3.

Structura personalităţii – temperament,

aptitudini, caracter. Unitatea şi dinamica
lor
4. Perspective noi în abordarea structurii
personalităţii
3. Structura personalităţii – temperament,
aptitudini, caracter. Unitatea şi dinamica lor

• 3.1. Temperamentul
• Sistem dinamico-energetic al personalităţii, temperamentul,
bazându-se pe tipul de activitate nervoasă superioară, asigură
acesteia energia necesară, echilibrul şi mobilitatea proceselor
nervoase de excitaţie şi inhibiţie, punându-şi amprenta pe întreaga
viaţă bio-psihică şi comportamentală a omului.

• În abordarea problematicii temperamentului există mai multă

concordanţă între autori, cel puţin într-o privinţă: strânsa legătură a
acestui grup de însuşiri cu proprietăţile biologice ale persoanei, în
special legătura temperamentului cu sistemul nervos şi cel endocrin.
Prin urmare, temperamentul este într-o mare măsură, expresia unui
sistem de însuşiri congenitale.
 Portrete temperamentale
• Literatura psihologică descrie patru portrete
temperamentale de bază:
• a) Colericul este o persoană foarte emotivă, irascibilă,
năvalnică, îşi stăpâneşte greu stările afective. Oscilează
între entuziasm şi temeritate, stare de abandon,
decepţie. Sunt oameni neliniştiţi, predispuşi spre
violenţă, extravertiţi, orientaţi spre prezent şi viitor.
• b) Flegmaticul este contrariul colericului: imperturbabil,
lent şi neobişnuit de calm. Dispune de un fel de răbdare
naturală şi de aceea, prin educaţie, atinge performanţe
în perseverenţă voluntară, meticulozitate, temeinicie în
munca de lungă durată. Introvertiţi, puţin comunicativi,
orientaţi mai mult spre trecut.
 Portrete temperamentale
• c) Sangvinicul seamănă cu colericul prin faptul că este o
persoană mobilă, vioaie, expresivă, dar viaţa sa afectivă
este mai puţin intensă, fiind un om echilibrat.
• d) Melancolicul seamănă la prima vedere cu flegmaticul.
Ca şi acesta, melancolicul este lent şi inexpresiv. În
schimb are o viaţă agitată, vădeşte un tonus scăzut şi
reduse disponibilităţi energetice de unde, pe de o parte,
sensibilitatea, emotivitatea deosebită, iar pe de altă
parte, înclinarea spre depresie în condiţii de solicitări
crescute.
 Caracteristici ale temperamentelor
• Cele patru temperamente au câteva caracteristici comune :
• sunt înnăscute (fiind dependente de tipul de ANS) şi deci stabile,
menţinându-se în linii mari pe tot parcursul vieţii;
• sunt relativ educabile, în sensul că pot fi, într-o anumită măsură,
modelate, influenţate prin mijloace educaţionale;
• sunt rareori în stare pură, existând mai ales în diferite amestecuri
sau nuanţe temperamentale;
• sunt neutre din punct de vedere valoric, ceea ce însemnă că nici un
temperament nu este mai bun decât un altul.
• După Pavlov, baza fiziologică a tipurilor de temperament ar fi
următoarea: melancolicul are sistem nervos slab; colericul - puternic
şi neechilibrat; sangvinicul - puternic, echilibrat şi mobil, iar
flegmaticul - puternic, echilibrat, inert.
 Cunoaşterea temperamentului
• Temperamentul poate fi diagnosticat prin diferite metode:
• observarea modului cum învaţă şi se comportă elevii; cum vorbesc şi
cum se mişcă;
• studierea emotivităţii şi expresivităţii, a capacităţii de muncă şi de
rezistenţă;
• studierea modului în care se integrează în clasa de elevi;
• observarea modului cum se acomodează în situaţii noi.
• De asemenea, prin: metoda biografică, chestionare şi teste de
personalitate.
• Educatorul trebuie să supună observaţiei întreaga comportare a
elevului, desprinzând ceea ce este tipic, reprezentativ pentru fiecare
elev, şi să-şi regleze ansamblul de metode şi strategii în raport de
aceste particularităţi.
3.2. Aptitudinile
• Aptitudinile reprezintă componenta executivă a personalităţii,
latura instrumental-operaţională. Aptitudinile sunt sisteme
operaţionale superior dezvoltate, care mijlocesc performanţe supra-
medii în activitate. Orice însuşire sau proces psihic privit sub unghiul
eficienţei devine aptitudine.
• Unii psihologi consideră necesară relevarea distincţiei dintre
“aptitudine” şi “capacitate”, ultima constând în posibilitatea
actuală efectivă pe care o are o anumită persoană de a înfăptui o
anumită activitate, în timp ce aptitudinea este doar o condiţie a
formării uneia sau mai multor capacităţi.
• În mod obişnuit fiecare om are aproape toate aptitudinile, dar
