In arta,realismul si romantismul de la inceputul secolului au

lasat mai apoi loc impresionismului si post-impresionismului in a

doua jumatate a secolului, cu Paris fiind capitala mondiala a artei.
In America scoala de pe raul Hudson era proeminenta. Nume
importante din pictura secolului al 19-lea include: Paul Cezanne
(Franta, post-impresionism), Eugène Delacroix (Franta, romantism),
Paul Gauguin (Franta, post-impresionism, pictor), Vincent van Gogh
(Olanda, post-impresionism), Claude Monet (Franta, realism,
impresionism), Renoir(Franta,impresionism), Rodin (Franta,
modernism, sculptor).
 Romantismul
Romantismul este o mișcare artistică și filozofică apărută în ultimele
decenii ale secolului XVIII în Europa, care a durat mare parte din
secolul XIX. A fost o mișcare contra raționalismului care marcase
perioada neoclasică, ce se va pierde la apariția spiritului romantic. Inițial,
doar o atitundine, o stare de spirit, romantismul va lua mai târziu forma
unei mișcări.
Autorii romantici au scris din ce în ce mai mult despre propriile lor
sentimente, subliniind drama umană, iubirea tragică, ideile utopice. Dacă
secolul XVIII a fost marcat de obiectivitate și rațiune, începutul secolului
XIX va fi marcat de subiectivitate, de emoție și de eul interior.
Anumiți autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment așa-zis
romantic înainte de răspândirea sa efectivă, fiind numiți de aceea pre-
romantici. Printre aceștia se află Francisco Goya și Bocage.
Romantismul apare inițial în zona care va fi mai târziu Germania
(mișcarea a avut și ea o importanță fundamentală în unificarea germană
prin mișcarea Sturm und Drang) și în Anglia.
Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte și a
marcat în special literatura și muzică (deși romantismul se manifestă în
aceste arte mai târziu decât în altele). Când curentul a ajuns în școli, au
apărut critici împotriva idealizării de către acesta a realității. Datorită
acestor critici a apărut mișcarea care va da naștere Realismului.
 Realismul
Realismul este o ideologie estetică, în care se pune accentul pe relația
dintre artă și realitate. Instrumentul indispensabil al artei autorului este
observarea atentă a realității și reflectarea ei veridică, obiectivă în creație.
Realismul a avut un impact major în epică, în special asupra romanului și în
dramaturgie. Una dintre trăsăturile caracteristice ale acestuia este interesul
acordat de către scriitori raporturilor dintre om și mediu, dintre individ și
societate. Elementele unui stil realist pot fi identificate în diferite culturi și
epoci istorice.
În cea de-a doua parte a secolului XIX, realismul capătă, pe plan
european, caracterul unui curent, al unei orientări estetice, teoretizate de
către artiști și de către critici și ilustrate prin numeroase creații. Autori
celebri de romane realiste sunt considerați a fi Honoré de Balzac, Stendhal și
Gustave Flaubert în Franța, Charles Dickens și William Makepeace Thackeray
în Anglia, Lev Nikolaevici Tolstoi, Feodor Mihailovici Dostoievski și Ivan
Sergheevici Turgheniev în Rusia.

Caracteristici
-A apărut ca o reacție împotriva romantismului;
-Oglindirea realității contemporane, a omului în mediul său social,
familia de zi cu zi;
-Observația, analiza psihologică și reflecția morală;
-Critică mediul și individul
 Impresionismul
Impresionismul este o mișcare artistică, manifestată la început în
pictură, mai târziu și în muzică, mai ales în Franța , și care marchează
desprinderea artei moderne de academismul tradițional.
Pictura impresionistă s-a dezvoltat în perioada cuprinsă între 1867 și
1886 , caracterizată prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse
de o scenă sau de un obiect, asupra mobilității fenomenelor, mai mult
decât asupra aspectului stabil și conceptual al lucrurilor, preferând pictura
în aer liber și folosind o cromatică pură și tușeuri fine de penel pentru a
simula lumina reală.

Impresionismul în muzică
În muzică se vorbește de asemenea de un stil impresionist al
compozitorilor preocupați de percepția subiectivă a culorilor sonore și a
ritmurilor. Reprezentanți ai acestui stil sunt Claude Debussy,
Maurice Ravel, Paul Dukas, Frederick Delius.
MUZICA

Robert Schumann
Robert Schumann (n. 8 iunie
1810 - d. 29 iulie 1856) a fost un
compozitor și pianist german, unul
dintre cei mai celebri compozitori
romantici ai primei jumătăți a
secolului XIX. Un intelectual, precum
și un estet, muzica sa, mai mult decât
a oricărui alt compozitor, reflectă
adânca natură personală a
romantismului.
Introspectiv și adesea capricios,
începuturile sale muzicale erau o
încercare de a se desprinde de
tradiția formelor și structurilor clasice
pe care le considera prea restrictive.
Puțini l-au înțeles în timpul vieții
sale, însă o mare parte din muzica sa
este considerată acum îndrăzneață în
originalitatea armoniei, ritmului și
formei. Locul său este printre
fruntașii romantismului german.
 Perioada timpurie
S-a născut pe 8 iunie 1810 la Zwickau, Germania. Tatăl său era un
editor, iar copilăria sa a fost îndreptată în mod egal către cultivarea în
domeniul literaturii și în cel muzical. El însuși povestește că a început să
compună înainte de a împlini șapte ani. Clara Wieck in
La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a și 1838
contribuit la un volum editat de către tatăl său cu titlul "Portrete ale
bărbaților celebri". Aflat încă în școală la Zwickau, citea, în afară de
Friedrich Schiller și Johann Wolfgang von Goethe, pe Lord Byron și autorii
greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar și cea mai îndelungă influență
literară exercitată asupra sa, a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul
Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinerețe, "Juniusabende"
și "Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.
În 1828 părăsește școala și după un turneu, unde îl întâlnește pe
Heinrich Heine la Munchen, merge la Leipzig pentru a studia dreptul.
Interesul său în muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind
interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său
a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert și Felix Mendelssohn. Însă
tatăl său, care încurajase aspirațiile muzicale ale copilului, murise în 1826,
iar atât mama sa, cât și tutorele său, dezaprobau o carieră muzicală
pentru el.
Problema părea să se fi soluționat considerând intenția exprimată a
lui Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar și la Heidelberg,
unde a mers în 1829, neglijează dreptul în favoarea filozofiei, iar "copilul
Naturii" pur și simplu a început să compună.
 Franz Schubert Franz Schubert
(1797-1828)
Franz Peter Schubert (n. 31 ianuarie 1797
, Himmelpfortgrund, astăzi în compunerea
districtului (germ. Gemeindebezirk) Alsergrund,
Viena - d. 19 noiembrie 1828, Viena) a fost un
compozitor romantic austriac.

