0 evaluări0% au considerat acest document util (0 voturi)
7 vizualizări34 pagini
Cercetarea semantică, după cum se ştie, reflectă dihotomia saussuriană relaţii paradigmatice – relaţii sintagmatice, care sunt valabile pentru investigarea sistemului semantic al tuturor limbilor.
În semantica modernă se remarcă un interes sporit pentru studierea proprietăţilor paradigmatice ale unităţilor lexicale, alături de cele sintagmatice, fapt motivat, printre altele, de valoarea relevantă a potenţialului combinatoriu al cuvintelor.
Cercetarea semantică, după cum se ştie, reflectă dihotomia saussuriană relaţii paradigmatice – relaţii sintagmatice, care sunt valabile pentru investigarea sistemului semantic al tuturor limbilor.
În semantica modernă se remarcă un interes sporit pentru studierea proprietăţilor paradigmatice ale unităţilor lexicale, alături de cele sintagmatice, fapt motivat, printre altele, de valoarea relevantă a potenţialului combinatoriu al cuvintelor.
Cercetarea semantică, după cum se ştie, reflectă dihotomia saussuriană relaţii paradigmatice – relaţii sintagmatice, care sunt valabile pentru investigarea sistemului semantic al tuturor limbilor.
În semantica modernă se remarcă un interes sporit pentru studierea proprietăţilor paradigmatice ale unităţilor lexicale, alături de cele sintagmatice, fapt motivat, printre altele, de valoarea relevantă a potenţialului combinatoriu al cuvintelor.
SINTAGMATICE ALE UNITĂŢILOR LEXICALE RELAŢIA SINTAGMATICĂ ŞI SENSUL CUVÂNTULUI
Cercetarea semantică, după cum se ştie,
reflectă dihotomia saussuriană relaţii paradigmatice – relaţii sintagmatice, care sunt valabile pentru investigarea sistemului semantic al tuturor limbilor. În semantica modernă se remarcă un interes sporit pentru studierea proprietăţilor paradigmatice ale unităţilor lexicale, alături de cele sintagmatice, fapt motivat, printre altele, de valoarea relevantă a potenţialului combinatoriu al cuvintelor. Se acreditează tot mai mult ideea că cercetarea proprietăţilor sintagmatice ale cuvintelor reprezintă o metodă obiectivă de descriere a sensurilor lexicale. Potrivit acestei teze, cuvintele din aceeaşi paradigmă lexicală au proprietăţi sintagmatice comune. Intercondiţionarea acestor două tipuri de relaţii sistemice este evidentă: pe de o parte, cuvântul, ca membru al unei paradigme, poate intra numai în anumite legături sintactice, adică poate să se combine doar cu anumite clase semantice de cuvinte, iar pe de altă parte, totalitatea relaţiilor sintagmatice ale unui cuvânt îi determină locul lui în paradigmă. Se poate afirma că sintagmatica este implicit prezentă în limbă şi explicit în vorbire, iar paradigmatica este implicit prezentă în vorbire şi explicit evidenţiată la nivelul limbii Sintagmatica unităţii lexicale, numită şi combinatorică sau combinabilitate, reprezintă capacitatea unui cuvânt concret de a se îmbina cu alte cuvinte, pentru a forma îmbinări de cuvinte şi enunţuri. Combinatorica, la fel ca şi semnificaţia, este o latură indispensabilă a unităţii lexicale, intră în caracteristica ei ca parte componentă. Descrierea valorilor semantice ale unui cuvânt, în general, trebuie să ţină seama şi de funcţiile lui în planul limbii, şi de posibilităţile lui combinatorii în planul vorbirii. Numai aşa pot fi înţelese particularităţile lui semantice şi pot fi descoperite relaţiile din vasta reţea a semnificatelor. Lingvistica combinatorică • Interesul faţă de proprietăţile sintagmatice ale unităţii lexicale a determinat apariţia unei noi ramuri a ştiinţei despre limbă – lingvistica combinatorică. • În cadrul acestei ştiinţe se distinge şi semasiologia combinatorică, care se ocupă de descrierea corelaţiei dintre semantica lexemului şi combinabilitatea lui. • Semasiologia combinatorică se sprijină