Revolutia Franceza

1788-1789

Revoluţia franceză (1789-1799), eveniment major al epocii moderne care a dus la

răsturnarea Vechiului Regim şi la instaurarea unei noi ordini politice şi sociale în
Franţa. În timpul desfăşurării revoluţiei, Franţa a experimentat toate sistemele de
guvernare trecând succesiv de la monarhia absolută, bazată pe principiul de drept
divin, la monarhia constituţională, după model britanic, în care domină principiul
,,regele domneşte, dar nu guvernează”, apoi la republică. Aceasta avea la bază, în
teorie, libertatea şi egalitatea tuturor cetăţenilor.

Revoluţia franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria Franţei,

trecerea la epoca modernă. Perioada revoluţionară începe în 1789, cu reunirea
Adunării Stărilor Generale şi căderea Bastiliei, şi se termină în 1799, cu lovitura de
stat din 18 Brumar a lui Napoleon Bonaparte. Ideile liberale şi naţionale
propăvăduite de Revoluţia franceză s-au răspândit în toată Europa, având ca efect
intensificarea luptei naţiunilor asuprite împotriva dominaţiei străine.
 Revoluţia franceză completează şirul marilor revoluţii ale epocii moderne, fiind
precedată de Revoluţia engleză şi Revoluţia americană. Totodată, ea a rămas cel mai
popular model de insurecţie până la Revoluţia Rusă din 1917.
Originile Revoluţiei
Vechiul Regim
Vechiul Regim (franceză l’Ancien Régime) este o expresie folosită pentru a desemna
sistemul francez de guvernare, legile şi instituţiile care au precedat revoluţia de la
1789. Acesta se sprijinea pe cele trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a –
nobilimea; starea III-a burghezia, ţărănimea şi păturile orăşeneşti sărace. Primele
două stări erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta 96% din populaţia
franceză.
Monarhia franceză era o monarhie absolută nu una despotică, adică nu acţiona în
manieră arbitrară şi ilegală. Regele era împiedicat de legile şi cutumele regatului
său şi existau multe organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care
aveau drepturi şi privilegii în care regele nu putea interveni, întrucât erau garantate
de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor săi, deşi nu era obligat să
le accepte opinia. Parlamentele provinciale şi stările locale limitau,de
asemenea,puterea regală.
 Regele era reprezentat în teritoriu de intendenţi de poliţie, justiţie şi finanţe în cele 34
de circumscripţii ale Franţei. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea şi ordinea şi
răspundeau de lucrările publice, comunicaţii, comerţ şi industrie.

Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-şi
acoperi cheltuielile, aşa încât, pe timp de război, când cheltuielile statului creşteau
foarte mult, recurgea la împrumuturi cu dobânzi uriaşe. În consecinţă, plata
dobânzilor la datorii a devenit în secolul al XVIII-lea o componentă tot mai mare
din bugetul statului. Metoda de colectare a impozitelor directe prin sutele de
slujbaşi aducea adesea prejudicii statului,deoarece,uneori aceştia foloseau banii în
scopuri personale.
. Cheltuielile curţii de la Versailles au atins cote îngrijorătoare. De pildă, regina Maria
Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei şi soţia regelui Ludovic al XVI-lea,
a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc, primind
porecla din partea cumnatului ei, contele de Provence, Madame Déficit. Aproape
toată lumea o detesta pentru frivolitatea şi aroganţa sa.
Iluminismul
Iluminismul a reprezentat o mişcare ideologică şi culturală, care s-a manifestat pe
parcursul secolului XVIII, al cărui scop a fost să pună raţiunea în centrul tuturor
lucrurilor şi să ,,lumineze” naţiunea prin educaţie şi cultură.
Iluminiştii erau mai mult scriitori
decât filosofi, ca Voltaire,
Montesquieu şi Rousseau. Voltaire
era de orientare iluministă
conservatoare. A avut o operă extrem
de vastă. Scrierile sale sunt îndreptate
împotriva inechităţilor sociale,
superstiţiilor, intoleranţei religioase. A
criticat Vechiul Regim şi Biserica
militând pentru libertatea cuvântului,
a gândirii şi egalitatea tuturor
oamenilor în faţa legii. Considera că
relele societăţii pot fi îndreptate prin
alianţa între monarhi şi filosofi.
Voltaire este teoreticianul
despotismului luminat.
 Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o operă importantă. În 1721
a publicat ,,Scrisorile persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa şi care
critică realităţile continentului nostru şi anume: intoleranţa religioasă, instituţiile culturale
şi de stat, inclusiv monarhia absolută. În cartea ,,Spiritul legilor” teoretizează principiul
separării puterilor în stat. Considera monarhia constituţională forma de guvernare cea
mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă şi judecătorească erau
independente una faţă de cealaltă.
Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, ,,Discurs
asupra inegalităţii de avere” şi ,,Contractul social”, exprimă aspiraţiile micii burghezii
din care făcea parte. Considera sursa inegalităţii şi a relelor în societate ca fiind
proprietatea privată, de aceea ea trebuia limitată. De asemenea, milita pentru
participarea tuturor cetăţenilor la viaţa politică, statul trebuia organizat pentru a
asigura suveranitatea poporului.
Denis Diderot şi d’Alembert au publicat ,,Enciclopedia” în 35 de volume,
"Enciclopedia" conţine ideile revoluţionare ale iluminismului: lupta pentru progres,
libertate şi toleranţă, egalitatea între oameni şi între popoare. Forma ideologică a
iluminismului, prin critică la adresa Vechiului Regim, a pregătit, pe plan ideologic,
marile răsturnări cauzate de Revoluţia franceză.
 Cei mai puternici erau cei 4.000 de nobili de curte, categorie limitată la cei a căror
ascendenţă nobiliară data de dinainte de 1400 şi care îşi permiteau costul vieţii de la
Versailles.
Următoarea ca importanţă practică era nobilimea de robă, nobili care lucrau în
administraţie şi justiţie, în special magistraţii din parlamente. Restul nobilimii, care
constituiau majoritatea clasei nobiliare, trăia la ţară. Principala sursă de venit a nobilimii
era pământul, deţinând ¼ până la 1/3 din acesta precum şi între 15%-25% din venitul
Bisericii, întrucât toţi episcopii erau nobili.
Toate funcţiile înalte erau ocupate de nobilime. De asemenea, se bucurau de
numeroase privilegii, fiind judecaţi de tribunale speciale, scutiţi de serviciul militar, de
munca la întreţinerea drumurilor, aveau drepturi exclusive la vânătoare şi pescuit,
drept de monopol asupra morilor, cuptoarelor de pâine şi teascuri, beneficiau şi de
scutiri de impozite.
În general nobilimea era ostilă schimbării şi se cramponau de privilegiile lor ca fiind
singurele care îi distingeau de oamenii de rând. Totuşi nobilimea nu era o castă închisă ci
o elită deschisă, acceptând deseori alianţa cu burghezia, dacă acest lucru ducea la
întărirea puterii sale economice. De altfel, puteai deveni nobil fie prin favoarea acordată
direct de rege, fie cumpărând anumite slujbe. Deşi nobili îşi puteau pierde titlul de
nobleţe dacă desfăşurau activităţi economice specifice oamenilor de rând, cum erau
comerţul sau munca manuală, unii dintre ei s-au implicat în metalurgie, minerit sau
sistemul bancar
 Societatea franceză
În secolul XVIII, societatea franceză era împărţită în ordine sau stări. Clerul forma
prima stare, nobilimea, starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populaţiei,
formată din burghezie, ţărani şi muncitori urbani.
Prima stare
Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor monahale.
Cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obişnuia ca cei mai tineri fii ai marilor
nobili să urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogăţi. Mulţi episcopi
deţineau mai multe episcopate şi nu erau văzuţi niciodată slujind în vreuna dintre ele.
Acest lucru a provocat mari scandaluri şi biserica a fost percepută de populaţie ca o
instituţie coruptă.
Biserica Catolică era cel mai mare proprietar funciar în Franţa. Clerul beneficia de
pe urma perceperii dijmei şi era scutit de plata impozitelor. Preoţii ocupau o
importantă poziţie în stat, se ocupau de săraci, spitale şi şcoli şi ţineau registrele de
stare civilă, notând în registrele parohiale naşterile, căsătoriile şi decesele.

