1.

Inima = pompa care asigură forţa

necesară circulaţiei sângelui în organism,
prin intermediul celor două“circulaţii”:
 pulmonară (MICA CIRCULATIE)
 sistemică (MAREA CIRCULATIE)
2. Arterele = sistemul de distribuţie a
sângelui până la nivel tisular;
3. Microcirculaţia (care include capilarele)
= asigură schimburile dintre sânge şi
ţesuturi;
4. Venele = servesc ca rezervoare şi
colectează sângele pentru a-l readuce la
inimă.
• 2 Vene cave, sângele sărac în oxigen ajunge la nivelul AD şi de
aici, la nivelul VD, traversând valva tricuspidă.
• Sângele încărcat cu gaz carbonic ajunge la nivelul plămânilor
prin intermediul A. Pulmonare.
• De la plămâni, sângele oxigenat ajunge în AS prin cele 4 V.
Pulmonare (2 pentru fiecare plămân).
• Din AS, traversând valva mitrală, sângele oxigenat ajunge în VS;
de aici este ejectat în Aortă, prin intermediul valvei aortice, şi
trimis mai departe, către ţesuturi şi organe.
• Inima irigata de
2 A. Coronare, ramuri ale rădăcinii aortei.
A. coronară dreaptă alimentează VD.
A. coronară stângă se divide în mod obişnuit în 2 ramuri:
a. Descendentă anterioară
b. Circumflexă
acestea irigă peretele anterior, septul interventricular şi
peretele liber al VS.

VASELE INIMII
• Întoarcerea venoasă = cantitatea de sânge
ce ajunge în unitatea de timp în atriul drept;
este adusă de vena cavă superioară şi vena
cavă inferioară;
• Debit pulmonar = cantitatea de sânge care
este expulzată de ventriculul drept în unitatea
de timp.
• Debit sistemic = cantitatea de sânge care
este expulzată din ventriculul stâng în
unitatea de timp;
• Circulaţia pulmonară nu suportă creşteri de
presiune  plasma trece în alveole,
alveolele nu mai pot realiza schimb de gaze
deci organismul moare.
• Nu există o egalitate perfectă la fiecare ciclu
cardiac, dar în timp are loc o egalitate
volumetrică.
Sângele trebuie să circule numai într-un singur sens
(ventricule  periferie  inimă).
Defectele ventriculare compromit activitatea inimii.
variabilitatea necesităţilor  determină
creşterea debitului cardiac, chiar de 5-6 ori în
efort fizic;

controlul circulaţiei:
local:
întoarcerea venoasă  debit cardiac (inimă);
factori locali  periferie (vase);
mecanisme neuro-umorale generale;
 Endocardul: stratul intern endoteliu situat
pe o MB ce se continuã cu stratul subendotelial,
(f.colagene, reticulinã, elastice, celule conjuctive
si numeroase terminatii nervoase senzitive.

 Miocardul:
fibre musculare (contractia)
ţesutul excitoconductor nodal (nasc si conduc
impulsuri)

 Pericardul: sacul fibros ce tine inima in pozitie. Pericardul

contine o mica cantitate de lichid ce faciliteaza miscarile contractile
ale cordului

Structural
• Unitatea morfologică şi funcţională a
miocardului (a ţesutului muscular striat
cardiac) este cardiomiocitul (celula
musculară cardiacă).
celule musculare albe:
•contracţie rapidă;
•mitocondrii în număr redus;
•enzime anaerobe;
celule musculare roşii:
•contracţie lentă;
•mitocondrii numeroase;
•enzime aerobe;
In condiţii normale:
• funcţionare în aerobioză;
• saturaţie în O2 a sângelui venos scăzută;
• mitocondrii dense;
• enzimele glicolitice sunt puţin active;
• catabolismul acizilor graşi crescut;
• conţinut bogat în mioglobină
In activitate contractilă ritmica - sinteză redusă de peptide,
lipide, glucide

Organ aerob → captare de acizi grasi neesterificati din sg.