Datorită înclinării sale pentru pian și vocea umană, numele lui Franz Schubert
este asociat cu precădere cu “liedul”. În general, versurile care l-au inspirat pe
muzician aparțin poeților romantici, tematica pieselor fiind și ea identică cu cea
abordată de aceștia. Creația lui Schubert era straină de virtuozitatea cerută de sălile
de concerte sau de saloanele muzicale ale Vienei. În schimb, compozitorul prefera să
scrie pentru prietenii apropiați, care participau la serile de muzică organizate de
acesta, seri care mai erau numite și “schuberiade”. Aici se adunau iubitorii liedului,
care aveau privilegiul să asculte celebra voce a lui Vogl, acompaniată la pian chiar de
muzician.
În afară de acest gen de piese, Franz Schubert a mai scris literatură pianistică
pentru patru mâini, piese care erau foarte căutate de public și de editori, mai ales
pentru faptul că acest gen de muzică putea fi abordată acasă, în “cameră”. În general,
acestea erau marșuri, poloneze și rondouri, dar și sonate. De altfel, acestea au fost
create mai mult cu scop didactic, pentru că Schubert era profesorul familiei Esterhazy.
Dar chiar și așa, dintre piese se remarcă mai ales Marele duet, care dă impresia de
simfonie, și Fantezia în fa minor.
Deși a trăit doar 31 de ani, Franz Schubert a scris, ca orice geniu, impresionant
de mult. Sute de lieduri, simfonii, uverturi, cvartete, sonate, misse, piese corale și
lucrări pentru teatru muzical, toate se regăsesc în creația acestui muzician. Totodată,
el este și creatorul impromptu-ului, un gen improvizatoric. Schubert a compus opt
 Creații
-Peste 700 de lieduri, pe versuri de
Müller, Goethe, Schiller, Heine,
Mayrhofer și Rellstab, dintre care se
disting două cicluri: „Frumoasa
morăriță” și „Călătorie de iarnă”;
-9 simfonii (între care celebra
“Simfonie nr.8 - Neterminată”)
-“Serenada” și “Ave Maria”
-22 de cvartete, un octet și
celebrul cvintet „Păstrăvul”;
-22 de sonate pentru pian;
-8 impromptu-uri;
-50 de duete pentru pian
(miniaturi);
-40 de lucrări religioase (între care
două misse);
-80 de piese corale;
-18 lucrări pentru teatru muzical.
 Frédéric Chopin
Frédéric Chopin (poloneză: Fryderyk Franciszek
Chopin, uneori Szopen; franceză: Frédéric François Chopin;
n. 1 martie 1810, Żelazowa Wola — d. 17 octombrie 1849,
Paris) a fost un compozitor polonez de muzică pentru pian în
perioada romantismului. Este considerat drept unul dintre cei
mai prolifici și influenți compozitori de muzică pentru acest
instrument.
În perioada 1837 – 1847 are o relație tumultoasă cu
scriitoarea franceză George Sand (pe numele adevărat
Amantine-Aurore-Lucile Dupin). Cuplul are o apropiată relaței
de prietenie cu pictorul francez Delacroix, autor al unui portret
al celor doi. Trece în neființă la vârsta de 39 de ani cu
diagnosticul de tuberculoză pulmonară, întreaga viață fiindu-i
măcinată de sănătatea sa precară.
Pianul se regăsește pe tot parcursul operei sale, de cele
mai multe ori purtând chiar un rol exclusiv, iar compozițiile sale
sunt considerate culmile repertoriului pentru acest instrument. Chopin, 1835
Deși muzica sa se încadrează în rândul celor mai pretențioase
opere în privința tehnicității, stilul lui Chopin iese în evidență
prin profunzimea nuanței și a expresivității, și nu doar prin
complexitatea tehnică. El inventează forme muzicale precum
balada, însă cele mai signifiante inovații sub semnătura sa
privesc genuri deja existente precum sonata pentru pian,
valsul, nocturna și preludiul. Operele sale sunt numite
adesea sprijinul curentului romantic în muzica clasică a
secolului XIX. În plus, Chopin este primul compozitor clasic
occidental care include elemente slave în muzica sa;
mazurcile și polonezele sale reprezintă chiar și astăzi baza
muzicii clasice naționaliste poloneze.
 Operă Chopin în cultura
populară
Toată opera lui Chopin include
partituri pentru pian. Predominant,
pianul este folosit ca instrument
singular, însă există și lucrări Înainte de Al Doilea Război
muzicale unde apar și alte Mondial a fost ridicată o statuie
instrumente, precum vioară, închinată lui Chopin în Parcul
violoncel, voce sau orchestră. Łazienki din Varșovia. La baza sa
Peste 230 de lucrări ale sunt organizate recitaluri de pian
compozitorului au supraviețuit din opera lui Chopin în fiecare
timpului. Manuscrise și lucrări din duminică a verii.
primii ani ai copilăriei au fost
pierdute. În memoria geniului lui
Frédéric Chopin, capitala Varșovia
găzduiește la fiecare cinci ani
Concursul Internațional de
Pian Frederick Chopin.
Titlul Grand prix du disque de
F.Chopin este acordat periodic
interpretărilor remarcabile ale
operei lui Chopin.
 PICTURA
Eugène Delacroix
Ferdinand Victor Eugène Delacroix (26 aprilie
1798 -13 august 1863) a fost un important pictor
francez din perioada romantismului.