Starea a doua
Starea a doua era cea mai puternică. Numărul nobililor varia între 110.000
până la 350.000 – adică 0,5% până la 1,5% din populaţie.
Starea a treia
În fruntea stării a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social eterogen care
nu aveau titluri nobiliare şi nu erau nici ţărani, nici muncitori urbani. Cei mai bogaţi din
categoria burgheziei erau negustori ale căror venituri din activităţile comerciale au
sporit în numai un secol la 440% mai bogaţi. Alţi burghezi erau bancheri, latifundiari,
liber-profesionişti (medici, scriitori, avocaţi), funcţionari publici. În total, existau circa
2,3 milioane de burghezi, circa 8% din totalul populaţiei.

A doua componentă a stării a treia, de departe cea mai numeroasă, era ţărănimea. Circa
85% din populaţia Franţei trăia în mediul rural şi majoritatea o formau ţăranii. Estimările
suprafeţei de teren pe care o deţineau variază între 25 – 45% din total. Exista un mic strat
(circa 600.000) de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajau alţi ţărani cu ziua
şi dădeau bani cu împrumut. Mai numeroşi erau les laboureurs, ţăranii care cultivau
pentru propriul consum şi care, în anii buni, obţineau şi un mic surplus. Aceste două
componente ale ţărănimii au dus-o relativ bine în tot secolul XVIII până în anii 1770.
Celelalte două părţi ale ţărănimii erau ţăranii dijmaşi, lipsiţi de capital şi care dădeau
jumătate de recoltă proprietarilor pământului, şi ţăranii lipsiţi de pământ care nu
deţineau decât casele şi grădinile. Ţăranul sărac nu avea nici o speranţă în a trăi mai bine
şi trăia în nesiguranţă deoarece vremea rea sau boala îl puteau aduce în rândul
vagabonzilor, care trăiau din cerşit, furt şi slujbe ocazionale.
 Toţi ţăranii erau obligaţi să plătească dijma bisericii, impozite statului (la taille, la
vingtieme, la capitation şi la gabelle) şi obligaţiile feudale seniorului lor (la corvee, le
champart – părţi din recoltă -, lods et ventes – o taxă plătită seniorului când bunurile îşi
schimbau proprietarul). Situaţia ţăranilor diferă de la o provincie la alta. De pildă, ţăranii
din Midi nu plăteau deloc dări, în schimb cei din Bretania şi Burgundia aveau dările cele
mai mari. Povara cea mai grea pentru ţărani erau arenzile. Acestea au crescut accentuat
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a creşterii populaţiei de la 22,4
milioane în 1705 la 27,9 milioane în 1790.

Cauzele Revoluţiei
În ciuda transformărilor economice ce au dus la dezvoltarea comerţului şi industriei,
organizarea societăţii franceze era anacronic divizată în trei stări: nobilimea, clerul şi
"a treia stare" (restul populaţiei). Având un nivel de trai din ce în ce mai apropiat de
cel al nobilimii, burghezia, educată în spiritul filozofiei iluministe şi având exemplul
recent al Revoluţiei americane, ar fi dorit să-şi asume o parte din responsabilitatea
politică.
Statul şi populaţia trecea printr-o gravă criză economică şi financiară. Criza financiară
a fost determinată şi de faptul că, în intervalul 1740 şi 1783 Franţa a fost implicată în
trei războaie: mai întâi războiul pentru succesiunea austriacă (1740-1748), apoi în
războiul de 7 ani (1756- 1763) şi, în sfârşit, războiul american pentru independenţă
(1778-1783). Tentativele de reformă ale sistemului financiar francez au eşuat.
 Nu doar statul era în pragul falimentului ci şi populaţia. Anii premergători izbucnirii
revoluţiei, sunt anii cu producţii slabe ceea ce duseseră pe mulţi la ruină. În consecinţă,
din cauza datoriilor mari, statul menţinea un nivel ridicat de impozite şi taxe. În 1788,
mai mult de 80% din dările strânse au fost absorbite de plata datoriilor statului.
Nobilimea şi clerul fiind exceptate de plata impozitelor, numeroase cereri au denunţat
mărimea si injusteţea acestor impozite.

