Sunteți pe pagina 1din 83

Disciplina de Fiziologie

CURS I
An II , Sem. 2
MEDIUL INTERN
HOMEOSTAZIA APEI ŞI
ELECTROLIŢILOR
2019
Conţinut
Curs 1
• Apa.
• Mediul intern
• Volumul sanguin
• Homeostazia apei şi electroliţilor
MEDIUL
INTERN
Ivan Constantinovich
Aivazovsky
(1817 - 1900)
- Pictor rus, membru in 5
Academii Europene, premiat
cu Medalia "Legiunea
Franceza de Onoare"
- Numele sau se contopeste
cu marea, captând cu o
usurinta inegalabilă
schimbările nenumărate de
dispoziţie ale mării.
EPAVA
FURTUNA
APUS
AL NOUĂLEA VAL
MEDIUL INTERN (MI)
• Claude Bernard a introdus în 1856 noţiunea de mediu
intern, iniţial referindu-se la sânge şi lichid interstiţial, ca
principale punţi de legătură între celulă şi mediul extern

• Ulterior termenul a fost extins la toate umorile


organismului (limfă, LCR, umoare apoasă, lichidele
seroaselor etc.)

• Definiţie: mediul intern reprezintă mediul lichidian


în care se desfăşoară procesele fizico-chimice şi
biologice caracteristice materiei vii.
MEDIUL INTERN (MI) - continuare
• In condiţii bazale, organismul îşi poate păstra constante,
volumul şi concentraţiile substanţelor dizolvate

• Constanţa mediului intern este intuită de Claude


Bernard, în 1858, ca una dintre condiţiile obligatorii ale
normalităţii

• Walter B. Cannon, în cartea sa “Wisdom of the body”,


1932, introduce noţiunea de homeostazie ca fiind
proprietatea sistemelor (organismelor vii) de a-şi menţine,
între anumite limite, principalele caracteristici fizice şi
chimice.

• origine: grecescul homoios = asemănător şi stasis = oprire


– pornind de la verbul istanai = a face să ţină)
Componenta dominantă, dar şi
cea mai mobilă a mediului intern
este:

APA
APA ÎN ORGANISM - funcţii

• Este cea mai importantă


componentă a materiei vii,
fiind un compus
indispensabil vieţii;

• Deşi nu furnizează energie


în mod direct (0 calorii) şi
nici nu constituie pentru
orgnism un nutrient, apa are
un rol vital pentru toate
fiinţele vii.
APA ÎN ORGANISM - funcţii

• Caracterul vital al apei derivă din numeroasele funcţii pe care le


îndeplineşte în organism:
• mediu de desfăşurare a proceselor biologice din organismul uman;

• are funcţie structurală – intra in structura tuturor celulelor;

• rol biochimic - solvent (sau mediu de dispersie) pentru multe substante;

• rol de transport a substantelor nutritive si oxigenului in celule

• rol în eliminarea produşilor de catabolism

• rol în termoreglare – permite distribuirea caldurii si pierderea ei prin piele, urina,


fecale, respiratie.

• rol in osmoreglare – participa la menţinerea presiunii osmotice şi coloid-osmotice,


datorită capacităţii de migrare dintr-un compartiment în altul al MI.

• favorizeaza absorbtia principiilor alimentare, umezirea aerului din plămâni,


hidratarea articulaţiilor, protecţia organelor
REPARTIŢIA APEI ÎN ORGANISM
• Apa totală (AT) reprezintă cantitatea de apa
existentă in organism la un moment dat.

REPREZINTA:
• Circa 60-70 % din greutatea
corpului
• Aprox. 40-42 L - pentru un
adult de 70 kg
VARIAŢII fiziologice ale volumului de apă
•cantitatea de apă - scade pe măsură ce creşte cantitatea de grăsime
(invers proportională) persoanele obeze se deshidrateaza mai
repede !!!

50% 60-70% • Tesutul adipos


contine ~ 20

< % apa.

• Muschii
contin ~ 70%
apa
• în funcţie de gen - este mai scăzută la femei,
comparativ cu bărbaţi
• Barbatii au o cantitate mai mare de masă slabă -
muşchi, care conţin aprox. 72% apă.
• Constituţional, femeile au mai mult ţesut adipos.