Viața
S-a născut în localitatea Charenton Saint-
Maurice, de lângă Paris. Este cel mai mic dintre
cei patru copii. Fiind un copilaș de trei ani "plin de
viață" trece prin multe încercări: spânzurătoare,
opărire, înec, era cât pe ce să moară otravit și
sufocat!
În 1805 moare tatăl artistului, Charles
Delacroix, prefect de Bordeaux. Familia se mută la
Paris. Micul Eugène începe studiile la Liceul Eugène Delacroix
Imperial. Primește o aleasă educație în spirit
clasic – Homer, Dante, Byron, Diderot,
Montesquieu, Montaigne- face scrimă și continuă
studiile muzicale.
 Grație prietenilor săi Charles Nodier (1780-1844) și
Victor Hugo (1802-1885), leagă prietenii cu scriitorii:
Stendhal (1783-1862), Alexandre Dumas (1802-1870),
Théophile Gautier (1811-1872) și Alphonse de Lamartine
(1790-1869); îi cunoaște pe pictorul Achille Deveria (
1802-1869) și pe compozitorul Hector Berlioz (1803-
1869).
În 1822 expune la Salon primul său tablou:
Dante și Vergiliu în Infern.
În 1832 călătorește în Maroc. Vizitează Andaluzia,
unde studiază pictura spaniolă.
Între anii 1833-1861, pictorul lucrează la decorarea
bibliotecii din Palatul Bourbonilor, a galeriei Apolline din
Louvre, a Salonului Păcii din primaria Parisului. Pictează
și biserici pariziene: Saint-Denis du Saint-Sacrement,
Saint-Sulpice. În ianuarie 1857 a fost acceptat printre Mormântul
membrii Academiei de Arte Frumoase.
Natura a avut pentru Delacroix o mare
lui Delacroix
însemnătate; adesea își vizitează prietenii care locuiau la din cimitirul
sat. Îndeosebi, îi apreciază pe scriitoarea George Sand ( Père-Lachais
1804-1876) și pe Frederic Chopin (1810-1849), pe e
care îi vizitează la Nohant, în Franța centrală. Acolo
lucrează la studii portretistice și florale. Începând cu anul (Paris)
1844, Delacroix închiriază o casa în Champrosay, la sud
de Paris. Acolo îl așteaptă Jenny Le Guillou, "slujnica lui
cu inimă mare", care îl va însoți pe pictor până la
moarte.
În primavara anului 1863, o febră mare îl țintuiește
pe artist la pat. Moare pe 13 august iar funeraliile au
avut loc pe 17 august, în biserica Saint-Germain-des-
Près.
 Picturi

Autoportret cu
vestă verde (cca.
1837)
Moartea lui Sardanapal
Luptă de cai arabi (1827)
într-un grajd (1860)

Intrarea cruciaților în
Femei din Alger (1834) Constantinopol (1841)
 Lupta lui Iacob Răpirea Rebecăi
Macelul din
cu Îngerul ( (1858)
Chios (1824)
1855-1861)

Libertatea conducând poporul (1830)

Dante și Vergiliu în Infern (1822)
 Joseph Mallord William Turner

Joseph Mallord
William Turner (n. 23 aprilie
1775, Londra - d. 19 decembrie
1851, Chelsea, Londra) a fost
pictor și gravor britanic
peisagist, reprezentant al
romantismului.
Specializat în peisaje și
scene marine, era considerat de
impresioniștii francezi ca unul
dintre principalele modele
artistice.
 Precocitatea pictorului se manifestă elocvent în 1787. La 12 ani compune
desene și acuarele - majoritatea reproduceri din memorie - după diferite gravuri.
Uimesc la el, încă din această fază, simțul detaliilor, precizia formelor, capacitatea
de a structura un ansamblu.
În anul 1788 urmează școala de la Margate. Nu are mai mult de 12 ani când, sub
puternica impresie a mării, compune două acuarele revelatoare pentru trăsăturile și
evoluția artei sale. Este momentul care va întări tatălui său convingerea,
nezdruncinată până la moarte, în vocația de artist a fiului.
La aceasta au contribuit și rezultatele obținute de elev în atelierul lui Thomas
Malton, autor de acuarele cu subiecte topografice și arhtecturale.
În anul 1789 este primit ca elev al școlii de la Royal Academy. Locuiește apoi un
scurt timp la Sunningwell, o localitate între Abingdon și Oxford.

În 1795 William Turner pătrunde în

atmosfera artistică din casa ilustrului doctor
Monro, spirit filantropic și generos cu tinerele
talente, unde, alături de prezența exaltantă a
lui Girtin, strălucit și inspirat creator de
peisaje, cu înrâurire directă asupra picturii
sale, descoperă opera lui Cozens.
Realizează tabloul Pescari pe mare
(1796), o marină în care se întrezăresc marile
obsesii cromatice de mai târziu ale pictorului.
Expune primul său tablou în ulei
Bridgewater Sea Piece (1797) la Royal
Academy.
 OPERA

Vasul de linie Temerarul

Vama şi Santa Maria
remorcat la ultima Seara de della Salute, Veneţia,
ancorare pentru a fi muzică (1835) 1843
distrus (1838)

Bătălia de la Trafalgar Interior la Tintern Abbey (

1974)
 Catedrala din Salisbury
(1802)
Răsărit de soar în ceață (1807)
Sfere de sticla cu apa
-Furtună de zăpadă la trecătoarea
Mont Cens (1820)
-Bătălia de la Trafalgar (1823) - ulei
-Lumina lunii pe lagună, Veneția (
1835) - acuarelă și guașă
-Corăbii pe mare (1835 -1840) -
acuarelă
-Blue Rigi. Sunrise (1842) - acuarelă
-Înger în soare (1843) - ulei
-Vama și Santa Maria della Salute,
Veneția, (1843)
-Răsărit de soare la Castelul Norham -
(1840 - 1845) - ulei
 Romantism
Cultură Boemă · Ossian · Naționalism romantic · Wallenrod (Wallenrodism
)

Literatură Andersen · Blake · Bryant · Burns · Byron · Chateaubriand ·

Coleridge · Cooper · Eichendorff · Espronceda · Hawthorne · Goethe · Frații
Grimm · Heine · Hoffmann · Hölderlin · Hugo · Irving · Keats · Kleist · Krasinski ·
Lamartine · Leopardi · Lermontov · Mickiewicz · Musset  · Nerval · Norwid ·
Novalis · Oehlenschläger · Poe · Pușkin · Schiller · Scott · Mary Shelley  · Shelley ·
Slowacki · Stendhal · Tieck  · Ujejski · Wordsworth · Zhukovsky

Muzică Alkan · Auber · Beethoven · Bellini · Berlioz · Berwald · Chopin ·

Félicien David · Ferdinand David · Donizetti · Field · Franck · Glinka · Halévy ·
Liszt · Loewe · Marschner · Méhul · Mendelssohn · Meyerbeer · Moscheles ·
Paganini · Rossini · Schubert · Schumann · Thalberg · Verdi · Wagner · Weber