nivelul de dezvoltare a uneia sau alteia diferă mult de la o persoană
la alta. Experienţa arată, de asemenea, că una şi aceeaşi aptitudine
poate constitui o premisă a reuşitei în activităţi diferite. Spre
exemplu, dexteritatea manuală şi a degetelor este implicată şi în
asamblarea pieselor în industria electronică dar si în chirurgie etc.
Aptitudini, talente şi genii
• O aptitudine izolată nu poate să asigure singură succesul într-o
activitate; importantă este combinarea aptitudinilor, care permite
compensarea unor însuşiri deficitare prin altele.
• Talentul este o combinare specifică de aptitudini care asigură
posibilitatea unei execuţii superioare într-o activitate complexă. El
este atributul unei minorităţi. O aptitudine este un element al
talentului, ea poate figura ca o componentă a unor variate talente: o
memorie bine dezvoltată o găsim şi în talentul unui actor, dar şi al
unui profesor sau al unui medic.
• Geniul este un ansamblul de calităţi (aptitudini, vocaţie creativă,
dotaţie de excepţie, QI superior, etc.), dezvoltate la nivel
excepţional, care asigură realizări de anvergură, epocale, istorice în
cultură, ştiinţă, tehnică, societate.
Taxonomia aptitudinilor
• Aptitudinile sunt clasificate după mai multe criterii:
• 1. după natura proceselor psihice implicate :
• aptitudini senzoriale (de acuitate vizuală, auditivă etc.);
• aptitudini psihomotorii (dexteritate manuală, coordonarea aculo-
motorie etc.);
• aptitudini intelectuale (inteligenţă, aptitudini matematice etc.);
• aptitudini fizice (forţa fizică, memorie chinestezică etc.)
• 2. după gradul de specializare:
• aptitudini generale, implicate în numeroase domenii de activitate
(inteligenţa, aptitudinea şcolară etc.);
• aptitudini speciale sau aptitudini profesionale, implicate în anumite
activităţi, în anumite profesiuni.
• O altă clasificare împarte aptitudinile în simple şi complexe.
Aptitudini simple şi complexe
• Aptitudinile simple se sprijină pe un tip omogen de operare sau
funcţionare. Astfel de aptitudini simple sunt toate proprietăţile sensibilităţii
de tipul acuităţii vizuale, tactile, olfactive, de vedere în spaţiu şi orientare în
timp, simţul ritmului; proprietăţi ale memoriei, cum ar fi volumul, trăinicia şi
reproducerea; calităţile atenţiei, cum sunt concentrarea si distributivitatea.
• Aptitudinile complexe se situează la un nivel mai înalt de operare,
dezvoltare şi funcţionare. La o primă privire ele apar ca o reuniune de
aptitudini elementare, simple. Spre exemplu, aptitudinea şcolară are o
structură complexă, fiind bazată pe spirit de observaţie dezvoltat,
capacitatea de a memora logic şi cu rapiditate, atenţie concentrată, gândire,
imaginaţie constructivă, elemente care facilitează adaptarea elevilor la
sarcinile şcolare, obţinând un randament sporit. Aptitudinea şcolară se
formează în procesul învăţării prin exersarea inteligenţei generale în cadrul
studierii diferitelor obiecte de învăţământ.
• Pornind de la aptitudinile complexe, intervine şi o a doua linie de divizare a
aptitudinilor: speciale şi generale, prin care sunt denumite aptitudinile ce
mijlocesc eficienţa într-un anumit domeniu sau în diverse domenii, aptitudini
descrise şi în prima clasificare.
Inteligenţa – aptitudine
generală
• O atenţie specială a cercetării ştiinţifice a constituit-o problematica
inteligenţei umane. Inteligenţa ca aptitudine generală contribuie la formarea
celor mai variate capacităţi şi la adaptarea cognitivă a individului la situaţii
noi. Prezentă în toate procesele de cunoaştere, inteligenţa se manifestă în
special în formarea şi evoluţia gândirii. Nivelul inteligenţei se constată din
facilitarea învăţării, a gradului înţelegerii şi rezolvării de probleme noi.
• Aptitudinile sunt întotdeauna un rezultat al dezvoltării, un “aliaj” între
elementul înnăscut şi cel dobândit prin experienţă în sens larg. Reiese că
patrimoniul genetic constituie numai una din sursele varianţei
interindividuale, cealaltă sursă fiind mediul, educaţia informală, non-formală
şi formală.
• În concluzie, aptitudinile se dezvoltă prin activitate, învăţare şi antrenament
pe baza dotaţiei ereditare. Ca atare, în atenţia educatorului trebuie să stea
vie activitatea, învăţarea şi antrenamentul, perfecţionarea în direcţia
înclinaţiilor personale, dar şi celorlalte componente sau domenii ale
existenţei psihosociale.
3.3. Caracterul