pe câteva teorii: a sintagmelor, a valenţei, a combinabilităţii şi a sensului lexical. O dificultate a acestei discipline a fost şi numărul mare şi variat de termeni şi noţiuni, care, treptat, s-a redus, terminologia actuală fiind, mai mult sau mai puţin, unificată. În prezent, semasiologia combinatorică se bazează pe următoarele noţiuni: Valenţa – capacitatea combinatorie potenţială a unităţilor lexicale, care se realizează la nivelul limbii; Combinatorică – valenţa realizată, sau capacitatea combinatorie realizată în vorbire; Distribuţie – totalitatea ocurenţelor unităţii lexicale; Context – una din toate ocurenţele cuvântului. Fiecare variantă lexico-semantică a cuvântului reprezintă o totalitate organizată de seme – structură în care se delimitează: sensul generic integrator (arhisemul); sensul special diferenţiator (sem diferenţial); seme potenţiale/virtuale, ce reflectă caracteristici suplimentare ale obiectului, reale sau atribuite de către colectiv. Conexiunea cuvintelor într-un enunţ se conformează anumitor reguli. Legea fundamentală a sintagmaticii lexicale constă în concordanţa semantică a cuvintelor, care se manifestă în faptul că lexemele ce constituie un enunţ au în structura lor semantică seme comune. Trăsăturile ce definesc structura semică a lexemului sunt, de fapt, nişte categorii latente. Ele pot fi deduse doar în urma analizei logico-semantice a semnificaţiei cuvântului şi se actualizează în cadrul enunţului datorită capacităţii lui de a se combina cu anumiţi determinanţi ceruţi de lexemul dat şi dependenţi de acesta prin restricţie de formă. Să demonstrăm acest postulat pe următorul exemplu: În enunţul Mâinile puternice ale sculptorului frământau lutul, substantivul mâinile este divizibil în următoarele seme actuale: S1- membru al corpului uman; S2 – superior; S3 – de la articulaţia humerală până la vârful degetelor. În structura semantică a acestui cuvânt mai există şi semul potenţial “care se caracterizează prin forţă fizică”. Sensul cuvântului puternic se divide în următoarele seme: S1 – (caracteristică adjectivală) posesie S2 – forţă fizică; S3 – mare. Constatăm că substantivul mână are un sem potenţial “forţă fizică”, iar adjectivul puternic deţine acest sem în calitate de sem actual. În baza acestui sem are loc combinabilitatea semantică. Acest sem cu funcţie iterativă se mai numeşte sintagmem. O combinare analogică se realizează şi în sintagma mâinile sculptorului. Substantivul mână l-am descris supra. Substantivul sculptor se descompune în următoarele seme: S1- persoană; S2 – care creează opere; S3 – opere de sculptură. În structura semantică a acestui cuvânt mai există şi semul potenţial “dotată cu membre superioare”. În baza acestui sem se realizează combinarea semantică. În concluzie: Compatibilitatea semantică are loc în baza comunităţii semului potenţial al cuvântului regent (determinat) şi a semului actual al cuvântului dependent (determinant). În baza acestei legităţi, în cuvântul dominant semantic nu se identifică semul actual, iar în lexemul dependent se identifică măcar un sem actual. Astfel, în îmbinări cu unul şi acelaşi lexem dependent/determinat (comp.: puternice – mâini, picioare, degete, muşchi, labe, fălci etc.; mâini – ale sculptorului, plugarului, marinarului, tâmplarului, aviatorului etc.), întotdeauna este identificat unul şi acelaşi sem actual. Valenţa cuvântului Valenţa cuvântului este determinată de conţinutul lui semantic, fiind o trăsătură universală a acestuia. Problema valenţei şi a modalităţilor de manifestare a ei în limbă ocupă un loc important în cercetările lingvistice moderne, ea fiind definită drept capacitate de îmbinare a cuvântului cu un alt cuvânt, deosebindu-se de la un lexem la altul sub aspectul numărului de legături simultane