Filozofie și estetică Coleridge · Goethe · Schiller · Müller ·

Schleiermacher · Tieck · Feuerbach · Fichte · Wackenroder · Schlege

Arte vizuale Blake · Briullov · Constable · Corot · Dahl · Delacroix ·

Friedrich · Fuseli · Géricault · Arhitectură neogotică · Goya · Școala Hudson River
 · Leutze · Martin · Nazareeni · Palmer · Runge · Turner · Ward · Wiertz
 MUZICA Giuseppe Fortunio Francesco Verdi
Giuseppe Fortunio Francesco Verdi, cel mai mare
compozitor italian de operă. S-a nacut la 10 octombrie 1813 in
satul Le Rencole, un sat din componenţa provinciei
Parma,care în acea vreme intra în Imperiul lui Napoleon, şi a
murit la 27 ianuarie 1901. Tatăl său era proprietarul unei mici
“oşterii” dar nu putea asigura familiei sale dacît un trai
modest.
La vârsta de şapte ani, el a devenit organist în
oraşul San Michele Arcangelo. Acolo tânărul Verdi a cântat
pentru biserică şi după legendă, în 1814 mama sa l-a salvat de
către cotropitorii francezi.
Bătrînul organist al bisericii din sat, Baistrocchi, i-a
dat lui Verdi primele noţiuni muzicale şi l-a învăţat să cînte şi
la orgă. La varsta de 10 ani, Verdi a plecat in oraşelul din
apropiere, Bussetto, unde a urmat şcoala şi a invăţat mai
departe muzica cu Ferdinando Provesi, un bun muzician,
absolvent a celebrei Academii de Muzică din Parma.
La vârsta de 13 ani, Verdi era ajutorul
conducătorului orchestrei din Bussetto. Toate lucrările
muzicale scrise în acea perioadă au fost interpretate absolut
toate, dar editate n-au fost nici una.
 Se poate spune cu uşurinţă faptul că
numele lui Verdi a fost cel care a dominat
timp de jumătate de secol sunetele
teatrelor din Italia, pentru ca mai apoi a
cuceri aplauzele de la Landra la Petersburg
Dupa moartea sotiei sale, Verdi s-a
mutat de la Sant’Agata la hotelul Grand din
Milano, iar după patru ani nefericiţi, Verdi a
murit în 1901. Moartea lui Verdi a lăsat
Italia în doliu. Înmormîntarea s-a oficiat în
zi tristă de iarnă (30 ianuarie). Un lung
cortegiu de oameni au urmat cortul funerar
în sunetul corului din Nabucco. El a fost
depus provizoriu în capela „Cimiterio
Monumentale” din Milano, mai apoi la 27
februarie corpul neînsufleţit al marelui
compozitor este transferat la casa sa „di
riposo”şi înmormîntat lîngă cripta
Giuseppinei.
 Opere lirice
-Oberto, conte di San Bonifacio, Teatro alla Scala - Milano, 17 noiembrie
1839
-Un giorno di regno, Teatro alla Scala - Milano, 15 septembrie 1840
-Nabucco, Teatro alla Scala - Milano, 9 martie 1842
-I Lombardi alla prima crociata, Teatro alla Scala - Milano, 11 februarie 1843
-Ernani, Teatro La Fenice - Veneția, 9 martie 1844
-Alzira, Teatro San Carlo - Neapole, 12 august 1845
-Attila, Teatro La Fenice - Veneția, 17 martie 1846
-Macbeth, Teatro La Pergola - Florența, 14 martie 1847
-La battaglia di Legnano, Teatro Argentina - Roma, 27 ianuarie 1848
-Luisa Miller, Teatro San Carlo - Neapole, 8 decembrie 1849
-Stiffelio, Teatro Grande - Trieste, 16 noiembrie 1850
-Rigoletto, Teatro La Fenice - Veneția, 11 martie 1851
-La Traviata, Teatro La Fenice - Veneția, 6 martie 1853
-I vespri siciliani ("Vecerniile siciliene"), L'Opéra de Paris, 13 iunie 1855
-Simon Boccanegra, Teatro La Fenice - Veneția, 12 martie 1857
-Un ballo in maschera, Teatro Apollo - Roma, 17 februarie 1859
-La forza del destino ("Forța destinului"), Teatrul Imperial - Sankt Petersburg,
10 noiembrie 1862
-Don Carlos, L'Opéra de Paris, 11 martie 1867
-Aida, Teatrul de Operă - Cairo, 24 decembrie 1871
-Otello, Teatro alla Scala - Milano, 5 februarie 1887
-Falstaff, Teatro alla Scala - Milano, 9 februarie 1893
 Richard Wagner
Richard (Wilhelm) Wagner (n. 22 mai 1813, Lipsca; d. 13
februarie 1883, Veneția) compozitor, dramaturg și teoretician al
artei germane, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai
romantismului muzical.
Richard Wagner s-a născut la Lipsca (azi Leipzig) într-o familie
de actori. A studiat la Dresda și la Lipsca, luând lecții de
compoziție cu Christian Theodor Weinling. Între 1833 și 1839
Wagner a lucrat pentru teatrele de operă din Würzburg,
Magdeburg, Königsberg și Riga, a compus primele sale opere Die
Feen („Zânele", 1834), Das Liebesverbot („Dragoste interzisă",
1836) și mai multe piese orchestrale.
În timpul unei agitate călătorii pe mare spre Anglia elaborează
planul pentru opera „Olandezul zburător". După o scurtă ședere
în Londra, pleacă la Paris, unde este profund impresionat de
muzica lui Hector Berlioz.