• Ca formaţiune relaţională a personalităţii, „responsabilă” de felul în

care oamenii interacţionează unii cu alţii în cadrul societăţii,
caracterul a fost definit în multe feluri. Cel mai des ca o „pecete”
sau „amprentă” ce se imprimă în comportament, ca un mod de a fi
a omului, ca o structură psihică complexă, prin intermediul căreia se
filtrează cerinţele externe şi în funcţie de care se elaborează reacţiile
de răspuns. Întrucât caracterul exprimă valoarea morală personală a
omului, a mai fost denumit şi profilul psihomoral al acesteia,
evaluat, în principal, după criterii de unitate, consistenţă şi
stabilitate.
• Caracterul este o structură complexă de atitudini, motive şi însuşiri
care pune în lumină conţinutul reacţiilor persoanei, ce urmăreşte
ea, ce va face într-o anumită situaţie. Constituie trăsături de
caracter, însuşiri ca: onestitatea, modestia, spiritul prosocial,
solicitudinea, simţul de răspundere, sârguinţa etc., care figurează şi
în limbajul curent.
Atitudini şi motive în structura
caracterului persoanei
• Caracterul implică numeroase şi variate atitudini faţă de
realitate. O atitudine este o dispoziţie subiectivă a persoanei de a
reacţiona pozitiv sau negativ faţă de anumite situaţii, persoane ori
faţă de o simplă afirmaţie. În mod obişnuit se descrie un caracter
prin trei atitudini fundamentale: atitudinea faţă de ceilalţi, atitudinea
faţă de muncă şi atitudinea faţă de sine. Totuşi observarea unei
atitudini nu ne clarifică suficient asupra intenţiilor, aspiraţilor unei
persoane, pentru că aceeaşi atitudine poate avea la bază motive
foarte diferite.
• De aceea caracterul trebuie definit şi prin motive, prin mobilurile
urmărite de o persoană. Este important să se cunoască dacă elevul
este dominat de motive inferioare (vizând satisfacţii de ordin
biologic, material, foloase directe personale) sau superioare
(urmărind valori morale, intelectuale sau estetice).
Trăsături de temperament în
structura caracterului
• În formarea caracterului sunt implicate şi trăsăturile de temperament,
inclusiv tipul de sistem nervos. Echilibrul proceselor nervoase, precum şi
forţa lor se răsfrâng în relaţiile interpersonale, în uşurinţa sau greutatea
adaptării la situaţiile mereu noi ale vieţii. Stăpânirea de sine se poate grefa
mai uşor pe un fond de echilibru al proceselor nervoase; forţa acestora îşi
pune amprenta asupra unor trăsături ca fermitatea, rezistenţa; inerţia
proceselor nervoase favorizează tendinţe spre rutină, „stereotipizate”.
• Atitudinile stabilizate devin trăsături de caracter iar suportul lor îl
constituie deprinderile şi obişnuinţele coordonate de voinţă. Dezvoltarea
aspectelor atitudinale şi a trăsăturilor de caracter se constituie într-un
obiectiv prioritar al şcolii. Rolul educaţiei, al relaţiilor sociale în care copilul a
fost angrenat în primii ani ai vieţii sale este unul hotărâtor.
• Un rol important în formarea atitudinilor şi trăsăturilor de caracter îl
au modelele oferite de mediu, de persoanele semnificative pentru copii
(părinţi, educatori). Impulsul imitaţiei este binecunoscut la copii şi tineri.
4. Perspective noi în abordarea
structurii personalităţii
• În vederea depăşirii orientărilor ce concep personalitatea ca o simplă
însumare de însuşiri psihice (factori, trăsături), mulţi autori se orientează
către o abordare sistemică a personalităţii în scopul evidenţierii caracterului
hipercomplex, dinamic, probabilist, deschis al acesteia. Modelul
personalităţii, propus de P. P. Neveanu, porneşte de la considerarea
activităţii ca mod esenţial de existenţă a vieţii psihice.

• Analog motivelor şi scopurilor fundamentale ale activităţii umane, în structura

personalităţii întâlnim subsistemul de orientare. Acesta cuprinde concepţia despre
lume şi viaţă, ansamblul de valori asimilate de individ, idealul de viaţă, imaginea,
conştiinţa de sine, ansamblul motivelor şi intereselor, dominantele afective,
reprezentând strategii ale personalităţii. De ce ? Unde ?
• Subsistemului substanţial-energetic al activităţii i-ar corespunde, în structura
personalităţii, subsistemul bioenergetic, în cuprinsul căruia distingem:
intercorelaţiile neuro-hormonale, tipul somatic transmis individului prin zestrea sa
genetică, tipul de activitate nervoasă superioară, temperamentul. Cum ?
• Mijloacelor interne şi externe ale activităţii le corespunde subsistemul
instrumental al personalităţii, care arată ce poate face persoana, care este
calitatea răspunsului şi acţiuni sale asupra ambianţei.
• Componentelor autoreglatoare şi organizatoare ale activităţii le corespunde
subsistemul relaţional valoric şi de autoreglaj, reprezentat de structura
caracterială. Ce fel de om este ?