Mecanisme de obținere a

rezistenței la antibiotice
 Introducere

 Antibioticele reprezintă cel mai important arsenal în lupta împotriva

microorganismelor patogene. Încă de la începutul utilizării acestora a fost
înregistrată rezistenţa bacteriană, fenomen care a devenit un subiect alarmant
în ultimele decade. Există câteva tipuri ale rezistenţei faţă de antibiotice,
acestea fiind influenţate de mulţi factori.
 Termenul de rezistenţă poate fi folosit în două moduri, ca rezistenţă
microbiologică şi ca rezistenţă clinică. Rezistenţa microbiană faţă de
antibiotice poate fi naturală şi dobândită. Mecanismele de dobândire a
rezistenţei sunt genetice şi biochimice. Datorită faptului că rezistenţa
bacteriană este un fenomen în creştere, date despre rezistenţă sunt o
permanentă necesitate în toată lumea.
Moduri fundamentale de acțiune ale antibioticelor

Modul de actiune poate fi:

• gemistatic,
• gemicid,
• germilitic (adică bacteriolitic).
 După mecanismul de acțiune asupra structurii bacteriene, agenții antibacterieni sunt împărțiți în mai
multe grupuri, redate în Tabelul 1.
Mod de acțiune principal Antibiotic
Inhibitor al sintezei peretelui celular Penicilina
Cefalosporina
Vancomicina
Fosfomicina
Tercoplanina
Bacitracina
Cloramfenicol
Inhibitor al sintezei proteice Tetraciclina
Aminoglicozidele
Lincomicina
Eritromicina
Chinolonele
Sulfonamidele
Inhibitor direct al sintezei acizilor nucleici Rimfapicina
Trimetroprim
Trimetroprimul
Etambutolul
Izoniazida
Care afectează permeabilitatea membranei celulare Polimixina
Colistina
Nistatina
Amfotercina B
 Principalele moduri de acțiune pentru agenți antimicrobieni cu utilizare veterinară
Sursa: L. Cordiés Jackson și col. (2006).
Tabel 2.
Clasa Reprezentantul Modul de acțiune
Beta-lactamine Penicilina G Inhibă etapele sintezei peretelui celulat (sinteza peptidoglucanului si a
(peniciline și cefalosporine) Cefalotin asamblării mureinei).

Beta-lactamine
(semisintetice) Ampicilin Inhibă etapele sintezei peretelui celular (sinteza peptidoglucanului si a
Amoxicilin asamblării mureinei).
Acidul clavulanic
Clamoxil= Inhibitor al beta-lactamazelor bacteriene.
ac.clavulanic+
Amoxcilin
Monobactame
Aztreonam Inhibă etapele sintezei peretelui celular (sinteza peptidoglucanului si a
asamblării mureinei).
Carboxipeneme
Imipenem Inhibă etapele sintezei peretelui celular (sinteza peptidoglucanului si a
asamblării mureinei).
Aminoglicozide Streptomicina Inhiba faza de transcripție (în sinteza proteică).

Gentamicina Inhiba faza de transcripție (în sinteza proteică).

Glicopeptidele Vancomicina Inhibă etapele sintezei peretelui celulat (sinteza peptidoglucanului si
a asamblării mureinei).

Lincomicine Clindamicina Inhiba faza de transcripție (în sinteza proteică).

Eritromicina Inhiba faza de transcripție (în sinteza proteică).

Macrolide Azitromicina Inhiba faza de transcripție (în sinteza proteică).

Polipeptide Polimixina Afectează membranele.

Bacitracina Inhibă etapele biosintezei si asamblării mureinei.

Poliene Amfotercina Inactivează membranele care conțin steroli.

Nystatin Inactivează membranele care conțin steroli.

Rifamicine Rimfapicin Inhibă transcripția ARN-polimerazei bacteriene

Tetracicline Tetraciclin Inhibă translația (sinteza proteică)

Cloramfenicoli Cloramfenicoli Inhibă translația (sinteza proteică)

Chinolone Acidul nalidixic Inhibă replicarea ADN

 Instalarea și efectele rezistenței bacteriene la antibiotice
 O mutatie genetica poate provoaca rezistență la medicamente. Bacteriile se multiplica
logaritmic. Câteva dintre aceste bacterii vor evolua și vor deveni mutante. Unele dintre
mutații pot determina rezistența bacteriilor la medicamente. În prezența medicamentelor,
doar bacteriile rezistente vor putea supraviețui sau chiar să se multiplice.

