JOHN MAYNARD KEYNES

VIAŢA ŞI ACTIVITATEA

John Maynard Keynes s-a născut la 5 iunie 1883 în oraşul Cambridge din Anglia, în anul în care moare K. Marx, în familia lui John Neville Keynes şi a Adei
Florence Brown. Tatăl său, John Neville Keynes, a fost logician şi economist, lector de economie la Universitatea din Cambridge, a cărui lucrare “Obiectul şi
metoda economiei politice” este nu numai clasică în domeniu, dar rămâne şi un tratat extrem de util de metodologie până în zilele noastre. Mama sa, Ada Florence
Brown, o autoare de succes şi o reformistă în domeniul social a fost primar al Cambridge-ului până în 1932.

In timpul primului război mondial a lucrat la Ministerul de Finanţe al Marii Britanii. după război a făcut parte din delegaţia angliei la tratativele de pace de la
Versailles. Keynes a fost îngrozit de natura vindicativă a acordului de pace şi s-a opus nivelului ridicat al despăgubirilor de război ce urmau a fi suportate de către
Germania. S-a retras de la negocieri înainte de semnarea tratatului de pace şi a publicat „The economic consequences of the peace” (1920), denunţînd condiţiile
lipsite de temei ale tratatului. din acest moment, Keynes devine o persoană publică de mare autoritate internă şi internaţională şi va fi mereu implicat în
controversele timpului sau pe teme economice.

Printre altele s-a ocupat intens de jurnalistică, fiind într-o anumită perioadă preşedintele unui săptămînal politic „New statesman and nation” şi directorul unei
serii de suplimente rămase vestite. în sfîrşit, şi-a menţinut legăturile cu lumea artistică şi chiar le-a extins în noi domenii, după căsătoria lui cu o apreciată
dansatoare balerină rusă, Lidia Lopokova în 1925, pe care a cunoscut-o în octombrie 1918 . In noiembrie 1929, cînd prăbuşirea bursei americane a cauzat criza
economică mondială, Keynes a devenit membru al comitetului de stat pentru finanţe şi industrie. în acelaşi an a fost numit în calitate de preşedinte al consiliului
economic pentru problemele şomajului.Cercetările teoretice ale lui Keynes erau strîns legate de serviciul său guvernamental şi de activitatea sa politică.
 La începutul celui de-al doilea război mondial, avînd o autoritate şi o experienţă bogată, Keynes devine consilier în Ministerul de Finanţe şi concomitent
unul din directorii Băncii Angliei. În această perioadă Keynes participă activ la elaborarea bazelor relaţiilor monetare internaţionale de după război, care au fost
fixate prin Conferinţa de la Bretton – Woods (1944) şi au condus la crearea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (1946). După război Keynes a jucat un rol important în tratativele purtate cu guvernul SUA privind acordarea Angliei unui împrumut major. Această
măsură a fost un prolog spre implementarea de către SUA a „planului Marshall”, care avea drept scop de a întări poziţiile capitalismului în Europa, în condiţiile
dezvoltării unor forţe rezoluţionare. Pentru meritele sale în activitatea statală Keynes a primit titlul de lord al Angliei. J. M. Keynes a fost bancher, matematician,
profesor şi administrator la universitate, autor de cărţi şi studii în economie şi matematică. Format la şcoala economică de la Cambridge, unde a avut ca profesori
de Economie politică pe Alfred Marshall şi Arthur Pigou, reprezentanţi de seamă ai neoclasicismului, Keynes a promovat ideile curentului liberal pînă în preajma
crizei din 1929 – 1933. Din acest moment el devine adeptul dirijismului, al intervenţiei statului în economie

