Opera literară a lui

Mihai Eminescu

A efectuat: Pogîlă Lia

 Activitatea literară o începe în anul 1866, când
la 12 ianuarie moare dascălul său Aron
Pumnul, în aceeaşi zi a scris prima sa
poezie La mormântul lui Aron Pumnul pe care
o „publică” în broşura scoasă cu ocazia
nefericitului eveniment. Cu adevărat îşi face
debutul pe 25 februarie când publică în revista
„Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan
poezia De-aş avea, urmând ca, în acelaşi an, să
mai publice aici alte cinci poezii.
 Opera sa este diversă: idila, satira, epistola,
elegia, glosa, poemul, doina: Venere şi
Madonă (1870), Mortua est (1872), Povestea
codrului (1878), O, rămâi, Freamăt de
codru, Revedere (1879), Scrisorile I-IV (1981),
toate publicate în „Convorbiri
literare”, Luceafărul (1883), publicat în
„Almanahul Societăţii Academice România
Jună”, Somnoroase păsărele (1883-1884), Sara
pe deal (1885), La steaua (1886), publicată în
„România Liberă”.
 TEME ȘI MOTIVE ALE CREAȚIEI
EMINESCIENE

Tema TIMPULUI, văzută ca o supratemă a

operei, tema favoriă a poetului, apare în aproape
toate poeziile. Ea va fi corelată cu tema
cosmicului.
COSMICUL cu toate elementele lui: infinitul,
cerul, soarele, luna, stelele, luceferi, muzica
sferelor, zborul intergalactic, haosul, geneza,
extincția.
ISTORIA cu ipostazele ei ce pot constitui la rândul lor teme ale
creației eminesciene: ideea de patrie, sentimentul patriotismului
(„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”), panoramă a deșertăciunilor
(„Memento mori”), mister al etnogenezei („Stigoii”), meditația
patriotică („Scrisoarea III”), societatea coruptă („Scrisoarea III”,
„Junii corupți”), condiția geniului și a artei („Luceafărul”),
solitudinea („Glossa”).
NATURA văzută din mai multe perspective: cadru fizic, fundal
pentru reveria romantică („Împărat și proletar”, „Scrisoarea I”,
„Melancolie”);cadru fizic, paradis terestru în idile („Dorință”, „Sara
pe deal!”); personaj mitic („Revedere”); realitate metafizică („Mai
am un singur dor”).
DRAGOSTEA: visul dragostei, dorul („Dorința”, „Lacul”, „Floare
albastră”, „Călin ( file din poveste)” etc.); dezamăgirea, tânguirea
neîmplinirii („Pe lângă plopii fără soț”, „De câte ori iubito”, „Te
duci” etc.); femeia înger-femeia demon („Înger și demon”);
misoginismul („Scrisoarea IV”).
 Floare Albastră