Figura 1. Antibiorezistența cauzata de o mutație genetică.

Modul în care transferul genelor facilitează
răspândirea rezistenței la medicamente.
 Bacteriile se multiplica de ordinul miliardelor. Bacteriile
care posedă ADN-ul rezistenței la medicamente poate
transfera o copie a acestor gene altor bacterii. Bacteriile
nonrezistente vor primi ADN-ul nou și astfel devin și
acestea rezistente la medicamente. În prezența
medicamentelor, numai bacteriile rezistente vor
supraviețui acestea se vor multiplica și vor prospera.
Diferența dintre bacteriile non-
rezistente și cele rezistente la
medicamente.
Bacteriile nonrezistente se
multiplica, iar odată cu
tratamentul medicamentos
acestea mor, în timp ce
bacteriile rezistente la
medicamente continuă să se
multiplice și să se
răspândească și după
instituirea tratamentului.
 Alterarea țintei sau structurii enzimatice

 Receptorul unde acționează de obicei

antibioticul, poate să și modifice afinitatea
pentru bacterie și, astfel, răspunsul receptorului
să amplifice activitatea bacteriană și implicit
să anuleze pe cea a medicamentului.
 Mecanismele rezistenței la antibiotice
 Prin mijloacele rezistenței se întelege totalitatea mecanismelor prin care bacteriile
pot reduce sau inactiva total activitatea antimicrobienelor .
 Rezistența bacteriană la antibiotice este o problemă complicată, mai ales în
ultimele decenii, când ritmul de semnalare a acesteia a crescut exponențial.
Rezistența microbiană și eșecul tratamentului deși sunt strâns legate, nu sunt
același lucru. Prima se referă la răspunsul dat de microorganismele susceptibile la
diferite concentrații de antibiotic. A doua, ineficiența terapeutică se referă la
situațiile în care chiar și atunci când concentrațiile de antimicrobiene sunt
corecte ele pot depinde de factori extrabacterieni (selecția inadecvată a
antibioticului) sau de gazdă (neutropenia, existența factorilor externi, etc).
Principalele Mecanisme și faze ale transferului genelor rezistenței la antibiotice între bacterii.
 Fazele instalării rezistențelor
 Transformarea apare atunci
când fragmente de ADN libere,
urmare a lizei unui organism,
sunt preluate de către un alt
organism. Gena rezistenței la
antibiotice poate fi integrată în
cromozom sau plasmida celulei
destinatarului.
 Transducția este faza în
care genele rezistenței la
antibiotice sunt transferate
de la o bacterie la alta prin
intermediul bacteriofagilor și
pot fi integrate în
cromozomul celulei
recipiente fenomen
cunoscut sub denumirea de
lizogenie.
 Conjugarea e consecința contactului direct care are
loc între două bacterii: plasmidele vor forma un pod de
împerechere și ADN-ul este schimbat, situație care
poate duce la dobândirea de gene rezistente la
antibiotice de către celula destinatar.