Desfăşurarea Revoluţiei (1789-1799)

Revoluţia moderată (1789-1793)
Convocarea Adunării Stărilor Generale
În faţa cererilor nobilimii şi a provinciilor, regele Ludovic XVI convoacă Adunarea
Stărilor Generale pentru mai 1789, lucru ce nu se mai întâmplase din 1614.
Perspectiva acestei Adunării a reaprins conflictul de interese dintre nobilime şi a treia
stare (burghezia). Primele două stări nu reprezentau la un loc decât 2% din populaţie,
iar burghezia deţinea o parte tot mai importantă din bogăţia ţării. După modelul din
1614, fiecare stare ar fi trebuit să fie reprezentată de un număr egal de deputaţi. A
treia stare a cerut dublă reprezentare, obţinând un număr mai mare de reprezentanţi
decât celelalte două.
Adunarea Stărilor Generale
La 5 mai 1789, în mijlocul a numeroase festivităţi, respectând strict eticheta de la 1614,
Adunarea Stărilor Generale se deschidea în palatul regal de la Versailles. Regele a dorit să
impună votul colectiv, astfel încât majoritatea avută de a treia stare să devină inutilă,
votul acestei stări ar fi cântărit exact la fel ca şi cel al fiecăreia dintre celelalte două stări.
În loc de discutarea impozitelor, principala preocupare a Adunarii a fost organizarea
legislaturii, în discuţii separate. La 17 iunie, în urma eşecului tentativelor de reconciliere
între stări, reprezentanţii celei de-a treia stări s-au declarat ca fiind Adunare Naţională,
fără ordine, ci a poporului. Celalte două ordine au fost invitate să adere, dar noua
adunare şi-a exprimat clar intenţia de a se ocupa de naţiune, cu sau fără ele.

Începutul Adunării Constituante

Noua adunare s-a ocupat imediat de finanţe şi de nevoile poporului. Deşi, cu scopul de a
anula hotărârile adunării, regele a încercat să împiedice reunirea acesteia, Adunarea şi-a
mutat deliberările în sala de tenis, unde deputaţii, la 20 iunie, au depus jurământul de a
nu se despărţi până când nu vor oferi Franţei o constituţie. Două zile mai târziu,
împiedicată fiindule intrarea în sala de tenis, Adunarea s-a reunit la biserica Saint-Louis,
unde o parte a clerului i s-a alăturat. La 23 iunie, regele a ordonat dispersarea Adunării
Stărilor Generale. Majoritatea nobilimii şi clerului s-a supus ordinului, deputaţii celei de-
a treia stări au rămas fideli jurământului de a realiza o constituţie. Regele a înconjurat cu
trupe Parisul şi Versailles, dar Adunarea primea numeroase mesaje de sprijin din partea
populaţiei din Paris.
Căderea Bastiliei
Ziua naţionala a Franţei, 14 iulie, comemorează căderea, in 1789, a închisorii Bastilia. Cu
toate ca în închisoare nu se găseau decât 7 prizonieri, Bastilia a devenit simbolul a tot
ceea ce fusese detestabil în vechiul regim. În dimineaţa de 15 iulie, regele a realizat
înfrângerea în faţa insurecţiei cetăţenilor parizieni şi a dat ordin de retragere a trupelor
fidele lui şi a revenit asupra schimbărilor guvernamentale făcute în urmă cu câteva zile.
În Paris, a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită "comună" şi s-a
înfiinţat o armată populară, "Garda Naţională". Revoluţia s-a răspândit în ţară după
modelului parizian, populaţia organizându-se în municipalităţi cu scop de auto-guvernare
şi au înfiinţat corpuri ale Gărzii Naţionale, ignorând autoritatea regală. La 27 iulie, într-un
gest de aparentă reconciliere, regele a acceptat o cocardă tricoloră, intrând în Primăria
Parisului. În ciuda acestui gest simbolic, nobilii au început să părăsească ţara, începând să
pregătească un război civil şi agitând o coaliţie europeană împotriva Franţei.