(Captare de glucoza, acid lactic mai putin)

Substratul este captat

pasiv: conform gradientului de concentratie
activ (in cazul glucozei) printr-un mecanism insulino-dependent

Metabolismul cordului
 Rezerve reduse de glicogen
(cand cantitatea de oxigen este insuficienta
pentru cardiomiocit metabolismul se
comuta pe glucoza) ← catecolaminele
reduc si mai mult rezervele de oxigen

Glicoliza:
a. Anaeroba: singura posibilitate de
generare a ATP pentru miocard
b. Aeroba: se genereaza ATP care intra in
ciclul Krebs mitocondrial

METABOLISMUL GLUCIDIC AL CARDIOMIOCITULUI

În cadrul metabolismului glucidic avem 2 enzime
principale:

= LDH care in conditii de O2 suficient transforma acidul

lactic în acidul piruvic (trece în ciclul Krebs).
In miocitul scheletic, LDH transforma acidul piruvic in
acid lactic.
La fel are loc si in cardiomiocit in conditii de O2
insuficient.

= FFK – fosforilarea hexozelor; are activitatea redusa.

Activitatea sa este reglata alosteric datorita prezentei
ATP in cantitate crescuta. Cand ATP scade → ADP →
reglare alosterica → FFK
 EXPLORAREA PARAMETRILOR BIOUMORALI
TESTE GENERALE DE EVALUARE CARDIOVASCULARĂ
 Colesterolul plasmatic < 200 mg/ 100 ml
 HDL – colesterol - 35- 85 mg/ dl
 Trigliceridele plasmatice - 40- 160 mg / 100 ml
 Glicemia – 60-120mg/dl
TESTE DE EVALUARE A LEZIUNII CARDIACE
 Lactic - dehidrogenaza (LDH) N = 95- 200 UI/ L
 Transaminaza glutamic – oxalacetică (SGOT, AST) N=5- 40 UI / L
 Creatin- fosfokinaza (CPK, CK) N=50- 250 UI/ L
CPK - creste la 4- 6 ore după infarct, vârf la 30 de ore, şi revin la normal după 2-3 zile

TGO - >12 ore de la infarct, vârf la 24 de ore si ating un maxim la 3-4 zile.
Orice creştere ulterioară semnifică extinderea zonei de infarct.

LDH - 12- 24 de ore de la infarct se mentin timp de 6- 10 zile,

- valorile tind să revină la normal după 8- 14 zile de la producerea infarctului de miocard;
- fracţiunile (izoenzimele) LDH1 si LDH2 sunt specifice infarctului de miocard acut.
 EXPLORAREA PARAMETRILOR MORFOLOGICI

1. EXAMENUL RADIOLOGIC CLASIC

a. Radiografia toracică (cardio- toracică)
b. Radioscopia (fluoroscopia) toracică
c. Examenele radiografice seriate
 ULTRASONOGRAFIA CARDIACĂ (ECHOCARDIOGRAFIA)

Echocardiografia defineşte
tehnici de explorare neinvazivă
bazate pe ultrasunete (frecvenţa
de 1- 10 MHz), care permit
 Identificarea struct. cardiace,