60%
> 55%
71 cm 85 cm
DE CE?
SEDENTARISM…..
• în funcţie de vârstă - scade cu înaintarea în
vârstă

45% 70%

<
• Continutul în apă al diferitelor tesuturi:
• substanţa cenuşie ~ 85% apă
• cordul ~ 80% apă
• rinichiul ~ 80% apă
• ţesut slab - muscular ~ 72% apă
• substanţa albă ~ 70% apă
• pielea ~ 70% apă
• ţesutul adipos ~ 20% apă
• smalţul dentar ~ 2% apă
IMPORTANT!

• nou-născutul are ~ 73 - 75 % apă

• nou-născuţii şi copiii sub un an, având un


raport Sc/G mai mare decât adulţii, pot
pierde foarte rapid apă, prin transpiraţie şi
perspiraţie

• de aceea, starea de deshidratare la nou


născuţi şi copiii mici - prin vărsături sau
boală diareică - se poate instala în câteva
ore, dacă volumul de apă şi săruri nu
este refăcut, de regulă, prin perfuzii !!!
Explicaţi
• Termenul de perfuzie ca:

– mecanism fiziologic

– act (manevră) medical terapeutic


NECESARUL DE APĂ
• Un adult de 70 de Kg are nevoie de 2300-2500 ml de
apă în 24 h (cu variaţii între 1500-2900 ml şi un
minimum de 500 ml) - de obicei cam 1 ml/calorie.

ORIGINEA APEI INTRATE ÎN ORGANISM - INPUT


• apa exogenă:
• ingerată ca atare ~1000 – 1700 ml
• provenită din alimente ~800-1000 ml
• apa endogenă: sintetizată în organism
prin ardere, mai ales a carbohidraţilor -
este apă metabolică ~ 200-300 ml
NECESARUL DE APĂ - continuare
• Pe langa apa exogenă şi endogenă, în
organism circulă şi apa din sucurile
digestive, precum si cea filtrată şi reabsorbită
la nivelul rinichilor.

• Apa sucurilor digestive rezultă din secreţiile


glandelor salivare, gastrice, intestinale, hepatice
si pancreatice, reabsorbite la nivelul intestinului.
– poate atinge, în medie un volum de 8l/zi.
ELIMINAREA APEI
OUTPUT

• Apa pierdută zilnic este, în


mod normal de 2300-2500 ml;

• Această cantitate este egală


cu cea intrată şi produsă în
organism

Manneken pis,
Bruxelles
Cai de eliminare ale apei:
1. Eliminarea renală ~1400-1800 ml/zi, cu variaţii
fiziologice în funcţie de alimentaţie, volumul de apă
ingerat, vârstă, gen, efort fizic etc.

• există o fracţiune de eliminare renală obligatorie,


de aprox. 420 ml/zi şi una ajustabilă, dependentă
de volumul ingerat;
• la persoane deshidratate se elimină ~600 ml/zi,
dar nu mai puţin de 500ml – oligurie.
• la persoanele cu diabet insipid se elimină ~20-30
l/zi (dar şi cu un aport identic de apă)
CAI DE ELIMINARE A APEI

2. Eliminarea prin fecale ~100-200 ml/zi. Poate


ajunge în cazurile grave de boală diareică
acută la ~2-3 l/zi

3. Eliminarea pe cale cutanată – se face prin:


• perspiratio sensibile - transpiratie;
• perspiratio insensibile - evaporare
• nu suntem conştienţi de acest fenomen
3. Eliminarea pe cale cutanată - continuare:
• perspiratio sensibile – transpiraţia
• în condiţii obişnuite, la 20°C şi efort fizic moderat, pierderile
de apă sunt de ~100-200 ml/zi;
• în condiţii de efort intens, la temperaturi ridicate poate
ajunge la ~1-2 l/h

• perspiratio insensibile - evaporarea apei care difuzează


pasiv printre celulele tegumentului
• în mod normal ~300-400 ml/zi (este o pierdere minimă
datorită colesterolului din stratul cornos al pielii care are rol
de barieră);
• în arsurile întinse poate ajunge la ~3-5 l/zi;
• în stările febrile creşte cu cca. 300 ml/zi pentru fiecare °C
crescut peste 37°C
TEMĂ: calculaţi câtă apă trebuie să bea în plus o persoană adultă de 70 de
Kg, care are temperatura de 39 de grade celsius?
(colesterol)

arsură

Cu permisiunea Glades Pharmaceuticals, LLC


4. Eliminarea pe cale pulmonară
• prin tractul respirator se pierd în mod obişnuit ~300-400
ml/zi, printr-un proces de perspiratio insensibile, similar
cu cel cutanat

– în hiperventilaţia intensă pierderea de apă poate atinge 150


ml/oră

• ! Pierderile de apă prin perspiratio insensibile cutanată şi


pulmonară au o importanţă deosebită, deoarece nu se
însoţesc de o pierdere simultană de electroliţi, explicând
frecvenţa mare a deshidratărilor hipertone pe care le
induc.