şi al tipului de combinaţii. Valenţele apar ca disponibilităţi intrinsece, potenţiale ale fiecărui cuvânt, actualizarea lor în context însemnând folosirea cuvântului într-o anumită combinaţie sintactică. În literatura de specialitate, alături de termenul uzual valenţă, circulă şi alte sintagme desemnând acelaşi fenomen: intenţie verbală, сapacitate combinatorie, potenţă combinatorie, încărcătură semantică, dependenţe, insuficienţă semantică, goluri, însuşiri/posibilităţi combinatorii ş.a. O problemă mult discutată în literatura de specialitate este cea a nivelului la care se manifestă valenţa, aici existând de asemenea mai multe poziţii şi interpretări. Tipuri de valenţe Se discută despre mai multe tipuri de valenţă, între care accepţia cea mai largă admite valenţa logică, valenţă semantică şi valenţă sintactică.[1] Valenţa semantică este calificată drept capacitate a cuvântului de a se combina cu anumite clase de determinanţi; ea demonstrează că lexemele (în calitate de purtători ai valenţei) solicită anumiţi parteneri contextuali cu anumite caracteristici semantice şi exclud alţi parteneri cu alte caracteristici semantice. Ea reglementează complinirea poziţiilor deschise cu clase de parteneri selectaţi după sens (de exemplu: a bea apă, vin, suc, dar nu ٭a bea pantofi, probleme, pisici. Valenţa sintactică reprezintă proprietatea cuvântului de a condiţiona un anumit anturaj sintactic, acesta incluzând: indiciul valenţei cantitative (numărul „partenerilor” obligatorii / facultativi), al celei calitative, materializate în tipul relaţiilor sintactice dintre un lexem şi „partenerii” lui în interiorul propoziţiei (subiectuală, obiectuală, circumstanţială, predicativă etc.), indicii categoriali ai „partenerilor” (apartenenţa la o anumită categorie gramaticală, cazul etc.). În cadrul valenţei se delimitează valenţa obligatorie şi cea facultativă. Astfel, spre exemplu, verbul determină prin valenţa şi capacitatea sa distributivă numărul şi forma complinirilor, criteriul de diferenţiere fiind testul de eliminare: compliniri obligatorii, dacă în urma eliminării lor propoziţia nu mai este gramatical corectă, facultative, dacă propoziţia rămâne gramatical corectă, dar semantic incompletă: Fetiţei îi place să se joace cu mingea / cu păpuşa / cu frăţiorul / în curte etc. Între valenţa sintactică şi cea semantică există o relaţie de interdependenţă. Pe de o parte, valenţa sintactică reacţionează la cele mai mici devieri din semantica purtătorului valenţei, modificându-se odată cu trecerea cuvântului dintr-o variantă lexico- semantică în alta, la evoluţia sau transformarea sensului lui. Pe de altă parte, diversitatea caracteristicilor valenţiale, raportate la lexeme cu acelaşi înveliş sonor, semnalează divergenţa sensurilor lor, adică existenţa polisemiei sau omonimiei Valenţa cuvintelor se manifestă, în primul rând, în capacitatea combinatorie şi compatibilitatea componenţilor semantici ai partenerilor contextuali. De exemplu, verbul a citi, asociat la stânga cu un nume ce se referă la om, poate avea sensul de “a rosti un text cu glas tare”, numai dacă se combina şi la dreapta cu un nume, dar nu cu oricare: Băiatul citeşte o poveste, o carte, o scrisoare…, nu însă şi o fereastră, o toamnă, un vânt ş.a. Acelaşi verb a citi, însă combinat la dreapta cu anumite nume, puţine la număr, poate avea sensul de “a descoperi, a sesiza gândul, sentimentele ascunse după expresia figurii cuiva”: a citi în privire, a citi tristeţea de pe chipul ei etc.; şi numai în expresiile a citi în stele, a citi în palmă verbul citat are sensul “a prezice cuiva viitorul”. Valenţele cuvintelor sunt, în al doilea rând, purtătoare ale informaţiei gramaticale, ceea ce înseamnă că folosirea cuvintelor într-o anumită ambianţă sintactică este