 evaluarea dinamicii structurilor

parietale şi valvulare cardiace
 măsurarea fluxului sanguin
cardiac.
- diagnosticul afecţiunilor valvulare
(stenoze, insuficienţe, prolaps valvular);
- vizualizarea structurilor sau a
formaţiunilor anormale (trombi, tumori,
lichid pericardic, vegetaţii valvulare
infecţioase, etc.);
- evaluarea dinamicii parietale
ventriculare, inclusiv diskinezia sau
akinezia ventriculară întîlnite în timpul
ischemiei miocardice acute sau
cronice;
- identificarea şi evaluarea
complicaţiilor acute ale infarctului de
miocard (efuziuni pericardice, ruptură
de muşchi papilari, regurgitaţia
mitrală, ruptură de perete sau sept
ventricular, etc.);
- evaluarea şunturilor intracardiace.
Modul -D = mod B + efect Doppler
• Echografia Doppler - în care fascicolul de
ultrasunete este direcţionat către fluxul
sanguin circulant în interiorul cavităţilor
cardiace. Pe baza efectului Doppler, ciocnirea
dintre fascicolul de ultrasunete si eritrocitele
aflate în mişcare va determina modificarea
frecvenţei ultrasunetelor (Doppler shift), ceea
ce permite calcularea vitezei de deplasare a
fluxului sanguin.
Se pot măsura atât valoarea debitului sanguin,
cît şi direcţia (sensul) de curgere a sîngelui.
Red is flow towards the transducer
Blue is flow away from the transducer
 Angiocoronarografia
• Este o metodă imagistică invazivă de diagnosticare a
conformaţiei si defectelor de la nivelul vaselor cordului,
necesitînd efectuarea cateterismului cardiac.
• După inserarea cateterului pînă la nivelul cavităţilor
cardiace se injectează substanţa de contrast, după care
se obţin imagini radiologice seriate care permit
identificarea şi evaluarea structurilorvasculare.
• Aprecierea statusului funcţional cardiac se realizează
prin fluoroscopie sau Rx clasică.
• Concomitent se evalueaza alti parametri vitali de
interes: traseu ECG, frecvenţa cardiacă,
Cateterismul cardiac si angiocardiografla
pot fi realizate în stadiul acut al
infarctului miocardic în scopul
evaluării prompte a pacienţilor aflaţi
într- un status hemodinamic critic.
Indicatii
1. angina pectorală, dureri precordiale
invalidante, sincope;
2. afecţiuni valvulare cardiace;
3. dureri precordiale asociate cu
hipercolesterolemie si istoric cardiac
familial;
4. aspecte ECG anormale în repaus;
5. simptome recurente apărute după
revascularizare cardiacă (by - pass);
6. pacienţi tineri cu insuficienţă
coronariană şi anevrism ventricular.
Angiografia
Xantelasme asociate hipercolesterolemiei
 Electrocardiografia
• Electrocardiografia (ECG) reprezintă înregistrarea
activităţii bioelectrice generate în timpul ciclului
cardiac. Este efectuată de obicei sub formă de
înregistrare neinvazivă, cu electrozi de suprafaţă plasaţi
în puncte standard de culegere a semnalului
electrocardiografic.
• Prin analiza parametrilor fundamentali ai semnalului
ECG (morfologie, amplitudine, durată, frecvenţă) pot fi
identificate si evaluate diverse anomalii ale genezei si
conducerii impulsului electric cardiac, în clinică sunt
utilizate mai multe variante de tehnici ECG, în funcţie
de nivelul de culegere a semnalului si gradul de
complexitate a tehnicii folosite.
Sinus Bradycardia
 Reprezintă o tehnică de înregistrare continuă
pe bandă magnetică a traseului ECG pe durate
mari de timp (24 sau 48 de ore). Înregistrările
se efectuează în condiţii de ambulator,
pacientul desfăşurând activităţi cotidiene.

Pe perioada monitorizării,
pacientul are la îndemână un
jurnal în care notează
evenimente sau simptome de
interes în contextul evaluării unei
patologii cardiace:
- tipul de activitate desfăşurată
(mers, alergare, etc.);
- simptome apărute în timpul
monitorizării (dureri precordiale,
dispnee, palpitaţii, etc.);
- momentul apariţiei şi/ sau
dispariţiei simptomelor
 Signal-averaged ECG
Electrograma prin mediere de semnal
Potentiale ventriculare tardive

•Durata QRS >120 ms

•RMS –radacina medie patratica(40) < 20
μV
•LAS >38 ms
Electrograma fasciculului His

A-H < 120 ms

• H-V < 50 ms
• Reprezintă o tehnică de înregistrare ECG invazivă, utilizată pentru explorarea
sistemului excito- conductor intracardiac.
• Tehnica presupune utilizarea unui electrod- cateter inserat pe cale i.v. centrală şi
avansat sub control radiologic (fluoroscopic) până în apropierea septului
interventricular.