Ca economist, J. M. Keynes este foarte controversat. În timp ce teoreticienii nemarxişti apreciază opera lui ca o „revoluţie” sau „ o nouă ştiinţă economică”,
aşezîndu-l în rîndul clasicilor Economiei politice, marxiştii se referă la el ca la un economist „vulgar”.Spre deosebire de clasici şi neoclasici, Keynes a ajuns la
concluzia că problemele majore ale societăţii capitaliste dezvoltate nu trebuie căutate de partea ofertei de resurse (rarităţii lor, valorii, combinaţiei optime pentru o
eficienţă maximă ş.a.) ci de partea cererii, care permite realizarea acestor resurse. Toate responsabilităţile şi munca excesivă i-au ruinat sănătatea lui Keynes. A murit
la 21 aprilie 1946 în Sussex.
 Premisele elaborării propriei doctrine
Pînă la criza economică de supraproducţie din anii 1929 – 1933, majoritatea economiştilor burghezi credeau în reglementarea spontană a economiei, în
automatismul mecanismelor economice. Această concepţie îşi are originea în ideile liberalismului economic, doctrină pregătită prin lucrările fiziocraţilor şi
dezvoltată de economiştii clasici englezi Adam Smith şi David Ricardo. Concepţia lor asupra societăţii în general şi asupra vieţii economice în special,
sintetizată în formula„lassez – faire, laissez – passer, le monde va de lui même”, se baza pe considerarea acestora ca organisme care se dezvoltă după legi
proprii şi nu au nevoie de nici un amestec din exterior. Această doctrină a fost consacrată pe plan politic prin principiul conform căruia economicul era exclus
din sfera de activitate a statului. Singurele măsuri de intervenţie a statului admise erau acelea necesare pentru a elimina obstacolele ce apăreau în calea jocului
liber al concurenţei, pentru a împiedica ca o unitate economică sau un grup de unităţi economice să distrugă sau să absoarbă concurenţii săi, controlînd o parte
prea mare a pieţei.
Statul trebuia de asemenea să asigure indivizilor exercitarea libertăţilor lor, în limitele respecării necesare a ordinii publice. Provocîndu-se o mutaţie
decisivă în locul şi rolul statului în cadrul economiei capitaliste, prin falimentul automatismelor liberale, statul „jandarm” din epoca liberală îşi vede tot mai
mult amplificate funcţiile sale, dintr-un stat „neutru”, el devenind tot mai mult un partener activ al vieţii economice şi sociale, într-un sistem capitalist ce are ca
obiectiv supravieţuirea sa. Keynes s-a format ca economist pe principiile clasicilor, a fost influenţat de concepţiile lui A. Marshall, însă a început repede să nege
toate teoriile precedente, concentrîndu-se asupra elaborării unei concepţii noi.