 Transpozonii sunt secvențe de ADN careși transportă

propriile enzime de recombinare și care permit
transpoziția de la o locație la alta; transpozonii pot
transporta și genele rezistenței la antibiotice.
Scăderea permeabilității este cea mai comună formă de rezistență naturală. În
aceste cazuri, antibioticul nu poate penetra suprafața bacteriei și deci nu poate
ajunge la nucleul celulei.
Permeabilitatea peretelui celular este determinată de natura acestora. Astfel în
cazul bacteriilor Gram pozitive, de obicei acest perete nu este o barieră care să
împiedice pătrunderea antibioticelor, cu toate acestea, în cazul Gram negativilor,
acesta reprezintă o barieră greu de depășit și care variază în funcție de specia
bacteriană.
De exemplu, peretele celulei este mari permeabil în cazul speciilor de Neisseria și
Haemophylus, Escherichia coli, P. aeruginosa și a tulpinilor de Proteus indolpositive.
În cazul lui Escherichia coli și a altor enterobacterii, proteina sa specifica (porina) va
preveni patrunderea antibioticelor hidrofile cu o greutate moleculară de până la
650 daltoni.
Exemple de rezistență ale bacililor Gram negativi datorită scăderii permeabilităâții
sunt în cazul penicilinei G, eritromicinei, clindamicinei și rezistența la vancomicină și
rezistența streptococilor, a lui Pseudomonas aeruginosa și a altor bacterii anaerobe
la aminoglicozide
Modificarea / inactivarea
antibioticelor
 Modificarea sau inactivarea antibioticului, este mecanismul cel mai
comun al rezistenței dobândite și este determinată în mare măsură de
producția enzimelor betalactamaze. Betalactamazele reprezintă un grup
de enzime produse de bacteriile Gram pozitive, Gram negative aerobe si
anaerobe capabile să hidrolizeze inelului beta-lactamic și astfel să
inactiveze antibioticul corespunzător. Acest mecanism specific a fost
dovedit de mult a fi un factor important în rezistența germenilor ca
Staphylococcus aureus, H. influenzae, N. gonorrhoeae, Bacteroides fragilis
și unele enterobacterii. Informațiile genetice pentru sinteza acestor enzime
pot fi conținute într-un cromozom sau pe o plasmidă și producția acesteia
poate fi o caracteristică de producție constantă a bacteriilor, desi pot fi
induse și în prezența unui substrat corespunzător.
Betalactamazele, pe baza profilului de substrat și a răspunsului la inhibitorii
enzimatici sunt clasificate în cinci grupe mari. În practică, cele mai importante
sunt grupurile I și III .
Grupa I lactamazică e produsă în cantități semnificative, în prezența
antibioticelor, codificate de către genele cromozomului și distribuite între
tulpinile Enterobacteriaceae. Aceste lactamaze sunt responsabile pentru
rezistența tulpinilor Gram negative nozocomiale la cefalosporine.
Categoria de enzime III lactamazice sunt active asupra penicilinelor și
cefalosporinelor și sunt aproape întotdeauna codificate plasmidic. Printre
bacteriile producatoare de betalactamază anaerobe este de remarcat
Bacteroides fragilis care produce o cefalosporinază, inactivată de către
acidul clavulanic.
Modificările locului de acțiune pentru antibiotice. Aceste mecanisme de
rezistență se referă la modificările produse în structura sau etapele
metabolismului pt. care medicamentele își exercită acțiunea. Aceasta se va
realiza fie prin creșterea concentrației unei substanțe competitive, fie prin
modificarea a diferite structuri alternative bacteriene.

Toleranța. Nu este considerată un mecanism clasic de rezistență în practică

putându-se comporta ca atare. Ea este atribuită selecției de mutanți deficitari
în sisteme autolitice. Probabil că dozele mari concepute pentru a atinge
niveluri mult peste CMI ale microorganismelor ar reduce selecția acestor
subpopulații atunci când e necesară prelungirea duratei tratamentului.
Stafilococus aureus
 Stafilococul auriu este o bacterie patogenă din
genul Staphylococcus
 Se deosebește de alte specii ale genului prin
faptul că este coagulazo-pozitiv. Acesta mai este
numit și „superbacteria”, deoarece nu mai
răspunde la acțiunea multor antibiotice.
 Este un coc Gram-pozitiv, aerob, necapsulat,
care apare la microscop sub forma unor aglomări
asemenătoare unui ciorchine, iar cultivat pe
agar-agar produce colonii mari, rotunde, galben-
aurii.
 Patogenitatea sa ridicată este data de o serie de
factori: coagulaza, hemolizina, leucocidina, enter
otoxine etc.
 Patogenitatea S. aureus
 Pentru a înțelege cum reușește această bacterie să patrundă, să infecteze și să se
raspândească în organism, în ciuda mecanismelor de apărare proprii organismului, și
cum se explică varietatea clinică a afecțiunilor determinate de stafilococ, este
important de cunoscut structura acestuia și modul de acțiune. Stafilococul auriu (S.
aureus) își exercită patogenitatea atât prin structura sa cât și printr-o multitudine de
enzime pe care le produce. Astfel:

 capsula (un strat subțire care învelește bacteria) protejează bacteria de acțiunea
celulelor și mecanismelor de aparare ale organismului
(fagocitoză, leucocite, macrofage) și favorizeaza în același timp aderența bacteriei
de catetere și de alte materiale sintetice: proteze valvulare, proteze
articulare, șunturi, grefe etc.
 peretele celular al bacteriei conține mai multe substanțe care declanșează reacțiile
inflamatorii în organism, stimulează sinteza de pirogeni endogeni (substanțe
sintetizate în organism care determină apariția febrei) și inhibă mecanismele de
aparare ale organismului.
 tot la nivelul peretelui celular există acizi teicoici, care ajută la atașarea stafilococilor
de suprafețele mucoaselor.
Stafilococul auriu secretă un număr mare de toxine:
5 enzime citolitice, care sunt capabile să lezeze membranele
celulare și deci să distrugă celulele; acestea sunt alpha, beta,
gama hemolizinele și leucocidina; după cum le spune și numele,
hemolizinele au ca principal rol hemoliza – distrugerea eritrocitelor,
dar ele pot distruge și alte tipuri de celule având un rol important în
producerea leziunilor tisulare; leucocidinele atacă și
distrug leucocitele.
exfoliantina, ce determină leziuni la nivelul epidermului cu exfoliere
consecutivă; este responsabilă de apariția dermatitei exfoliative în
cadrul sindromului stafilococic al pielii opărite (frecventă la copiii
mici).
toxina-1 a socului toxic, responsabilă de sindromul toxic caracterizat prin:
febră, hipotensiune, erupție urmată de descuamare și afectarea mai multor
organe interne.
enterotoxină (sunt 5, notate de la A la E), responsabile de toxiinfecțiile
alimentare cu stafilococ, ele fiind rezistente la aciditatea gastrică și rezistă 30
de minute la temperatura de 100 °C, ceea ce semnifică faptul că alimentele
contaminate cu enterotoxină stafilococica nu devin inofensive prin fierbere;
aceste enterotoxine se pare că au acțiune și asupra sistemului nervos central,
ceea ce explica vărsăturile severe ce apar uneori în toxiinfecțiile alimentare.
De asemenea, stafilococul secretă un număr de enzime care au diverse roluri în
patogenitate, dar care sunt utilizate și ca markeri în diagnosticul infecțiilor
stafilococice:
coagulaza, care poate converti fibrinogenul în fibrină și este un marker al virulentei
S. aureus
catalaza, care protejează bacteria de acțiunea apei oxigenate
hialuronidaza, care hidrolizează acidul hialuronic din țesutul conjunctiv, favorizând
astfel diseminarea infecției
fibrinolizina, care dizolvă cheagurile de fibrină, fiind un factor de difuziune al
infecției
lipazele, care hidrolizează lipidele, ceea ce-i permite bacteriei să supraviețuiască și
să invadaze pielea, țesutul subcutanat și ariile sebacee ale organismului
nucleaze, marker pentru S. aureus
penicilinaze sau beta-lactamaze, enzime care
inhibă penicilina și antibioticele beta-lactaminice, ceea ce-i conferă rezistență
bacteriei la tratamentul cu penicilină si alte antibiotice similare.
Apariţia rezistenţei la aminoglicozide apare după 10 ani de
folosire excesivă, iar în 1976 este izolată prima tulpină MRSA cu
rezistenţă asociată la gentamicină. Mecanismele prin care
stafilococii dobândesc rezistenţă la β-lactamine sunt: sinteza de
penicilinaze şi modificarea ţintei de acţiune a β-lactaminelor.
Fenotipul asociat penicilinazelor este penicilină-rezistent -
meticilină-sensibil şi conferă rezistenţă la penicilinele cu spectru
îngust, iar cel legat de modificarea ţintei: penicilină-rezistent -
meticilină-rezistent - determină rezistenţă încrucişată la toate β-
lactaminele, fiind frecvent asociat cu rezistenţă la alte grupe de
antibiotice.
Bibliografie
1. Fritsche TR, Sader HS, Jones RN. Epidemiology of Antimicrobial Resistance:
Species Prevalence, Susceptibility Profiles, and Resistance Trends. In: Victor L
Antibiotics in Laboratory Medicine. 5th Edition, Lippincott Williams & Wilkins;
2005. p. 815-835.
2. Clinical and Laboratory Standards Institute; 2011.
3. Calderon CB, Sabundayo CB. Antimicrobial Classification: Drugs for Bugs. In:
Schwalbe R., Steele-Moore L., Goodwin A.C. Antimicrobial Susceptibility Testing
Protocols, CRC; 2007. p. 7-52
4. Duckworth G. Controlling methicillin resistant Staphylococcus aureus: Time to
return to more stringent methods of control in the United Kingdom? BMJ. 2003;
27(7425):1177-1178.
5. Shanson DC. Antibiotic-resistant Staphylococcus aureus. J Hosp Infect.
1981;2(1):11-36. 6. Naidoo J, Noble WC. Acquisition of antibiotic resistance by
Staphylococcus aureus in skin patiens. J Clin Pathol. 1978;31:1187-1192.
6. http://www.amtsibiu.ro/Arhiva/2012/Nr4-ro/Guta_Ro.pdf
7. http://www.veterinarypharmacon.com/docs/1594-2015_VD2_Art.2_ro..pdf
Mulțumesc pentru atenție!!!