În continuare, geniul său muzical s-a format și s-a relevat sub influența
muzicii lui Carl Maria von Weber, Wolfgang Amadeus Mozart și în special a
simfonismului lui Ludwig van Beethoven. Primele sale opere de un răsunet
deosebit, Rienzi (1840 - premieră la 20 octombrie 1842 la Dresda), Der fliegende
Holländer („Olandezul zburător" sau „Vasul fantomă", 1841 - prezentată în
premieră la 2 ianuarie 1843 la Dresda), l-au impus în viața artistică. În 1843 se
stabilește în Dresda, unde devine Kapellmeister la curtea regelui din Sachsen.
Următoarele sale opere Tannhäuser (1845) și Lohengrin (1848) sunt mai
greu acceptate de public, datorită elementelor inovatoare în structura dramatică și
muzicală. Cu sprijinul lui Franz Liszt, vor fi prezentate mai târziu cu succes la
Weimar.
Ludwig si Malvina Schnorr von Carolsfeld ca Tristan si Isolde
 Charles Gounod
Charles Gounod (n. 17 iunie 1818, Paris; d.18
octombrie 1893) a fost un compozitor francez, devenit
celebru datorită operei sale Faust.
Primele sale cunoștințe muzicale le-a primit de la
mama sa, o pianistă înzestrată, urmând apoi cursurile
Conservatorului din Paris. În anul 1839 este distins cu
„Premiul Romei” și petrece 3 ani de studii în străinătate,
în special la Roma, unde studiază muzica veche
religioasă. Întors la Paris, este pe punctul de a deveni
preot dar, în contact cu muzica lui Robert Schumann și
Hector Berlioz își descoperă adevărata vocație și se
îndreaptă către creația de operă.
Primele lucrări dramaturgice sunt operele „Sapho“
(1851), "Călugărița însângerată" (1854) și "Medic fără
voie" (operă comică - 1858), care (toate trei) nu au avut
succes. În schimb, urmatoarea operă, "Faust", l-a
consacrat și l-a situat în rândul compozitorilor celebri.
Dintre creațiile ulterioare, numai "Romeo si Julieta"
(1867) a rămas în repertoriul permanent universal.
Charles Gounod a mai compus numeroase lucrări
vocale, instrumentale și simfonice, precum și compoziții
religioase, fiind și un scriitor talentat (studiu de
muzicologie asupra operei "Don Giovanni" de
Wolfgang Amadeus Mozart și cartea autobiografică
"Memoriile unui artist").
Dintre lucrările sale vocale se remarcă geniala
compoziție „Ave Maria”, o melodie suavă, suprapusă
primului Preludiu din "Clavecinul bine temperat" de
Johann Sebastian Bach.
 Faust
Faust este o operă în cinci acte (7
tablouri). Muzica este compusă de
Charles Gounod pe un libret de Jules Barbier și
Michel Carre (după drama „Faust” a lui
Johann Wolfgang von Goethe).
Premiera operei a avut loc la 19 martie
1859, la „Teatrul Liric” din Paris.