 Pierderea a cca 15% (în jur de 6 litri la un adult de 70 de


Kg) din totalul apei din organism poate duce la deces!
REPARTIŢIA APEI ÎN ORGANISM

• Compartimentele de repartiţie ale apei nu coincid cu cele


anatomice, în schimb sunt despărţite prin bariere
anatomice existente în toate organele.
Astfel de bariere sunt reprezentate de:
• membrana celulară
• endoteliul vascular
• Membrana celulară delimitează cele două mari
compartimente ale apei sau ale mediului intern:
• Compartimentul intracelular
• Compartimentul extracelular
• compartimentele apei
• valorile indicate sunt
pentru un bărbat adult,
în greutate de 70 kg

după
Guyton, A.
Hall, E.
1996
1. Compartimentul
intracelular
•este reprezentat de apa
intracelulară care se găseşte sub
formă:
• legată – care intră în constituţia
diferitelor structuri celulare

• liberă - îndeplinind rol de mediu de


dispersie în citoplasmă

•acest compartiment reprezintă 40%


din greutatea corpului, aproximativ 28 l
la un adult de 70 kg
2. Compartimentul extracelular
• apa extracelulară – este apa care se
găseşte în afara celulei
• reprezintă 20% din greutatea
corpului, adică aproximativ 14 l la un
adult de 70 Kg
• lichidele extracelulare au o
concentraţie în săruri intermediară
între apa mării şi apa de izvor - apă
salmastră
• este divizat în :
Concentratia de NaCl a
• compartimentul extravascular apei marine este, in
• compartimentul intravascular medie de 3,5 g%
Compartimentul extravascular

Reprezintă 15–16 % din greutate, 11–


12 l la un adult de 70 Kg
• este reprezentat de:
• apa din lichidul: - interstiţial
- limfatic
- transcelular - 2%
din greutate. Cuprinde lichidele din
pleură, pericard, peritoneu, sinovii,
burse, din spaţiile intraoculare, din
urechea internă şi lichidul cefalo–
rahidian
Compartimentul intravascular

•este reprezentat de plasmă -


componenta acelulară a sângelui, aflată
într-un continuu schimb cu lichidele
interstiţiale la nivelul porilor membranei
capilare

•compoziţia lichidului interstiţial şi a


plasmei este asemănătoare, cu
excepţia proteinelor care au concentraţie
mai mare în plasmă.

•reprezintă 4% din greutate, 3 l la un


adult de 70 Kg (55% din volumul
sangelui integral)
SANGELE - VOLUMUL SANGUIN
• Sangele conţine ambele compartimente lichidiene:
• extracelular - plasma 55- 60%
• intracelular - lichidul din celulele sanguine, 40 - 45%

• volumul de sânge la un adult normal este de


aproximativ 8% din greutatea corpului, ~5 l la un
adult în greutate de 70 kg
• deşi este format din două compartimente, aparent
separate, ţesutul sanguin este privit şi interpretat
astăzi ca un tot unitar, atât din perspectivă
embriologică, cât şi din punct de vedere structural
şi funcţional
DEPLASAREA APEI ÎN ORGANISM
• în calitatea sa de fluid principal al organismului,
apa, se află într-o continuă deplasare, antrenând
odată cu ea şi micro sau macromoleculele
necesare activităţii organismului sau rezultând din
aceasta
• deplasarea apei dintr-un compartiment în altul al
mediului intern realizează unitatea umorală a
organismului
• totuşi, mobilitatea apei diferă în funcţie de bariera
care trebuie traversată, fiind guvernată de legile
hidrodinamicii, care stabilesc sensul de
deplasare.
• De menţionat este faptul că în anul 2003,
Premiul Nobel pentru Chimie a fost decernat
cercetătorului american Peter Agre pentru
descoperirea aquaporinelor (canale pentru
apă) existente la nivelul membranei celulare
• Totuşi, Prof. Gheorghe Benga, de la UMF
Cluj-Napoca, alături de colaboratorii săi, au
fost primii care au făcut referiri asupra
existenţei canalelor de apa, prin cercetări la
nivelul membranei hematiei, în anul 1986