 Poezia Floare albastră, de Mihai Eminescu, fundamentează motivul

poetic al „florii albastre”, întâlnit la romanticii europeni pentru a ilustra
sentimentul de dragoste sau chipul iubitei, precum şi tendinţa de
proiectare a iubirii în infinit. Deşi nu s-a găsit nicăieri o însemnare
făcută de Eminescu privind preluarea acestui motiv literar, George
Călinescu susţine că este imposibil ca poetul român să nu fi avut
cunoştinţă de existenţa acestuia în literatura germană, cu care a intrat în
contact în timpul studiilor de la Viena şi Berlin.
 Poezie romantică Floare albastră face parte din tema iubirii şi a naturii,
dar, spre deosebire de alte poezii erotice, această creaţie este înnobilată
cu profunde idei filozofice, care vor ajunge la desăvârşire în
poemul Luceafărul. Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă
într-o viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică
reflectarea sensibilă a iubirii, stare emoţională proprie potenţialului
cuplu de îndrăgostiţi, care se profilează într-un viitor nedefinit, prin
funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi fonemelor.
 O, rămâi
Elegia O,ramâi… a fost publicată în revista Convorbiri literale la 1
februarie 1879 și pune în lumina motivul comuniunii dintre om și
natura, al interesului naturii pentru iubirea poetului.
Titlul, constituit dintr-o interjectie și un imperativ, reluat și în
primul vers, sugereaza tocmai chemarea arzătoare a pădurii
adresata celui care îi cutreierase de atâtea ori adâncurile și-i
descoperise farmecul.
De aceea poezia este conceputa ca un dialog între scriitor și
codru, chemarea pădurii ramânând însă fără răspuns căci poetul
se manifestă prin gest și mimica și prin interiorizarea propriilor
sentimente.
Elegia este structurată în două părți: prima parte, constituită din
cinci strofe, în care pădurea îl cheamă pe poet în lumea de basm a
copilariei, și cea de a doua parte –ultimele două strofe-, unde, cu
durere, este reliefată imposibilitatea întoarcerii poetului în această
lume mirifică.
 Luceafărul
 Punctul de plecare al lui Eminescu in Luceafarul este - dupa
propria-i marturisire - basmul popular, muntenesc, “Fata in
gradina de aur”, cunoscut poetului din culegerea folclorica a
germanului Kunisch, alcatuita in urma unei calatorii pe care
aceste o facuse, in Tarile Romane. Poem romantic, construit pe
tema destinului omului de geniu intr-o lume marginita si
meschina, incapabila de a-l intelege si ostila
acestuia, Luceafarul este, in acelasi timp, un poem desavarsit al
iubirii ideale, pe care poetul a cautat-o cu sete nestinsa toata
viata, inaltandu-se inspre ea necontenit, ca o vapaie din propria-i
mistuire.
 Astfel, incepand cu formula introductiva, traditionala, a
basmului care deschide actiunii o perspectiva mitica,
atemporala, lasand-o in timpul primordial al genezelor:
A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti
O prea frumoasa fata.
 Fiind băiet păduri cutreieram

 Poezia Fiind băiet păduri cutreieram (1878) descrie perioada

minunată a copilăriei, simbolizată de frumoasa crăiasă, faţă de
care eul liric îşi exprimă direct sentimentele de nostalgie şi
admiraţie.
 Titlul poeziei este exprimat printr-o propoziţie afirmativă şi
sintetizează vârsta de aur a copilăriei, petrecută de poet în
peregrinări prin ţinuturile natale, sugerând şi regretul că acei
ani au rămas pentru totdeauna în urmă.
 Coordonatele principale pe care se sprijină compoziţia

artistică a poeziei sunt planul exterior, al naturii şi planul

interior, afectiv, al sentimentelor. Aceste două dimensiuni
converg spre acelaşi suspin nostalgic pentru copilăria
minunată, spre vârsta miraculoasă şi fascinantă de care poetul
se simte ataşat pentru vecie.
 Aprecieri critice
 Mihail Sadoveanu
Cu Eminescu apare în literatura europeană ultimul mare poet romantic,
păstrând în existenţa şi opera sa conturul caracteristic al dramei artiştilor romantici.
Năzuind necontenit spre un plan de viaţa superior etic şi artistic, căutând cu patos
adevărul şi refuzând consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent
conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului, a sincerităţii în faptele
de viaţă şi a înălţimii de gândire, dublată de o sete de cunoaştere absolută.
 Nicolae Iorga

Cântăreţ al elanurilor româneşti îndreptate spre scrutarea universului şi al

umanităţii ancorate în viaţa socială … Eminescu s-a aplecat cu aceeaşi cuprinzătoare
înţelegere şi asupra vieţii intime a omului. A cântat speranţele, dorinţele, modurile
bucuriei omeneşti de a se afirma prin dragoste şi comuniune cu viaţa naturii, dar şi
modurile – mult mai numeroase în vremea sa – ale insatisfacţiei sufleteşti a omului,
exprimate prin sentimentul singurătăţii, al durerii de a nu fi înţeles sau de a fi trădat
în dragoste, afirmând … idealul unei vieţi de onestitate şi plinătate sufletească, de
trăire sinceră şi pasionată a sentimentelor.
 Stefan Augustin Doinas

Eminescu (…) a fost și rămâne cea mai copleșitoare mărturie despre

forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când
se alimentează din adancimile fertile și insondabile ale unui fond autentic.