Charles Gounod
(1818-1892)
 Acțiunea
Acțiunea se petrece în Germania secolului al XVI-lea.
Actul I
Tabloul 1
Singur, în cabinetul său de lucru, doctorul Faust își recunoaște înfrângerea la sfârșitul unei vieți în care
munca intensă în domeniul științei (filosofie, medicină, chiar și teologie) i-a impus renunțarea la toate bucuriile
și plăcerile omenești. Cupa cu otravă i se oprește lângă buze, când, de afară răzbate până la el un cântec vesel
ce slăveste natura și dragostea. Nefericitul Faust blestemă, invocându-l pe Satan (Spiritul Pământului). Acesta
apare sub înfățișarea unui senior ce se pune în slujba lui, gata să-i împlinească orice dorință. Imaginea unei
minunate fete pe care Mefisto i-o arată pentru o clipă, frânge ultimele forțe de rezistență ale lui Faust. Pactul
între cei doi e semnat cu sânge. Mefisto îi va dărui lui Faust tinerețe și frumusețe, luându-i în schimb sufletul,
care îl va sluji pe el pe tărâmul celălalt, de dincolo de viață. La un semn al lui Satan, bătrânul Faust se
transformă într-un chipeș cavaler în floarea vârstei.
Actul II
Tabloul 2
În mijlocul unei mulțimi vesele și gălăgioase care petrece, tânărul ofițer Valentin (bariton) stă retras
suferind la gândul că, nevoit să plece la război, o va lăsa singură pe sora lui, Margareta. Valentin imploră cerul
s-o ocrotească. Tânărul student Wagner (bariton) începe un cântec vesel de pahar care este întrerupt brutal de
Mefisto. Acesta îi uimește pe toți făcând să curgă în pahare vin venit de nu se știe unde, antrenându-i pe toți
într-un cântec în care preaslăvește puterea aurului. Contrariat și revoltat de purtarea lui Mefisto, Valentin îl
provoacă la duel, dar sabia îi cade sfărâmată. Speriați, oamenii se retrag, iar soldații îndreaptă spre necunoscut
mânerul sabiei cu semnul crucii. Satan este nevoit să dea înapoi. După acest incident petrecerea reîncepe.
Apare Margareta (soprană). Faust îi iese în cale și se oferă să o însoțească până acasă. Tânăra refuză cu
modestie, dar ferm.
Tabloul 3
În grădina Margaretei, tânărul Siebel (soprană) vine cu un buchet de flori pe care-l lasă pe o bancă,
semn al curatei sale iubiri. După plecarea sa, în grădină pătrund Faust și Mefisto. Impresionat de atmosfera de
liniște și pace a aceștui lăcaș, Faust încearcă o puternică emoție. Mefisto așează o casetă cu bijuterii alături de
florile lui Siebel, după care cei doi se ascund în spatele unor boschete. Sosește Margareta tulburată de imaginea
frumosului cavaler necunoscut căruia îi refuzase brațul. Așezându-se la roata de tors, ea cântă vechea Baladă a
regelui din Thule, cel rămas până la moarte credincios iubirii sale. Deodată zărește caseta pe care nu se poate
stăpâni să n-o deschidă. Împodobită cu bijuteriile minunate, Margaretei i se pare ca seamănă cu o fiică de rege.
Faust și Mefisto se apropie. O vecină mai vârstnică, Martha, extaziată în fața unor asemenea bogății este discret
îndepărtată de către Mefisto care se preface că o curtează. Rămași singuri, Faust și Margareta sfârșesc prin a se
îndrăgosti unul de celălalt. Odată cu căderea noptii Faust vrea să plece, dar, reținut de Mefisto, ascultă glasul
Margaretei care de la fereastra camerei își cântă dragostea stelelor chemându-și iubitul. Faust răspunde la
chemarea ei și cei doi se pierd într-o îmbrățișare pătimașă. Cu un zâmbet sarcastic Mefisto își admiră victoria.
Actul III
Tabloul 4
Părăsită de Faust, Margareta se refugiază în biserică. Dar chiar și în sfântul lăcaș,
glasul lui Mefisto se face auzit, învinovățind-o.
Tabloul 5
Valentin se înapoiază acasă odată cu toti soldații, cântând gloria obținută în bătălii.
La întrebările lui, puse în pripă, Siebel răspunde evaziv. Valentin aleargă spre casă, cuprins
de bănuieli. Pradă mustrărilor de conștiință pentru fapta săvârșita, Faust nu are curajul să
bată la poarta iubitei. Mefisto, care îl însoțește ca o umbră, cântă o serenadă, dar la
fereastra ce se deschide nu apare Margareta, ci Valentin care vrea sa spele în sânge
dezonoarea surorii sale. În duelul cu Faust, Valentin este rănit mortal de spada lui Mefisto
și, înainte de a-și da sufletul, își blestemă sora.
Actul IV
Tabloul 6
„Noaptea Valpurgiei”. Vrând să-l facă să uite dragostea Margaretei, Mefisto l-a dus
pe Faust în împărația sa unde, într-un dans fantastic, i se perindă prin față cele mai
frumoase femei. Faust nici nu le vede. Gândurile sale sunt tot la blânda și curata
Margareta. El îi cere lui Mefisto să îl ducă la ea, pentru a o salva.
Actul V
Tabloul 7
Faust și Mefisto pătrund în celula în care a fost întemnițată Margareta, cu mințile
rătăcite, după ce și-a ucis copilul. Fericită la auzul glasului iubitului ei, Margareta se retrage
îngrozită la vederea lui Mefisto, refuzând categoric sa părăsească celula. Cu ultimele puteri
ea cheamă îngerii să-i salveze sufletul chinuit. În fața trupului ei lipsit de viată se aude
glasul lui Mefisto: "E OSANDITA!!! HAI VINO VINO ", dar de sus, din înălțimile cerului, voci
limpezi rostesc: "E MANTUITAAA... !!!". Sufletul Margaretei se înalță la cer.
EPILOG (in traducerea lui LUCIAN BLAGA) : TOT CE ESTE VREMELNIC E NUMAI SIMBOL,
CE ESTE CHIP INDOIELNIC AICI S-A IMPLINIT, NESPUSUL DEPLINUL IZBANDEI, ETERN
FEMININUL NE INALȚĂ IN TĂRIE
 Georges Bizet
Georges Alexandre César Léopold
Bizet (n. 25 octombrie 1838, Paris - d. 3
iunie 1875, Bougival) a fost un
compozitor francez al erei romantice,
celebru mai ales datorită operei sale
Carmen.
Georges Bizet s-a născut la Paris în
1838. Tatăl său era profesor de canto, iar
mama pianistă amatoare. A început studiile
muzicale la vârsta de 9 ani la
Conservatorul din Paris, avându-l profesor
de compoziție pe Jacques Halévy, cu fiica
căruia se va căsători în 1869.
În 1857 obține importantul Premiu al
Romei și studiază timp de trei ani în Italia.
După întoarcerea la Paris, se dedică
compoziției și își câștigă existența ca
profesor particular de muzică.
În urma unei infecții cronice a
amigdalelor, face un reumatism articular
Georges Bizet
acut cu complicații cardiace și moare la 3 (1838-1875)
iunie 1875, în vârstă de numai 36 de ani,
trei luni după premiera operei sale Carmen
.
Este înmormântat la cimitirul Père
Lachaise din Paris.
 Opere
Printre cele mai cunoscute opere se
numără "Les pêcheurs de perles" ("
Pescuitorii de perle", 1863), "La jolie fille de
Perth" ("Frumoasa fată din Perth", 1867) și
"Djamileh" (1872).
Opera Carmen (1875), bazată pe o
nuvelă de Prosper Mérimée, a rămas până în
prezent cea mai importantă creație a sa,
deși la premiera din Paris nu s-a bucurat de
prea mult succes. Totuși, în același an, după
moartea lui Bizet, opera înregistrează un
succes triumfal pe scena Operei de Stat din
Viena.
Pentru contemporani, trăsăturile
veristice ale operei au stârnit la început
indignare: Intriga operei are loc într-un
mediu de țigănci cu moravuri ușoare,
muncitoare la o fabrică de țigarete,
dezertori, contrabandiști. Doar toreadorul
corespunde idealului unui erou de operă.
Prin folosirea unor motive muzicale
caracteristice, ca Habanera și Seguidilla,
Bizet deschide drumul adoptării muzicii
tradiționale spaniole, care a făcut școală
până în secolul al XX-lea, în special prin
compozitorii francezi Emmanuel Chabrier
sau Maurice Ravel, sau compozitorul rus
Ceaikovski.
Creații muzicale
-La Prêtresse ("Preoteasa", 1854),
operetă
-Le Docteur miracle ("Doctorul
minune", 1857), operă comică
-Don Procopio (1859), operă comică
-Les pêcheurs de perles ("Pescuitorii
de perle" 1863), operă
-La jolie fille de Perth ("Frumoasa
fată din Perth", 1867), operă
-L'Arlésienne (1872), muzică de
scenă pe textul unei nuvele de
Alphonse Daudet
-Carmen (1875), operă
-Djamileh (postum 1878), operă
într-un act
-„Simfonie” în Do major (1855)
-„Variațiuni cromatice” (1865)
-„Amintiri din Roma” (1869)
-„Jocuri de copii”, suită pentru pian
(1971)
-„Patria”, uvertură simfonică (1874)
 PICTURA
Ilia Efimovici Repin
Ilia Efimovici Repin (n. 5 august 1844 la
Ciuguev, lângă Harkov, Imperiul Rus, în prezent în
Ucraina - d. 29 septembrie 1930, Kuokkala, pe atunci
în Finlanda, astăzi Repino, Rusia) a fost un pictor
realist rus, aparținând școlii artistice Peredvijniki
Lucrările sale conțin adesea înțelesuri adânci,
psihologice și exprimă tensiunile din interiorul ordinii
sociale existente în vremea sa. Spre sfârșitul anilor
1920, în Uniunea Sovietică au început să fie publicate
numeroase lucrări despre el ca, un deceniu mai târziu,
să apară chiar un cult al lui Repin, el fiind considerat
un model „progresiv” și „realist” ce trebuia imitat de
artiștii sovietici „social realiști”.(n. 5 august 1844 la
Ciuguev, lângă Harkov, Imperiul Rus, în prezent în
Ucraina - d. 29 septembrie 1930, Kuokkala, pe atunci
în Finlanda, astăzi Repino, Rusia) a fost un pictor
realist rus, aparținând școlii artistice Peredvijniki .
Lucrările sale conțin adesea înțelesuri adânci,
psihologice și exprimă tensiunile din interiorul ordinii
sociale existente în vremea sa. Spre sfârșitul anilor
1920, în Uniunea Sovietică au început să fie publicate
numeroase lucrări despre el ca, un deceniu mai târziu,
să apară chiar un cult al lui Repin, el fiind considerat
un model „progresiv” și „realist” ce trebuia imitat de
artiștii sovietici „social realiști”.
 Opera lui Repin este imensă. El a excelat atât în domeniul picturii pe teme istorice și
revoluționare, cât și în domeniul portretului. Chiar dacă nu a fost un inovator din punct de
vedere al tehnicii sau creator al unei noi școli de pictură, Repin este astăzi considerat cel
mai important pictor rus, mulți critici din Rusia neezitând să vorbească despre el ca
despre „artistul național”.