Teoria lui Keynes poate fi numită „teorie a echilibrului în condiţiile ocupaţiei parţiale”.Această teorie este o variantă a echilibrului general al sistemului
economic, deoarece în perioada „marii depresiuni” (anii 1929-1933) s-au dereglat principalele relaţii şi proporţii ale vieţii economice mondiale. Criza
economică mondială a dus la scăderea indicilor economici în toate ţările lumii. Au ieşit de sub orice control preţurile, mii de întreprinderi şi companii s-au
ruinat, şomajul a atins proporţii mari. Devenise clar că în condiţiile complicării relaţiilor economice şi dominaţiei corporaţiilor monopoliste concurenţa
economică nu poate asigura echilibrul de piaţă. Se cerea elaborarea unei concepţii noi cu privire la echilibrul economic în condiţiile cînd indicii activităţii de
întreprindere nu pot caracteriza în deplină măsură realitatea.
 Activitatea ştiinţifică a lui Keynes porneşte de la premisele ce constau în:
1. piaţa nu este complet liberă. Omenirea a evoluat de la o concurenţă mai mult sau mai puţin perfectă, spre una imperfectă. Aceasta întrucît, în principal,
participanţii la viaţa economică sînt de forţe diferite, că există, deopotrivă, mica proprietate individuală, proprietatea mijlocie şi marea proprietate. În
asemenea împrejurări voinţa celor mai puternici se impune, cu caracter de lege, asupra voinţei şi interesului celor mai slabi. În asemenea situaţie legile
economice obiective nu acţionează întrutotul liber.
2. pe măsura creşterii gradului de complexitate a economiei statul devine un factor economic efectiv. În procesul concentrării şi centralizării capitalului şi a
producţiei statul îşi modifică atitudinea faţă de viaţa economică. În noile condiţii statul îndeplineşte două categorii de funcţii economice:
a) organizator al vieţii economice;
b) agent, subiect activ şi direct în economie.
1. proporţiile economice nu se stabilesc la întîmplare. Economiile contemporane au, sub aspectul proprietăţii, un caracter mixt:
a) pe de o parte există un sector privat – cu mică, mijlocie şi mare proprietate;
b) pe de altă parte există sectorul de stat în economie.
În felul acesta politica economică trebuie să aibă şi ea, şi are, un caracter „mixt”. Ea va împleti pîrghii decurgînd din sectorul privat cu altele provenind din
sectorul public.
1. disfuncţionalităţile economice: criză, şomaj, inflaţie etc., au fost şi sunt realităţi ale vieţii, în întreaga istorie a producţiei de mărfuri. Faptul că doctrina
liberală clasică le-a ignorat mai mult de un secol nu înseamnă că ele nu au existat sau că au fost înlăturate. Doctrina liberală clasică a accentuat funcţia
apologetică a economiei politice, aşezînd în plan secund pe cea utilitaristă, idealizînd statu-quo-ul „liberei concurenţe”.
2. prin intrarea economiei mondiale în criza generală din 1929-1933 s-a demonstrat că doctrina liberală este depăşită teoretic şi incapabilă să ofere soluţii
viabile, în concordanţă cu realitatea concretă. În asemenea împrejurări, în perioada interbelică, se pun bazele unei noi şi importante doctrine – dirijismul
economic.
 Faţă de doctrina liberală, dirijismul (keynesismul) aduce contribuţii importante la dezvoltarea economiei politice:
1. recunoaşte faptul că echilibrul economic, între cerere şi ofertă, nu se stabileşte automat şi că pot apărea disfuncţiuni (criză, şomaj, inflaţie);
2. bazat pe realitate, dirijismul recunoaşte rolul statului ca agent economic şi teoretizează necesitatea intervenţiei lui pentru restabilirea situaţiei de echilibru,
pentru evitarea disfuncţiunilor şi reechilibrarea ofertei cu cererea;
3. începînd cu apariţia dirijismului economia politică va îndeplini, într-o măsură tot mai mare şi în primul rînd, o funcţie utilitaristă;
4. economia politică trece, prin apariţia dirijismului, de la microanaliză la macroanaliză, deschizînd calea elaborării unor modele naţionale şi globale de
gîndire.