• Cele patru unităţi ale


proteinei AQP1, proteina
canalului de apă, descrisă de
Agre
COMPOZIŢIA LICHIDELOR
INTRACELULARE ŞI EXTRACELULARE
Echilibrul osmotic între lichidele intracelulare şi
extracelulare
• repartiţia lichidelor între spaţiul intracelular şi extracelular este
determinată predominant de efectul osmotic al substanţelor dizolvate -
în special Na+ şi Cl-, care se manifestă de-a lungul membranei celulare .
• membrana celulară este înalt permeabilă pentru apă şi relativ
impermeabilă pentru ioni, chiar şi pentru cei foarte mici, cum sunt ionii
de sodiu şi clor.
• deplasarea transmembranară a moleculelor de apă se realizează prin
fenomenul de osmoză
• osmoza reprezintă deplasarea moleculelor de apă (solvent), printr-o
membrană semipermeabilă (membrana celulară) din compartimentul unde
există o concentraţie mai mică de săruri – (solvit) în compartimentul cu o
concentraţie mai mare de săruri.
• sau, mai corect: apa se deplasează din compartimentul cu o
concentraţie mai mare de apă în cel cu o concentraţie mai mică de apă,
adică se deplasează conform gradientului de apă.
• apa traversează rapid membrana prin soluţiile de continuitate - canale de
apă - strict specializate pentru transportul apei
OSMOZA

concentraţie
membrană mică de săruri
concentraţie
semipermeabilă mică
H2O
H2O
Na+
Na+

concentraţie
mare de sărurimare
concentraţie sensul de deplasare al
apei
OSMOZA - continuare
• deplasarii apei printr-o membrană cu permeabilitate
selectivă i se opune o presiune aplicată în sens opus
trecerii apei;
• presiunea osmotică a unei soluţii este acea presiune
care aplicată unei soluţii împiedică orice deplasare a
moleculelor de apă (solvent).
• sensul şi viteza de deplasare a solventului între cele
două soluţii sunt date de diferenţa de presiune
osmotică.
Membrană
semipermeabila Concentratie
mica de săruri

concentraţie mare de
săruri
OSMOZA - continuare

• presiunea osmotică este o măsură indirectă a


concentraţiei de apă şi electroliţi dintr-o soluţie;
• depinde deci, de substanţele dizolvate în apă, ea fiind
direct proporţională cu numărul particulelor dizolvate
intr-un volum de lichid, indiferent de masa, valenţa, volumul
sau încărcătura electrică a acestora;
• Valoarea normală a presiunii osmotice este de aprox. 6000
mmHg şi într-un procent de 89% este dată de NaCl din
plasmă
• Osmolaritatea exprimă numărul de mOsm prezenţi într-un
litru de plasmă, în care apa reprezintă 93%, restul fiind
reprezentat de proteine, lipide, glucide şi electroliţi
• Valoarea normală este de 280 – 310 mOsm/l
Lichide izotonice
•dacă o celulă, de exemplu hematia este
introdusă într-o soluţie în care
concentraţia electroliţilor este de ~ 280
mOsm/l (osmolaritate normală) NU vor
avea loc modificări ale volumului celular,
deoarece concentraţia este egală de-o
parte şi de alta a membranei, iar
electroliţii nu pot intra sau ieşi din celulă
izoton

• o astfel de soluţie este izotonică – nici nu măreşte,


nici nu micşorează volumul celulei
• exemple de soluţii izotonice: NaCl 0,9%, glucoză 5%
Observaţie: pentru demonstrarea comportamentului celulelor in
medii cu osmolaritate diferită se foloseşte eritrocitul, datorită
bogăţiei de aquaporine din membrană.
Lichide hipotonice

•dacă o celulă este pusă intr-o soluţie cu o


concentraţie mai mică, osmolaritate < 280
mOsm/l (de exemplu NaCl 0,6%), de o
parte şi de alta a membranei ia naştere un
gradient de apă: exces la exterior, deficit în
celulă; apa va intra în celulă şi va dilua
mediul intracelular; hipoton

•primind apă, celula se umflă, eventual


până când membrana se rupe şi conţinutul
celular este eliminat în soluţie.