Răspunsul cazacilor zaporojeni Edecarii de pe Volga (1870-1873) (Muzeul Naţional Rus)

către sultanul Mehmed al IV-lea al
Imperiului Otoman

Petrecere (1883) Mere şi frunze (1879) (Muzeul Naţional

Rus)
GUSTAVE COURBET (1819-1877)
Pictorul Gustave Courbet a
început si a dominat miscarea Francezã
cãtre realism.
Criticii de artã si publicul erau
obisnuiti cu picturile frumoase care
puneau viata într-o luminã mai
frumoasã decât era.
Courbet, împotriva opozitiei, a
portretrificat cu adevãrat oameni
obisnuiti si locuri la fel de banale.
Gustave Courbet s-a nãscut pe
data de 10 iunie 1819, într-o familie
prosperã de fermieri din Ornans,
Franta.
A venit la Paris în 1841 dorind sã
studieze dreptul, dar s-a decis în
curând sã studieze pictura copia
operele marilor artisti.
În 1844 autoportretul sãu,
'Courbet cu un Câine Negru', a fost
acceptat de salon, o expozitie anualã
de artã sponsorizatã de influenta
Academie Regalã.
 În 1848 revolutia din Franta a descoperit o revolutie în artã
datoritã deschiderii oamenilor cãtre idei noi. Opera de pânã atunci
a lui Courbet a fost expusã cu succes în 1849. În acelasi an el si-a
vizitat familia la tarã si a fãcut una din cele mai mari opere ale
sale, 'Spãrgãtorul de Pietre', urmatã de 'Înmormântãri la Ornans’
în 1850. Amândouã tablourile erau diferite de picturile romantice
ale zilei deoarece arãtau tãrani în împrejurãri realiste si nu ca
oameni bogati în situatii somptuase.
În 1855 a terminat o pânzã uriasã, 'Studioul Artistului', si,
când a fost refuzat de o importantã expozitie Courbet si-a
prezentat singur opera, cu mândrie, lângã sala expozitiei.
Courbet a vizitat Germania în 1856 unde a fost bine primit de
comunitatea artistilor. Pânã în anul 1850 a devenit liderul de
neclintit al unei noi generatii Franceze realiste.
A pictat tot felul de subiecte, incluzând admirabile portrete si
nuduri senzuale dar, majoritatea dintre ele, scene de naturã. Seria
sa de peisaje marine cu nori de furtunã în forme schimbãtoare a
început în anul 1856 si a avut o mare influentã pentru pictorii
impresionisti.
Fiind ca politician un socialist, Courbet a luat parte în câteva
activitãti revolutionare pentru care a fost încarcerat timp de 6 luni
în 1871. A fost de asemenea amendat mai mult decât ar fi putut
plãti astfel cã a plecat în Suedia, unde a murit pe data de 13
decembrie 1877, în orasul La Tour-de-Peilz
 Atelierul artistului, 1855 - Musée d'Orsay, Paris
Cioplitorii de piatră, 1849 -
Gemäldegalerie, Dresda

Întâlnirea - Bonjour, Monsieur

Courbet !, 1854 - Musée Fabre,
Valuri, 1870 - Museum of Western Art, Tokyo Montpellier
 Sfârșitul vieții în exil

Courbet nu se mai întoarce în Franța niciodată.

Încearcă, fără succes, să-și salveze bunurile și tablourile,
care sunt risipite treptat, fiind vândute pe prețuri derizorii.
În tot cursul anului 1877 starea sănătății lui Courbet se
deteriorează continuu.
Moare la 31 decembrie, răpus de o boală de inimă și de
ficat, boală de care suferea încă din 1873.
 Auguste Rodin
Auguste Rodin (născut François-
Auguste-René Rodin)
(12 noiembrie 1840, Paris - 17
noiembrie 1917, Meudon-la-Forêt) a
fost un sculptor, grafician și pictor
francez în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea și începutul secolului XX.
Rodin a revoluționat limbajul
sculpturii, făcându-l capabil să exprime
adevărul uman, pornind de la
experiența directă.
Prin atelierul lui au trecut mulți
sculptori, printre care Antoine
Bourdelle, Charles Despiau,
Aristide Maillol.
În 1907, aici a lucrat și Constantin
Brâncuși, care, părăsind atelierul după
numai câteva luni, și-a justificat
plecarea spunând: "Nimic nu se poate
înălța la umbra marilor arbori!"
 În anul 1907, Rodin se instalează în
Hôtel Biron din Paris, care în anul
următor va deveni "Muzeul Rodin".
În 1911, participă la "Expoziția
Regală de Arte" din Berlin. Primește din
partea statului francez comanda pentru
executatea unui bust al lui Puvis de
Chavanne pentru Panthéon. Compoziția
"Burghezii din Calais" este cumpărată de
statul englez și va fi instalată în grădinile
Westminster din Londra, în fața
Parlamentului.
În Metropolitan Museum din
New York se inaugurează (1912) o sală Sărutul, 1880-
consacrată lui Auguste Rodin. 82 Honoré de
În 1914 îi apare monografia Les Balzac, 1893-
Cathédrales de France, care cuprinde 1897
studiile sale asupra stilului gotic în
arhitectură.
Auguste Rodin se îmbolnăvește
grav în anul 1916. Donează o mare parte
din colecțiile sale statului francez.
Auguste Rodin se stinge din viață
pe 17 noiembrie.
La 4 august 1919 "Muzeul Rodin" Gânditorul, 1880
din Paris își deschide porțile pentru
accesul publicului.
 IMPRESIONISMUL
Oscar-Claude Monet