de natură morfosintactică. Necesitatea unei asemenea precizări este cauzată de faptul că la nivel sintactic, unde există restricţii impuse de unele cuvinte altora şi restricţii de combinare proprii fiecărui cuvânt, particularităţile gramaticale se manifestă şi în termenii funcţiilor sintactice, şi în termeni categoriali, adică de clasă morfologică, prin restricţii de formă impuse ocurenţei. De exemplu: a se supune stăpânului, a recita o poezie, a se bizui pe colegii săi, a apela la ajutorul prietenilor, a beneficia de sprijinul şefilor, a opta pentru un anumit curs etc [1] Compatibilitatea sintagmatică permite a identifica şi sensurile unui cuvânt polisemantic. Astfel, adjectivul trist se poate utiliza în mai multe ocurenţe/contexte: 1. cu substantive ce denumesc persoane: om trist, Ion e trist; 2. cu substantive ce desemnează lumea interioară a omului: inimă tristă, ochi trişti; 3. cu substantive care exprimă diverse procese psihice specifice omului: gânduri triste, speranţă tristă; 4. cu substantive desemnând viaţa omului sau anumite secvenţe din ea: viaţă tristă, copilărie tristă, tinereţe tristă; 5. cu substantive ce se referă la diverse manifestări exterioare ale stărilor interioare ale omului: zâmbet trist, voce tristă; 6. cu substantive care nu se referă la sfera de existenţă a omului, ci la anturajul – mai extins sau mai restrâns – al acesteia. Ele numesc obiecte şi fenomene ce determină apariţia la om a sentimentului respectiv: insulă tristă, noapte tristă, muzică tristă; 7. cu substantive care desemnează evenimente ce au avut loc în trecut: întâmplare tristă, evenimente triste, soartă tristă; 8. cu substantive ce caracterizează o anumită situaţie în care se află omul: reputaţie tristă, necesitate tristă ş.a. În felul acesta, deosebirile în combinabilitatea adjectivului trist cu diferite clase semantice de cuvinte a permis a releva 8 sensuri ale acestui lexem. Teoria sintagmatică a lui E.Coseriu E.Coseriu îşi întemeiază comentariile sale privind capacităţile combinatorii ale cuvintelor pe teoria lui W.Porzig, care se bazează pe dependenţele de sens existente între cuvinte de tipul a lătra şi câine, a necheza şi cal. W.Porzig numeşte aceste perechi de cuvinte, mai întâi, „câmpuri semantice elementare”, apoi „câmpuri semantice inclusive (integratoare), care se opuneau câmpurilor lexicale sau noţionale şi, în cele din urmă, „câmpuri sintagmatice”, cărora li se opuneau „câmpurile paradigmatice” ale lui J.Trier. W.Porzig numeşte relaţiile dintre cuvintele date implicaţii sintagmatice. E.Coseriu le numeşte solidarităţi lexicale, prin care înţelege relaţiile dintre două sememe (ce aparţin unor câmpuri semantice diferite), unul dintre care se include, total sau parţial, ca sem diferenţial în structura celeilalte. Pentru fundamentarea teoriei sale, E.Coseriu explică noţiunile de câmp semantic, lexem, arhilexem, clasă şi clasem. Câmpul semantic este definit drept o paradigmă lexicală ce ia naştere prin divizarea unui continuum lexico-semantic în diferite segmente. Orice unitate de limbă ce există sub formă de cuvânt simplu este, din punctul de vedere al conţinutului un lexem (de fapt, un semem). Unitatea ce corespunde întregului conţinut al câmpului lexical este arhilexemul (arhisememul). Prin clasă se înţelege o totalitate de lexeme care se unesc printr-o trăsătură distinctivă comună de sens (substantivele ce denumesc fiinţe, adjectivele ce denumesc calităţi pozitive şi negative, verbe tranzitive şi intranzitive etc.). Trăsătura semantică ce determină clasa este clasemul. E.Coseriu defineşte solidaritatea lexicală drept o „determinare conţinutală a cuvântului cu ajutorul clasei, arhilexemului sau lexemului în sensul că o anumită clasă, un anumit arhilexem sau lexem se include în conţinutul cuvântului