•pentru hematii, acest fenomen este


cunoscut ca eritroliză sau hemoliză în
mediu hipoton - soluţia fiind hipotonă
Lichide hipertonice
•O celulă pusă intr-un mediu cu
osmolaritate > 310 mOsm/l (de exemplu
NaCl 1,5 %) va pierde apă, care va
migra, prin osmoză, de la
compartimentul cu concentraţie mai hiperton
mică (interiorul celulei) la
compartimentul mai concentrat (soluţia
NaCl 1,5 %)

•eritrocitul se deshidratează, volumul


scade, membrana “se zbârceşte” - se
ratatinează

•o astfel de soluţie este hipertonă


Aplicatie clinică – lectură argumentativă
• Fluidele intravenoase introduse prin perfuzii trebuie sa fie izotonice cu sangele
pentru a mentine presiunea osmotica corecta si pentru a preveni expansiunea
sau micsorarea celulelor prin pierderea sau câştigul de apă.
• Solutiile uzuale folosite in acest scop sunt serul fiziologic ( NaCl 0,9% ) si solutia
de glucoză 5% care prezinta aproximativ aceeasi osmolalitate cu plasma ( 300
mOsm).
• O alta solutie uzual folosită este solutia Ringer care conţine glucoza si acid lactic,
pe langa alte săruri.
• În contrast cu solutiile izotonice , solutiile hipertonice cum ar fi cea de manitol se
administreaza intravenos pentru a stimula osmoza, adică eliminarea apei din
ţesuturi si a reduce inflamaţia care caracterizează edemul cerebral;
o edemul cerebral este o cauză
frecventă de mortalitate la
persoanele cu traumatism cranian
sau accident vascular cerebral.
Reglarea osmolarităţii sângelui – menţinerea în
limite normale a concentraţiei de apă şi electroliţi
• Osmolaritatea este o contantă fizică
fundamentală a sectoarelor hidroosmolare
ale organismului, ea variind în limite relativ
strânse, 280–310 mOsm/l plasmă (1% - 3%),
deşi numărul substanţelor electrolitice şi
neelectrolitice care o induc este foarte mare
• Pentru a menţine osmolaritatea lichidelor
extracelulare la valori relativ constante,
organismul uman posedă mai multe
mecanisme de reglare
– cel mai important mecanism este feed-
back-ul negativ care se stabileşte între:
• osmoreceptorii centrali şi periferici care
sesizează modificarea concentraţiei
mediului intern
şi
• hipotalamus.
Reglarea osmolalităţii sângelui - continuare

• Când osmolaritatea plasmei și implicit


presiunea osmotică se abate de la normal, în
sensul creșterii sau scăderii ei intervine
necesitatea readucerii acestor parametri la
valorile normale, prin intervenția mecanismelor
de reglaj.
• Cand o persoana este deshidratată, sângele
devine mai concentrat în săruri, iar volemia
(volumul de plasmă) scade. În schimb, ingestia
de apă determină scăderea osmolaritatii
plasmei și creștera volumului plasmatic.
– Deshidratarea poate fi determinată de pierderea de apă
prin vărsături intense, boală diareică, transpirațiile din
efortul fizic intens, expunerea la temperaturi crescute,
febră etc.
– Deoarece sângele este mai concentrat, osmolaritatea si
presiunea osmotică a acestuia cresc, ceea ce va
determina stimularea osmoreceptorilor din
hipotalamus şi din periferie
Reglarea osmolarităţii sângelui - continuare
• Deshidratarea determină şi reducerea
volumului osmoreceptorilor care reprezintă un
stimul pentru declanşarea de impulsuri
nervoase; aceste impulsuri ajung la
hipotalamus, unde vor stimula centrul setei și
neuronii secretori de ADH.
Rezultatele acestei stimulări sunt:
1. Setea care este menită sa refacă deficitul de
apa prin ingestie de apă
• la aceasta se adaugă şi scăderea eliminării de apă
prin urină sau transpiraţii, în scopul reţinerii şi
economisirii apei
• setea apare când volumul de apă scade
(osmolaritatea creşte prin cresterea
concentratiei de sare);
• obligă la un aport exogen de apă, care
echilibrează balanţa;
• reduceri minime ale conţinutului hidric
declanşează setea şi ingestia consecutivă de apă
2. Eliberarea de ADH din hipotalamus (locul de secreţie) şi hipofiza posterioară (locul
de depozitare)
Reglarea hidroosmolară continuare