Oscar-Claude Monet (n. 14

noiembrie 1840, Paris — d. 5
decembrie 1926, Giverny) a fost un
pictor impresionist din Franța.
Eugène Boudin, un artist care
a lucrat în mare parte la picturi plein
air - schițe rapide făcute în aer liber -
pe plajele Normandiei, l-a învățat
câteva tehnici ale picturii în 1856
În 1862 el a studiat arta cu
Charles Gleyre la Paris, unde l-a
întâlnit pe Pierre-Auguste Renoir
împreună cu care a fondat mișcarea
impresionistă. Ei au pictat împreună și
au rămas prieteni toată viața.
 În 1872 (sau 1873) Monet a
pictat Impression, soleil levant (
franceză: Impresie, răsărit de soare
- acum în Musée Marmottan, Paris),
un peisaj din Le Havre, care a fost
expus la prima expoziție
impresionistă din 1874.
Se spune că Louis Leroy, un
critic ostil, a folosit numele de
"Impresioniste" din titlul acestei
picturi, comentând că picturile lui
Monet erau mai degrabă "impresii"
decât lucrări de artă terminate.
Impression, soleil levant (1872) - Musée
La a treia expoziție, din 1876,
pictorii pe care noi îi grupăm cu Marmottan, Paris
termenul de impresioniști, foloseau
deja termenul acesta pentru a se
descrie.

Monet, în
grădina de
la Giverny,
1922
(dreapta)

"Nuferi, armonie verde", pictată în 1899

 Alături de marii pictori Pissaro, Renoir şi Sisley, Monet este unul din
reprezentanţii cei mai importanţi ai impresionismului.
Impresionismul este acel curent artistic care a revoluţionat pictura
secolului XIX.
Claude Monet a trezit admiraţia contemporanilor săi prin utilizarea
de culori luminoase, precum şi cu peisajele sale, în care a transpus pe
pânză vibraţia.
El este întemeietorul impresionismului. În acest curent imaginea
este pulverizată; unii critici de artă spun că este pictat aerul.

Prima mare expoziţie Claude

Monet din ultimii 30 de ani va fi
deschisă la Grand Palais, în perioada
22 septembrie 2010 – 24 ianuarie
2011, având în expunere peste 200
de opere atât din muzeele franceze,
cât şi din cele din străinătate.
Acestea vor urmări
îndelungata carieră a pictorului,
începând cu primele sale peisaje din
Normandia şi din zona Parisului din
By Cynthia Canela · anii ’70 ai secolului al XIX-lea, până
22 September, 2010 la bine-cunoscutele imagini iconice
ale grădinii sale şi iazului de la
Giverny.
 Paul Cézanne
Paul Cézanne (*19 ianuarie 1839,
Aix-en-Provence - †23 octombrie 1906, Aix-
en-Provence) a fost un pictor francez,
considerat în prezent cel mai mare înnoitor al
picturii la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Reducerea perspectivei la valorile
termice ale culorilor și directa sa referire la
formele geometrice au făcut ca pictura lui
Cézanne să reprezinte puntea de trecere de la
impresionism spre cubism, prima perioadă a
acestei ultime orientări fiind numită de către
unii teoreticieni ai artei, "faza cézanniană".
Opera lui Cézanne, sinteză ideală a
reprezentării naturaliste, marchează cu
pregnanță evoluția artei moderne, al cărei
limbaj o revoluționează în direcția unor
experiențe neașteptate.
 Jucătorii de cărţi, 1893
Golful Marsiliei văzut de la
Estaque, 1886

Natură
moartă cu
mere şi
portocale,
1899

Les grandes baigneuses, 1906 Muntele Sainte-Victoire, 1900

 La 15 octombrie 1906, Cézanne pictează în aer liber. Stă
prea mult în ploaie și, când ajunge acasă, îi este deja foarte
rău. Contractează o pneumonie gravă, starea sa devine critică
și la 23 octombrie 1906, Cézanne moare în vârstă de 66 de
ani. Cézanne a dorit "să moară pictând". Dorința i s-a împlinit,
ultima sa scrisoare fiind adresată negustorului de culori...
Pictura lui Cézanne a avut un uriaș impact asupra artei
secolului al XX-lea, incluzând și arta abstractă. Chiar din
timpul vieții sale, contemporanii încearcă să-i fructifice
experiența. Mult îi datorează Van Gogh și Gauguin. Acesta din
urmă îi cumpără de altfel numeroase lucrări. simboliștii, prin
Maurice Denis, văd și ei în Cézanne pe unul din maeștrii lor.
Matisse spune următoarele: "Cézanne este maestrul nostru, al
tuturor". Picasso, știe cât îi datorează înaintașului său, al cărui
moștenitor credincios este fără îndoială.
După moartea lui Cézanne, el pictează în scurt timp, în
1907, tabloul "Domnișoarele din Avignon", care este în același
timp un omagiu față de pictura "Les grandes baigneuses" a
predecesorului său.
Eugène Henri Paul Gauguin
Eugène Henri Paul
Gauguin, (n. 7 iunie 1848,
Paris - d. 8 mai 1903, Atuona/
Insulele Marchize, Polinezia
Franceză), a fost un pictor
postimpresionist francez.
Aventurier și geniu, Paul
Gauguin a știut să prevadă
viitorul, pregătind calea
picturii moderne, influențând
pe fauviști și pe artiștii din
gruparea Nabis.
Între mizerie și epuizare,
călătorii și disperare, a ajuns Paul Gauguin - Autoportret:
să creeze opere
extraordinare, în care redă cu "Mizerabilii", 1888
intensitate viziunea sa
senzuală asupra vieții.
 Paul Gauguin - De unde venim? Ce
suntem? Încotro ne îndreptăm?, 1897
Paul Gauguin - Viziune după
predică, 1888

Paul Gauguin -
Fată din Tahiti Paul Gauguin -
Paul Gauguin - Christ
"Când te vei
("Areoi"), 1892
mărita?", 1892
galben, 1889
 Gauguin a fost foarte legat
de această compoziție de
aproape patru metri, cu
caracterul unei picturi murale,
considerată ca fiind testamentul
său artistic și spiritual.
Gauguin adună și
concentrează aici mare parte a
repertoriului său, cu mai multă
vigoare decât în tablourile mai
vechi. Armonia artistică și
poetică a ideilor sale nu a fost
niciodată atât de impresionantă.
Paul Gauguin moare la 8
mai 1903 în Atuona, anul în
care galeria "Vollard"
organizează o expoziție cu 50
de picturi și 20 de desene, și
când Salonul de Toamnă dedică
o întreagă sală lucrărilor sale.

Paul Gauguin - Calul

alb, 1898