Viziunile şi teoriile lui J. M. Keynes

Keynes considera că ştiinţa economică este o ramură a logicii, nu o ştiinţă naturală. Economia era vazută ca o ştiinţă a gîndirii cu ajutorul modelelor,
combinată cu arta alegerii modelelor relevante. Spre deosebire de ştiinţa naturii, materialul la care ea se aplică nu numai că nu este constant, el este chiar
neomogen în timp. Opinia lui, preluată de fapt de la Robbins, este că economia, care se ocupă de motive, anticipări şi incertitudini psihologice, este o ştiinţă
morală, pentru că foloseşte preponderent introspecţia şi judecăţi de valoare.Keynes afirmă că forţa majoră care mişcă societatea, inclusiv viaţa economică
sunt ideile. Pentru autorii clasici în centrul preocupărilor se află problema banilor şi finanţelor, deoarece considerau ei, stabilitatea monetară şi echilibrul
bugetar sînt condiţiile – cheie ale prosperităţii economice. Venea apoi economia ca atare, ghidată de jocul spontan al preţurilor. În această schemă socialul se
pomeni pe locul al treilea, întrucît clasicii porneau de la postulatul că pentru a repartiza mai mult trebuie mai întîi să se producă mai mult.
 Keynes şi discipolii săi revizuiesc treptat această ordine. În capul priorităţilor ei plasează socialul. Mai întîi de toate urmează a fi asigurată utilizarea
completă a braţelor de muncă, de aceasta depinzînd şi securitatea socială şi stabilitatea. Pe planul al doilea este plasată economia, deoarece asigurîndu-se
utilizarea completă a braţelor de muncă, prosperitatea şi belşugul vor veni de la sine, alimentate de creşterea inevitabilă a veniturilor. În fine, pe locul al treilea
sînt plasate moneda şi finanţele. Keynes, în fond, a fost un adept al utilitarismului, adică nu acorda mare atenţia rolului factorilor sociali, ci explica contradicţiile
existente prin repartiţia inegală. Contrar teoriei neoclasice a echilibrului continuu, Keynes analiza fenomenele de scurtă durată – aşteptări, întîrzieri, perioade de
timp. Cea mai importantă problemă, după el, era cea a asigurării creşterii economice şi a acumulărilor de capital.Keynes socotea banii nu pur şi simplu un
instrument suplimentar al schimbului, ci drept izvor de energie economică, ce impune economia capitalistă să lucreze. Ideile sale despre rolul banilor ca mijloc
eficient de rezolvare a contradicţiilor economice se află în lucrarea „Tratat despre bani”, în care propune înlocuirea etalonului în aur prin circulaţia reglată a
banilor de hîrtie. Stabilitatea preţurilor este asigurată de stabilirea de către Banca Centrală a unui indice oficial bazat pe un etalon marfar combinat, preţul căruia
se menţine în anumite limite. Pentru a menţine stabilitatea cursului de schimb, trebuie reglat şi preţul aurului. Cu alte cuvinte, Keynes substituie sistemul bănesc
bazat pe aur, care şi determină proporţia între cantitatea de aur şi banii de hîrtie, prin reglarea directă a circulaţiei băneşti, ignorînd etalonul de aur liber.

Clasicii şi neoclasicii considerau că tot ce se economiseşte se şi investeşte. Egalitatea investiţiilor cu economiile era, după ei, o lege generală şi universală.
Punctul de vedere al lui J. Keynes este diferit. El consideră că, dintotdeauna, înclinaţia oamenilor spre economii a fost mai puternică decît înclinaţia spre
investiţii. Dorinţa individului, spune Keynes, de a spori avuţia personală prin abţinerea de la consum a fost de obicei mai puternică decît stimulentul pentru
întreprinzător de a spori avuţia naţională prin folosirea mîinii de lucru pentru crearea de bunuri capitale de uz îndelungat.Clasicii considerau că în condiţiile
economiei de piaţă producţia oscilează în jurul unui punct de echilibru între cerere şi ofertă, atît în cazul fiecărui produs sau grup de produse, cît şi la scara
întregii economii.
 Intervenţia statului
J.Keynes a condamnat intervenţia excesivă a statului în economie, socializarea activităţii economice, sub forma “socialismului de stat” sau
naţionalizareaîntreprinderilor. El considera că rolul principal al statului era de a stimula consumul şi investiţiile.Bazat pe implicaţiile politice şi sociale ale rolului
statului în economie, Keynes declară în mod explicit că nu este important ca statul să-şi asume proprietatea asupra mijloacelor de producţie, ci este suficientă
exercitarea unui control central, care să determine o corespondenţă între înclinaţia spre consum şi înclinaţia spre investiţii. Ele includ şi problema finanţării
investiţiilor sau, mai curînd, a finanţării consumului neproductiv de stat, plecîndu-se de la ideea că finanţarea prin impozite micşorează consumul privat sau
investiţiile private, sau ambele categorii de cheltuieli, în timp ce finanţarea pe cale a împrumutului de stat nu ar produce asemenea efecte – întrucît sursa lui ar
constitui-o economiile neutilizate ale particularilor sau întreprinderilor ci, dimpotrivă, ar provoca o creştere a venitului naţional.

