaţiile, stare de sufocare cu
senzaţie de nod în gât, cenestopatii diverse şi cefalee,
simptomatolgia anxioasă poate să se exprime extrem de
variat, în special la copii mai mari de 6 ani. Neliniştea,
frământarea mâinilor contractura musculară, crisparea,
plimbarea ochilor cu expresia tipică a fricii, sunt tot
atâtea semne care pot oferi medicului şi psihologului
indicii privind starea de frică sau anxietate a individului
examinat.
 Uneori sunt orientative comportamente
"indirecte" ale copilului mic, neliniştea înainte de
adormire, starea de pîndă, adormitul cu lumina aprinsa
sau prezenţa unei persoane, dormitul în pat cu o altă
persoană (de obicei mama), ritualuri înainte de
adormire, plânsul, etc. Nu există criterii nuanţate pentru
anxietatea la vârstele mici (chiar cele pentru anxietatea
de separare) dar oricum sunt specificate „acuzele
repetate de simptome somatice (cum ar fi durerile de
cap, durerile de stomac, greaţa sau voma) când survine
sau este anticipată separarea de persoane de ataşament
major”.
 De asemenea, este util de ştiut faptul că în
perioada 3-6 ani (perioada copilăriei cu fantezie foarte
bogată) pot exista situaţii legate de imaginaţia şi
fanteziile copilului care să genereze stări anxioase, mai
frecvent decât trăirea unor evenimente reale cu
caracter anxiogen. Astfel este posibil ca evenimentul
psihotraumatc al morţii unei figuri constante de
ataşament să fie mai puţin anxiogen decât o
ameninţare care pune în activitate procesele
imagistico-fantasmatice ale copilului. Omul rău,
(sau„bau-bau”) pot să fie cauze psihotraumatice sau
anxiogene intense, în special la copii cu vulnerabilitate
crescută, care au şi o capacitate"de a fantasma"mai
bogată.
 Tulburarea de anxietate generalizată.
Tulburarea de anxietate generalizată necesită ca toate
din cele 7 criterii să fie îndeplinite:

1.Copilul manifestă anxietate excesivă sau

îngrijorări mai multe zile DA decât nu pentru cel
puţin 6 luni;
2.Copilul îşi controlează cu dificultate anxietatea
sau îngrijorările (de exemplu, copilul cere repetat
reasigurări părintelui);
3.Anxietatea sau îngrijorările apar în timpul a
două sau mai multe activităţi sau contexte sau în
cadrul a două sau mai multe relaţii;
 4.Anxietatea şi îngrijorările sunt asociate cu una
sau mai multe dintre următoarele şase simptome

Nelinişte sau sentimentul că este la capătul puterilor;

Oboseală;
Dificultăţi de concentrare;
Iritabilitate sau accese de furie;
Tensiune musculară;
Tulburări de somn (dificultăţi de adormire sau de
menţinere a somnului, sau somn neodihnitor).
 5.Focalizarea anxietăţii sau a îngrijorării nu este
explicată mai bine de categoria diagnostică a DSM-IV-TR
de tulburare obsesiv-compulsivă (de exemplu teama de
murdărie sau nevoia ritualizată de a i se oferi reasigurări
de către părinte), tulburarea de stres posttraumatic,
anxietatea de separare sau fobia socială;
 6.Anxietatea, îngrijorarea sau simptomele fizice
interferează semnificativ cu funcţionarea copilului sau
cu dezvoltarea acestuia;
7.Perturbarea nu se datorează efectului fiziologic
al unei substanţe (de exemplu medicaţie pentru astm
sau sterioizi şi nu apare exclusiv în timpul tulburării
pervazive de dezvoltare).
 Perspectiva comportamentală şi cognitivă

Studiul literaturii de specialitate identifică trei mari

tendinţe în abordarea acestei tulburări:
-prima consideră anxietatea generalizată o formă
a atacului de panică, ce are legătură mai ales cu activarea
fiziologică mai degrabă cronică şi nu paroxistică, aşa
cum se observă în cazul atacului panică;
 -a doua acordă o mai mare atenţie persistenţei
unor gânduri îngrijorătoare, insistând asupra
caracterului mai puţin bizar decât cazul tulburărilor
obsesionale. Temele diferă, de asemenea, şi referă mai
mult la spaimele ce vor urma decât la acţiunile trecute
-a treia tendinţă este aceea de a reţine
sentimentul de vulnerabilitate în faţa evenimentelor şi
pesimismul privind mijloacele de face faţă acestora.
Aceşti autori consideră că există un continuum între
TAG şi vulnerabilitatea la depresie din cauza discursului
negativ şi a comorbidităţii
 Interpretarea realităţii ca fiind
ameninţătoare, strategie de ruminaţie, importanţa
îngrijorării
Craske et al. (1992) reamintesc faptul că pacientul
care suferă de TAG interpretează situaţiile ambigue într-
o formă mai ameninţătoare (zgomot = hoţi), se
consideră a fi o ţintă mai uşoară pentru nenorociri decât
ceilalţi şi suportă efecte mai dramatice ale evenientelor
defavorabile
Pentru Borkovec şi Inz (1990), este vorba despre apariţia
unui cerc vicios între îngrijorare, starea de activare care
rezultă din aceasta şi dificulltatea deosebită cu care se
poate renunţa la această ruminaţie
 Impactul metaneliniştilor