• Electrograma fascicolului His este înregistrată simultan cu an traseu ECG de

suprafaţă, utilizat ca traseu de referinţă în vederea identificării componentelor
specifice: deflexiunea atrială (A) corespunde undei P, iar cea ventriculară (V)
corespunde complexului QRS. Deflexiunea H este plasată între acestea (în
intervalul P- Q) şi nu este vizibilă pe traseul ECG de suprafaţă. Intervalul A-V este
împărţit de deflexiunea H într- o porţiune suprahisiană (A- H) şi una infrahisiană
(H- V). Intervalul A- H exprimă timpul de conducere atrio- nodală, iar H- V pe cel
din sistemul His-Purkinje. Electrograma hisiană permite interpretarea unor aritmii
care nu pot fi identificate şi analizate corespunzător pe traseul ECG de suprafaţă.

Indicatii:
- aritmii cardiace (permite identificarea nivelului de formare a impulsului ectopic şi a
mecanismului de producere a aritmiei);
- orientarea corectă si controlul eficienţei terapiei antiaritmice;
- studii de pacing cardiac şi inducerea de aritmii care solicită cordul pacientului.
 SFIGMOGRAFIA

• Reprezintă înscrierea grafică a variaţiilor de volum

ale unei artere în timpul ciclului cardiac, sincron cu
activitatea mecanică a ventricolului stîng.
Sfigmograma centrală (carotidograma) se
diferenţiază de cea periferică atât ca formă, cît şi ca
moment de apariţie (mai rapid în raport cu traseul
periferic). Carotidograma traduce fidel variaţiile
presionale din interiorul ventricolului stîng; cu cît ne
apropiem de periferie, momentul de apariţie al
undei catacrote este mai tardiv, vîrful undei mai
rotunjit şi mai redus in amplitudine, iar unda dicrota
mai intarziata si stearsa.
SFIGMOGRAFIA
Utilitatea clinică a sfigmogramei carotidiene:
• calcularea timpilor sistolici ai ventricolului stîng . Perioada de
preejecţie a ventricolului stâng (PPEVS) se măsoară între începutul
depolarizării ventriculare (unda q sau R de pe ECG) şi debutul
ejecţiei ventriculare stângi, reprezentate de punctul e de pe
carotidogramă (debutul pantei ascendente, anacrote). Perioada de
ejecţie a ventricolului stâng (PEVS) se determină între punctele e şi i
(incizura dicrotă) de pe carotidogramă;
• aprecierea cronologiei zgomotelor si a suflurilor cardiace.
• aprecierea gradului stenozei aortice, a insuficienţei aortice şi a
cardiomiopatiei hipertrofice obstructive, în raport cu morfologia
traseului.
• măsurarea vitezei (V) de propagare a undei pulsatile arteriale. Se
înregistrează simultan unda de puls al unei artere principale şi a
unei ramuri periferice (carotidă- radială; humerală-radială). Se
măsoară diferenţa de timp dintre momentul apariţiei vârfurilor la
aceeaşi revoluţie cardiacă (T) şi distanţa dintre cele două puncte de
plasare a traductorilor de puls arterial (S): V = S / T. Unda de puls
arterial are o viteză de propagare de 7- 9 m/sec, diferită de viteza
de propagare a undei sanguine (0, 5 m/sec).
 Fonocardiografia
• Reprezintă înregistrarea grafică a apariţiei, frecvenţei şi lungimii
zgomotelor cardiace. Zgomotele cu originea la nivelul cordului şi
marilor vase sunt înregistrate la suprafaţa corpului, corespunzând
sunetelor auscultate cu ajutorul stetoscopului. Tehnica
fonocardiografică modernă implică utilizarea detecţiei electronice
cu traductori tip microfon, a procesării şi înregistrării standardizate
a zgomotelor cardiace. Fonocardiograma este înregistrată simultan
cu ECG, pulsul carotidian şi frecvenţa respiratorie (fig. 2.15), sub
formă de polifiziogramă cardio- vasculară. Deşi utilizarea clinică a
fonocardiografiei s-a redus după introducerea pe scară largă a
echocardiografiei, tehnica păstrează o serie de indicaţii, cum ar fi:
- identificarea şi analiza zgomotelor cardiace normale;
- depistarea afecţiunilor valvulare (stenoze sau regurgitaţii);
- Masurarea timpilor sistolici ai VS