respectiv în calitate de trăsătură diferenţială”. Tipurile de solidarităţi lexicale E.Coseriu distinge trei tipuri de solidarităţi lexicale, reieşind din modul de definire a lexemelor determinate faţă de cele determinante. În acest plan, el delimitează: Afinitate; Selecţie; Implicaţie. În cazul afinităţii, c l a s a lexemelor determinante apare ca trăsătură diferenţială în lexemele determinate. De exemplu: corelaţia dintre lat. miles „soldat” şi senex „bătrân (despre oameni)”: clasemul miles („fiinţă umană”) constituie trăsătura diferenţială pentru senex. În locul lui miles poate să se afle oricare alt lexem din aceeaşi clasă. În cazul afinităţii, lexemul determinat substituie nu un lexem determinant, ci clasa respectivă în întregime. În cazul selecţiei, a r h i l e x e m u l lexemelor determinane apare ca trăsătură diferenţială în lexemele determinate. De exemplu: Interdependenţa dintre vapor şi a pluti este determinată de arhilexem, care, alături de vapor, mai include: corabie, barcă, plută. Solidaritatea se păstrează atâta timp cât lexemul vapor se substituie cu altul din seria de mai sus; în momentul când îl substituim cu avion, verbul va trebui înlocuit şi el cu a zbura. În cazul selecţiei, lexemul determinat substituie nu un oarecare lexem determinant, ci numai arhilexemul corespunzător În cazul implicaţiei, întregul l e x e m determinant serveşte drept caracteristică semantică pentru lexemul determinat. De exemplu: Calificativele roib, murg, şarg, breaz, pintenog pot fi întrebuinţae doar cu referire la cai. Cârn, coroiat se referă doar la nas. În acest caz, lexemul determinant substituie un anumit lexem determinat. Comportamentul sintagmatic al solidarităţilor Dacă solidaritatea e numai semantică şi nu are o expresie materială specială, lexemul determinat nu poate, prin sine însuşi, să implice lexemul determinant, arhilexemul sau clasa respectivă, întrucât sensul concret al lexemului determinant se defineşte numai în prezenţa lexemului determinat. Astfel, adjectivul scump nu poate să prezinte arhilexemele respective, pentru că sensurile sale „care costă scump” sau „drag” se realizează numai în îmbinări concrete cu alte lexeme. Dacă însă solidaritatea semantică are o expresie materială specială, sensul se defineşte de fiecare dată de lexemele determinate, chiar dacă lexemele determinante nu sunt exprimate în context. Astfel, verbele a muşca şi a lătra implică noţiunile „dinţi” sau „câine”, chiar şi în lipsa cuvinelor respective. În cazul unei asemenea solidarităţi, când lexemele determinate au caracteristică internă, lipsa lexemelor determinante constituie o normă. O propoziţie ca El muşcă cu dinţii conţine o tautologie, întrucât sensul „cu dinţii” ţine de trăsăturile diferenţiale actuale ale verbului a muşca. Finalităţile analizei sintagmatice a unităţii lexicale Studierea diferitelor tipuri de combinabilitate permite a constata: Ca efect al legităţii concordanţei semantice se obţine informaţia despre semul actual ce intră în structura semantică a unuia dintre lexemele combinate şi despre semul potenţial al celuilalt lexem; Se extind informaţiile privind structura şi conţinutul semnificaţiei cuvântului studiat, la suprafaţă ieşind asocierile de profunzime, generate de utilizarea cuvântului, obţin întemeiere sensurile figurate ale cuvântului; Diferenţele de combinabilitate permit a identifica destul de clar şi a determina obiectiv sensurile cuvântului monosemantic (numărul de sememe ale semantemului); Reieşind din ipoteza despre similitudinea/identitatea indiciilor sintagmatici ai membrilor aceleiaşi paradigme, se poate stabili dacă lexemul dat intră în paradigma respectivă sau nu. Toate aceste rezultate completează şi contribuie la aprofundarea analizei semantice a lexemelor unei limbi.