2. Secreţia de hormon antidiuretic (ADH)


• ADH este elementul central al reglării
hidroosmolare
• ADH este secretat la nivelul nucleilor supraoptic
şi paraventricular din hipotalamus (dar stocat în
hipofiza posterioară) sub influenţa mai multor
tipuri de stimuli, care acţionează pe receptori
specifici:
Reglarea hidroosmolară – secreţia de ADH – stimulii
care declanşează secreţia
• osmotici – stimulul este reprezentat de creşterea osmolarităţii
plasmei (creste conţinutul în sare) şi este recepţionat de
osmoreceptorii din hipotalamus şi din periferie. Aceştia au rolul
de a mentine tonicitatea plasmei
• modificări de volum plasmatic, implicit de presiune arterială
(PA); aceste modificări sunt recepţionate de voloceptorii
(receptori de întindere sau baroreceptori) localizaţi mai ales la
nivelul circulaţiei intratoracice - sinus carotidian şi crosa aortei şi
au rolul de a apăra volumul plasmatic şi de a menţine PA
• stimuli neurovegetativi - emoţii, durere, efort
• stimuli termici - frigul cu efect diuretic, căldura cu efect
antidiuretic
Reglarea osmolalităţii sângelui - continuare
• ADH acţionează la nivelul tubilor renali distali şi colectori, unde creşte
permeabilitatea pentru apă, permiţând reabsorbţia acesteia şi refacerea
volumului şi osmolalitaţii;
• alte situaţii, cum ar fi creşterea volumului plasmatic, hipoosmolaritatea, frigul,
consumul de alcool reduc secreţia de ADH, determinând diureză crescută, pentru a
reechilibra volumul şi osmolaritatea;
• în cantitate mare, ADH numit şi vasopresină induce vasoconstricţie şi creşterea
presiunii arteriale
• suprimarea secreţiei de ADH duce la instalarea diabetului insipid
Reglarea osmolalităţii sângelui - continuare
Reglarea osmolarităţii sângelui - continuare
Perturbări ale homeostaziei hidrice
1. Intoxicaţia acută cu apă
• reprezintă creşterea bruscă a aportului de apă, cu depăşirea capacităţii
de eliminare renală şi extrarenală
• se însoţeşte şi de scăderea bruscă a osmolarităţii plasmatice:
• Na plasmatic scade sub 130 mEq/l
• osmolaritatea scade sub 280 mOsm/l
• apare mai frecvent la pacientii spitalizaţi, perfuzaţi cu cantităţi mari de
lichide, apa neputându-se elimina în urma unor leziuni renale
preexistente;
• mai apare si în urma administrării de ADH sau altor cauze
• retenţia hidrică va determina creşterea PA şi edem cerebral, care
poate duce la moarte, dacă nu se intervine prompt pentru eliminarea
surplusului de apă.
• tratamentul constă în administrarea de soluţii saline hipertone de
NaCl 3% sau 5% i.v. lent, urmărind refacerea natremiei într-un interval
mai mare de 12 h
Perturbări ale homeostaziei hidrice - continuare
2. Edemul
• reprezintă acumularea în spaţiile
interstiţiale a unor cantităţi mari de
lichid interstiţial
• semnele clinice ale edemelor:
tumefierea palpebrală, persistenţa
godeului cutanat după apăsare, variaţii
în dimensiunile membrelor inferioare,
dificultate la încălţare, creşterea rapidă
în greutate
• schimburile de lichide între capilar şi
interstiţiu (rata de filtrare) depind de
balanţa dintre forţele Starling:
• presiunea hidrostatică
• presiunea coloid-osmotică
Perturbări ale homeostaziei hidrice - edemul
• gradientul de presiune hidrostatică este dat de diferenţa dintre
presiunea hidrostatică din capilar şi presiunea hidrostatică a lichidului
interstiţial - presiunea hidrostatică este forţa care favorizează
filtrarea lichidelor prin peretele capilarelor
• gradientul de presiune coloid-osmotică este diferenţa dintre
presiunea coloid osmotică a plasmei (indusă de proteine) şi presiunea
coloid-osmotică a lichidului interstiţial, considerată de obicei neglijabilă
- aceasta forţă se opune filtrării capilare (reţine apa în vas)
• Lichidele trec în interstiţiu la
capătul arteriolar al
capilarului, unde presiunea
de filtrare (hidrostatică) este
mai mare decât cea coloid-
osmotică şi reintră prin
capătul venos al capilarului,
unde presiunea coloid
osmotică este mai mare
decât cea hidrostatică.
• excesul de lichide este preluat de circulaţia limfatică şi drenat în
sistemul venos
• dezechilibrul dintre forţele care guvernează mişcarea lichidelor
între capilar şi interstiţiu va duce la acumularea de lichide în
exces în spaţiul interstiţial şi apariţia edemelor
• Cauze de edem
• creşterea presiunii hidrostatice în capilare cum se întâmplă în
insuficienţa cardiacă, în patologia renală cu retenţie de apă şi
sodiu, în obstrucţie venoasă etc.
• scăderea presiunii coloid osmotice - prin scăderea proteinelor
plasmatice ca urmare a aportului insuficient (malnutriţie), a
deficitului de sinteză (ciroză hepatică) sau prin pierdere renală
(sindrom nefrotic).
• creşterea permeabilităţii capilare prin alterarea chimică,
bacteriană, imunologică a endotelilului capilar (vasculite) - care
duc la un eflux crescut de lichide şi mai ales de proteine
• blocarea întoarcerii limfatice - patologie limfatică, extirparea unor
lanţuri ganglionare adiacente unei tumori maligne sau
compresiune exterioară pe vasele limfatice
Edemele pot fi:
- generalizate (anasarcă)