Indiferent de faptul că împrumuturile şi dobînda la împrumuturile de stat trebuie să fie achitată tot pe calea fiscală a prelevării mai ales din venitul maselor
muncitoare, rămîne faptul incontestabil că finanţarea politicii, demilitarizarea economiei naţionale şi irosirea de venit naţional pe care aceasta o implică
reprezintă aplicaţii practice dintre cele mai tipice teorii keynesiste a creşterii economice.Esenţa măsurilor de politică economică ale statului, preconizate de
Keynes, vizează stimularea cheltuielilor pentru consum şi investiţii, „exact cu suma necesară pentru a menţine utilizarea deplină a forţei de muncă”. Deci,
măsurile propuse de J. Keynes pentru realizarea echilibrului economic urmăresc:
a) stimularea consumului neproductiv;
b) stimularea investiţiilor.
 Avînd în vedere că oamenii sporesc cheltuielile de consum pe măsura creşterii veniturilor, dar mai încet decît creşterea veniturilor, rezultă că o parte a
acestora se economiseşte. În concepţia keynesistă, cu cît veniturile sunt mai mari, cu atît mai însemnate vor fi şi economiile. Cu sumele economisite – afirmă
Keynes – se diminuează cererea solvabilă, o parte a ofertei de bunuri şi servicii rămîne nerealizată. Consecinţa directă este o diminuare a veniturilor
întreprinzătorilor, slăbirea imboldurilor spre investiţii, apariţia şomajului. Prin stimularea înclinaţiei spre consum creşte valoarea multiplicatorului investiţiilor
şi economia se îndreaptă spre starea de echilibru. Deci măsurile keynesiste vizează, într-o primă fază, stimularea consumui neproductiv prin:
a) o politică de preţuri care să împiedice formarea economiilor;
b) o politică de impozite şi taxe de natură să preia de la populaţie sumele economisite;
c) comenzi de stat care să asigure realizarea avantajoasă a părţii din oferta care nu s-ar produce din cauza economiilor;
d) investiţii ale statului, în special în sectorul social, pentru sporirea cererii solvabile etc.

Faţă de raţionamentul keynesist referitor la economii se pot face două observaţii:

a) sumele economisite nu sunt întotdeauna factor de dezechilibru, întrucît ele sînt depuse la instituţii de credit care le reîntorc în economie;
b) în timp ce unii oameni economisesc, amînînd o parte a cererii prezente în viitor, alţii cumpără pe credit, aducînd cererea viitoare în prezent. Între aceste
două procese există puternice tendinţe de compensare.

În scopul stimulării imboldului spre investiţii şi reducerii înclinaţiei spre lichiditate, Keynes propune, între altele:
a) promovarea de către stat a unei politici a creditului ieftin;
b) asigurarea de preţuri avantajoase întreprinderilor, încît rata profitului să fie mai mare decît rata dobînzii;
c) statul să asigure o eficienţă marginală a capitalului cît mai mare;
d) aprovizionarea cu materii prime ieftine.
 Prima observaţie critică a keynesistului Domar la adresa lui Keynes este că modelul acestuia „nu furnizează instrumentele pentru determinarea ritmului de
echilibru al creşterii economice. Creşterea însăşi este în întregime absentă din model, pentru că el nu se referă la modificări ale capacităţii de producţie”. Acest
punct de vedere ar putea fi considerat mai curînd ca un fel de obiecţie teoretică împotriva orientării unilaterale a lui Keynes spre consum şi cerere, decît ca o
constatare reală, cu privire la absenţa totală a creşterii din modelul lui Keynes. Domar susţinea că „întrucît investiţia nu este în sistemul lui Keynes decît un
instrument de a genera venit, sistemul nu ţine seama de faptul extrem de esenţial, elementar şi bine cunoscut că investiţia sporeşte şi capacitatea de producţie.
Acest caracter real al procesului de investiţie face ca abordarea ratei de echilibru a creşterii din punct de vedere al investiţiei să fie mai promiţător: dacă
investiţia măreşte şi capacitatea de producţie şi generează un venit, ea ne furnizează ambele laturi ale ecuaţiei, a cărei soluţie ne-ar putea da rata necesară a
creşterii economice.