Modelul explicativ al TAG dezvoltat de către

Wells (1997) propune ca neliniştea să genereze
metanelinişti (sau nelinişti de tip 2). Neliniştile de tip 2
se referă la evaluările negative pe care o persoană le
întreţine în legătură cu propriile sale evenimente
cognitive şi care apar în special în prezenţa neliniştilor.
Această ipoteză permite înţelegerea unei întăriri a
neliniştilor, proces pe care îl regăsim, de asemenea,
ruminaţia depresivă.
Intoleranța la incertitudine

Dugas et al. (1998) evidenţiază cu ajutorul

chestionarelor adecvate faptul că intoleranţa la
incertitudine reprezintă o dimensiune-cheie a TAG şi
dezvoltă un model care introduce această dimensiune,
precum şi credinţele referitoare la nelinişte, slaba
orientare către rezolvarea problemelor şi evitarea
cognitivă
Conform lui Ladouceur şi Dugas (1999),
intoleranţa la incertitudine face trimitere la
predispoziţia de a reacţiona negativ la un eveniment
sigur, independent de probabilitate şi de consecinţele
asociate acesteia.
 Percepţia calităţii ataşamentului

Viana şi Rabian (2008) au studiat pe un grup de

94 de copii raportul dintre percepţia ataşamentului şi
simptomele TAG. Copiii anxioşi, constată autorii cu
ajutorul chestionarelor, percep ataşamentul de mama
lor ca pe o relaţie precară şi puţin securizantă. Acest tip
de relaţie afectivă este percepută, de asemenea, în raport
cu grupul de prieteni.
 Aceste constatări sunt foarte probabil în relaţie
cu ceea ce observăm în clinică: copilul anxios, atunci
când apare o problemă, se percepe pe sine ca fiind lipsit
de susţinere socială sau afectivă. El se simte abandonat
şi singur atunci când trebuie să rezolve problemele
vieţii, deşi, în general, copilul nu duce lipsă de
afecţiune. O ipoteză care ne-ar permite să înţelegem
mai bine sentimentul de precaritate afectivă ar fi aceea
a apariţiei unei probabile stări de iritare şi de
respingere manifestată de anturaj datorate
simptomelor iraţionale şi adesea absurde ale acestor
copii.
 Evaluare şi tratament (scale şi tehnici)

Scalele care contribuie la stabilirea diagnosticului

Analiza cognitiv-comportamentală

Analiza cognitiv-comportamentală trebuie să ţină cont de:

evaluarea anxietăţii (intensitate, comportamente de evitare);
identificarea unei eventuale depresii;
evaluarea adaptării sociale;
evaluarea unor eventuale tulburări de comportament;
diagnosticul diferenţial cu alte tulburări anxioase,
completarea autochestionarelor;
evaluarea nivelului intelectual.
 Strategii spontane utilizate de către copii pentru
controlul anxietăţii
în plan cognitiv:
-să mediteze la lucruri agreabile, evitând să se
gândească la situaţia anxiogenă (evitare cognitivă),
care rămâne în stare latentă,
-să încerce să repete că nu se va întâmpla nimic grav,
nefiind totuşi deloc convins de ceea ce-şi spune
copilul, să evite tot ceea ce-1 poate face anxios
(informaţii la televizor, unele filme, unele conversaţii
etc.);
 în planul susţinerii sociale:

-să se asigure, cu ajutorul părinţilor, că totul este în

regulă (verificări asemănătoare compulsiunilor de
verificare), să ceară prezenţa părinţilor în momentul în
care se confruntă cu situaţiile anxiogene (de exemplu, -
să meargă singur într-o cameră situată în capătul
îndepărtat al apartamentului), să caute prezenţa celor
de seama sa pentru a înfrunta teama;
referitor la ataşarea de obiecte:
-să se liniştească cu ajutorul unei jucării,
înainte de a merge la şcoală, să ia cu sine tot materialul
didactic, chiar dacă în acea zi n-are nevoie de acesta,
pentru cazul în care „se întâmplă ceva”,
-să-şi programeze ceasul deşteptător să sune de 2
sau de 3 ori pentru a nu întârzia undeva;
în ceea ce priveşte controlul mediului înconjurător:
-să verifice dacă totul se află la locul său, „ca de obicei”,
-să verifice programul părinţilor, pentru a putea fi cu ei
„în cazul în care”.
 Tehnicile de tratament utilizate pentru acest tip de
copii sau adolescenţi sunt multiple şi nespecifice
anxietăţii generalizate, folosindu-se în general
strategiile prezentate în continuare.
1.Expunerea gradată
2.Relaxarea
3.Afirmarea de sine
4.Tehnici cognitive
5.Strategii de gestionare a stresului