- localizate - în cavitatea
peritoneală(ascită), în
cavitatea pleurală
(hidrotorax)
Perturbări ale homeostaziei hidrice
3. Deshidratarea – reprezintă pierderea marcată de apă pe
cale :
• digestivă - vărsături, diaree
• renală - poliurie
• cutanată - arsuri, transpiraţii
• pulmonară - polipnee
• este însoţită cel mai adesea şi de pierdere în cantitate mai
mare sau mai mică de electroliţi
• deshidratarea poate fi:
o izotonă - se pierde în paralel şi proporţional şi apă şi sodiu –
vărsături, diaree;
o hipertonă - se pierde mai multă apă decât electroliţi – aport
insuficient, polipnee (perspitatio insensibile), temperatură
crescută, alcoolism cronic etc.;
o hipotonă - se pierd mai mulţi electroliţi decât apă – pierderi de
Perturbări ale homeostaziei hidrice -
deshidratarea
• pierderea de apă poate interesa ambele
compartimente (intracelular şi extracelular) sau
poate fi predominant intracelulară
• elementul comun al deshidratării este depleţia de
volum, evidenţiată:
• simptomatologic prin: sete, astenie, cefalee;
• şi obiectiv prin scăderea TA (scade volumul
plasmatic), tahicardie, scăderea fluxului
sanguin renal şi a funcţiei renale (azotemie
extrarenală)
Hb., erirocite,
Tipul Na+/plas
Na+ H2O proteine, Rehidratare
deshidratării m.
hematocrit

Izotonic   N  NaCl 0,9%

Sol. hipertonă de
Hipotonic    
NaCl

Sol. de glucoză 5
Hipertonic N,    
sau 10%

Temă: la acest tabel.


Adăugaţi încă o coloană în dreapta, din care să rezulte cauzele principale pentru
fiecare dintre cele 3 tipuri de deshidratare.
Explicaţi cum se deplasează apa intre CE si CI si ce se întâmplă cu volumul celulelor
• cauzele depleţiei de volum:
Cauzele depleţiei de volum

I. Depleţie de apă şi sodiu


A. Pierderi extrarenale
- Hemoragii, plasmoragii
- Pierderi digestive: vărsături, diaree, fistule
- Sechestrarea abdominală: ascite, peritonite
- Cutanate: arsuri, transpiraţii
B. Pierderi renale
- Afecţiuni renale: insuficienţă renală cronică, nefropatie postobstructivă, tubulopatii cu
pierdere de sodiu
- Diabet insipid, diabet zaharat
- Administrare excesivă de diuretice
- Insuficienţă corticosuprarenală (boala Addison)
II. Depleţie de apă fără electroliţi
- Boli respiratorii cu polipnee
- Stări febrile prelungite
FUNCŢIILE SÂNGELUI

• Funcţia respiratorie
• susţinută de eritrocite, care asigură transportul
O2 şi CO2 între plămâni şi ţesuturi

• Funcţia nutritivă
• sângele transportă proteine, glucide, acizi
graşi, electroliţi, vitamine absorbite din tubul
digestiv sau sintetizate în organism, către
ţesuturi sau depozite.
FUNCŢIILE SÂNGELUI - continuare
•Funcţia excretoare

• sângele este vehiculul pentru produşii de catabolism


celular pe care îi transportă către organele excretoare:
rinichi, piele, ficat, glande sudoripare, plămâni