Trăsăturile şi limitele keynesismului

Trăsăturile definitorii ale paradigmei Keynesiste constau în:
1. El considera teoria economica liberală clasică şi neoclasică drept un caz particular al teoriei economice generale, cu valabilitate restrînsă şi deci, accepta
teoria marginală numai în domeniul microanalizei;
2. Keynes îşi propune să elaboreze o teorie generală a economiei de piaţă valabilă în orice condiţii şi capabilă să explice procesele economice, atât în condiţii
de echilibru parţial sau total cât şi în condiţii de dezechilibru;
3. Respinge ideea unei ordini naturale şi a unor legi naturale capabile să asigure realizarea spontană a echilibrului economic şi implicit respinge teoria pieţelor a
lui J.B.Say;
1. Deplasează centrul de greutate al cercetării economice în domeniul macroanalizei şi operează cu indicatori macroeconomici;
2. Susţine inevitabilitatea şomajului în cadrul economiei de piaţă admiţînd că acesta ar putea deveni limitat printr-o politică economică adecvată., dar în nici un
chip pe deplin înlăturat;
3. În cercetările sale J. Keynes a fost adeptul rezolvării problemelor economice pe termen scurt, ocolind dimensiunea estetică a acestora;
4. Keynes considera că cheia pentru ieşirea din criză este stimularea cererii şi a consumului. În circumstanţe normale acest lucru se realizează prin schimbarea
dobînzii de referinţă. Dacă problemele sunt grave micşorarea dobînzii nu va mai avea nici un efect, la fel ca restul politicilor monetare convenţionale. În acest
punct cererea poate fi încurajată doar prin intervenţia guvernelor care vor trebui să împrumute mai mulţi bani;
5. În planul politicii economice considera că pentru a supravieţui şi a funcţiona eficient economia de piaţă, el propune intervenţia statului în economie;
6. În locul politicii liberului schimb, idealizat de neoclasici J.Keynes preconiza politica economică de intervenţie a statului în economie, politică denumita
ulterior dirijism.
Comparată cu paradigma neoclasică, cea a lui J. Keynes a reprezentat un progres categoric în cercetarea economică, atât în sensul extinderii sferei sociale,
cuprindere la nivelul macroeconomic, cât si în sensul apropierii ei de realitatea economică.
Paradigma lui J. Keynes a avut însa şi unele limite:
a) el a subapreciat dinamica economică, a rolului în structurile tehnice, economico-sociale în funcţionarea economiei contemporane;
b) nu a văzut influenţa inegalităţii în repartizarea venitului asupra dezechilibrelor şi crizelor economiei de piaţă.

Paradoxal, dar cele mai multe din ideile “Teoriei generale” fuseseră cunoscute pînă la apariţia acestei cărţi. Astfel, mulţi economişti de vază se pronunţaseră în
favoarea amestecului statului în economie şi abandonarea principiului “lassez – faire”. Se ştia de asemenea că pentru a micşora nivelul şomajului sînt necesare
importante investiţii din partea statului. În fine, după primul război mondial multe ţări abandonaseră deja sistemul etalon – aur. Aşa este, dar Keynes a fost primul
care a adunat aceste idei răzleţe într-un sistem teoretic bine închegat, într-o nouă doctrină.
 Bibliografie:

1. „John Maynard Keynes doctrinar al capitalismului monopolist de stat”, coordonator Todosia Mihai, Iaşi 1987, pag 245.
2. Ciulbea Titi, „ Doctrine economice”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1995,pag 286;
3. Moldovanu Dumitru, „Istoria doctrinelor economice”, Chişinău 1992, pag 160
4. Popescu Gheorghe, „Istoria gîndirii economice. Gîndirea economică universală contemporană”, Ed. Univ. Babeş – Bolyai, Cluj – Napoca 1992, pag 173
5. Umaneţ Valeriu, „Istoria gîndirii economice”, Ed. Universitas, Chişinău 1992, pag 151
6. Дж. М. Кейнс, «Общая теория занятости, процента и денег», Изд. Прогресс, Москва 1978. Перевод с английского А. Г. Милейковского, И. М.
Осадчей. Оригинал: J. M. Keynes „The theory of employement, interest and money”. New York, Harcount, Brace and Company, 1936;
7. http://july.fixedreference.org/fr/20040727/wikipedia/John_Maynard_Keynes