• Funcţia de apărare
• sângele constituie o barieră care se opune agresiunii
antigenice prin proteine specifice - anticorpii şi prin elemente
celulare specializate - leucocitele
FUNCŢIILE SÂNGELUI - continuare
•Funcţia de echilibrare hidrică şi electrolitică

• între fracţiunea lichidiană a sângelui, plasma şi lichidul


interstiţial are loc un schimb permanent de apă şi ioni de
provenienţă exogenă sau endogenă, ceea ce face posibilă
menţinerea echilibrului hidroosmolar, de care depind
filtrarea glomerulară şi schimburile capilare

• prin conţinutul mare de proteine plasmatice se menţine


constantă presiunea coloid-osmotică, care influenţează
circulaţia apei între diferitele compartimente ale mediului
intern
FUNCŢIILE SÂNGELUI - continuare
• Funcţia de echilibrare acido-bazică
• realizată prin sistemele tampon plasmatice şi
eritrocitare, care menţin constant pH-ul sângelui, şi
implicit al mediului intern.

• Funcţia de echilibrare fluido-coagulantă


• în plasmă, dar şi în celule sanguine, în special în
trombocite se află factori procoagulanţi şi anticoagulanţi
care participă la mentinerea echilibrului hemostazei; prin
conţinutul în factori fibrinolitici şi antifibrinolitici se asigură
echilibrul fibrinolitic. Între cele două funcţii (hemostază-
fibrinoliză) se menţine un echilibru dinamic numit
echilibrul fluido-coagulant al sângelui
FUNCŢIILE SÂNGELUI - continuare
• Funcţia de reglare termică
• prin conţinutul crescut de apă, plasma înmagazinează cantităţi
mari de căldură la nivelul organelor producătoare de energie
exotermică, ficat si muşchi, pe care o distribuie eficient tuturor
organelor, inclusiv pielii, la nivelul căreia o parte din căldură se
pierde

• Funcţia de coordonare şi reglare umorală


• prin sânge se transportă hormoni, mediatori chimici şi alte
substanţe active biologic de la locul de sinteză la ţesuturile ţintă

• Funcţia de reglator al tensiunii arteriale


• prin masa sa, sângele umple patul vascular, contribuind la
menţinerea în limite normale a presiunii arteriale.
LECTURA SUPLIMENTARA
• 1 osmol = 1 mol de particule dizolvate /L
• o soluţie care conţine un mol de substanţă (care
nu disociază - de exemplu glucoza) în fiecare litru
va avea o concentraţie de 1 Osm/l
• dacă o moleculă disociază în doi ioni, de exemplu
NaCl (Na+ , Cl-), atunci o soluţie care are un mol pe
litru, va avea o concentraţie osmotică de 2 Osm/l
(pentru că acum sunt 2 particule)
• pentru exprimarea concentraţiei osmotice se
foloseşte mai ales mOsm/L = 1/1000 Osm
• Osmolaritatea exprimă numărul de mOsm
prezenţi într-un litru de plasmă, în care apa
reprezintă 93%, restul fiind reprezentat de proteine,
lipide, glucide şi electroliţi
• Valoarea normală este de 300 – 310 mOsm/l

• Osmolalitatea exprimă numărul de mOsm prezenţi


într-un Kilogram de apă
• Valoarea normală este de 285–300 mOsm/Kg
Calculul presiunii osmotice
• presiunea osmotică este direct proporţională cu
osmolaritatea, care la rândul ei este o măsură a
concentraţiei particulelor dizolvate
• vom calcula presiunea osmotică a unei soluţii cu o
concentraţie de 0,9% NaCl - ser fiziologic
• NaCl are masa moleculară 58,5 g/mol
• 0,9% NaCl reprezintă 9g /l adică 0,154 mol /l
• fiecare moleculă de NaCl are 2 Osmoli, osmolaritatea
va fi 0,154 x 2=0,308 Osm/l =308 mOsm/l
• cum 1 mOsm/l reprezintă 19,3 mmHg rezultă că
presiunea osmotică va fi 5944 mmHg
• osmolaritatea (şi presiunea osmotică) a
plasmei, ca şi a lichidului interstiţial este dată mai
ales de Na+ şi Cl- (conferă 250 mOsm/l din totalul
de 282 mOsm/l, adică, aproximativ 89%)
• osmolaritatea lichidului intracelular este dată
mai ales de ionul de K+ (50% din totalul de
281 mOsm/l)
• diferenţa de 1 mOsm/l între plasmă şi lichidele
din interstiţiu şi intracelulare se datorează
efectului osmotic al proteinelor din plasmă