Monarhia constituţională
Veritabila ruptură între popor şi familia regală s-a produs în timpul tentativei de a
fugi în străinătate. Membrii familiei regale au fost opriţi la Varennes, în 21 iunie 1791.
Deja discreditat de vizibila sa ostilitate faţă de Revoluţie, Ludovic XVI-lea este readus
la Paris, în 25 iunie, şi este suspendat.
 În septembrie, în faţa dezordinilor în creştere şi a ostilităţii vechilor monarhii europene,
majoritatea moderată din Adunarea Constituantă decide să-l reinstaleze pe Ludovic XVI
pe tron, în speranţa de a frâna radicalismul Revoluţiei şi de a împiedica o intervenţie
străină. Regele a acceptat sa contrasemneze noua constituţie, care transforma Franţa
într-o monarhie constituţională. El era nevoit să partajeze puterea cu Adunarea
Legislativă (ce succeda Adunarea Constituantă), păstrându-şi dreptul de veto şi cel de
alegere a miniştrilor. În Adunarea legislativă, s-au constituit facţiunile:

• monarhişti;
• republicani liberali (girondini);
• republicani radicali (iacobini).

Căderea monarhiei şi Comuna din Paris

Uniţi provizoriu de convingerile lor republicane, girondinii şi iacobinii au votat
împreună mai multe texte importante, cum ar fi obligaţia emigranţilor de a se întoarce
înainte până la sfârşitul anului 1791 şi condamnarea la închisoare sau deportare
pentru clerul refractar. Vetoul emis de Ludovic XVI-lea împotriva acestor legi a suscitat
o criză ce a acordat girondinilor accesul la putere, în martie 1792.
 Din motive diferite, regele, monarhiştii şi girondinii îşi doreau război cu puterile ostile.
Regele considera că înfrângerea ar putea să-i consolideze puterea. Girondinii doreau să
canalizeze elanul revoluţionar înspre exteriorul Franţei. Războaiele revoluţionare încep
odată cu declaraţia de război din 20 aprilie 1792, adresată Austriei, de partea căreia se va
alătura şi Prusia, după câteva săptămâni. Creată în Paris în iulie 1789 şi instalată la
Primăria oraşului după căderea Bastiliei, Comuna a devenit insurecţională în 10 august
1792, pe fondul înfrângerilor suferite pe front şi a ameninţărilor primite din partea
străinilor, ce au determinat creşterea fervoarei naţionale şi a nemulţumirilor faţă de familia
regală. O manifestaţie a luat cu asalt Palatul Tuileries şi regele a fost arestat, sub
suspiciunea de trădare.
La începutul lui septembrie 1792, panicat în faţa înaintării armatelor inamice şi de
rumorile de complot contra-revoluţionar, poporul înarmat a masacrat mai mult de o
mie de regalişti, preoţi refractari şi deţinuţi de drept comun în închisorile din Paris şi
din alte oraşe din provincie. Masacrul, permis de unii lideri iacobini, marchează prima
derivă a Revoluţiei
Iacobinii, sub conducerea avocatului Georges Danton, dominau Communa şi şi-au
mărit influenţa în Adunarea Legislativă. Aceasta decide convocarea alegerilor cu
sufragiu universal masculin, destinat să reunească o nouă convenţie constituţională.
 Girondinii încearcă în van să se opună propunerilor iacobine destinate a creşte puterea
guvernului central. Un Tribunal revoluţionar este instituit la 10 martie pentru a judeca
suspecţii iar la 6 aprilie, Convenţia creeaza Comitetul de Salvare Publică, organul executiv
al Republicii. Dificultăţile militare, extinderea războiului civil, avansul forţelor inamice pe
teritoriul naţional, au produs o criză în cadrul Convenţiei, rivalitatea dintre girondini şi
iacobini fiind din ce în ce mai mare. Un contra-atac nefast al girondinilor, îndreptat
împotriva lui Jean-Paul Marat, unul dintre şefii iacobini cei mai populari şi radicali, eşueză
prin achitarea sa în faţa
Tribunalului revoluţionar, la 24 aprilie.
Directoratul (1795-1799)
Convenţia adoptă o nouă Constituţie, aprobată la 22 august 1795, prin care
se conferă puterea executivă unui Directorat compus din cinci membri, care
trebuie să numească miniştrii. Puterea legislativă va fi împărţită între două
camere, Consiliul Bătrânilor, cu 250 membri şi Consiliul celor 500. Începând
din mai 1797, în fiecare an, un membru al Directoratului şi o treime din
adunări sunt înnoite. Convenţia a numit primii Directori şi două treimi din
corpul legislativ din cadrul membrilor săi. Reacţia insurecţională a regaliştilor
parizieni, din 5 octombrie 1795 este înfrântă rapid de trupele generalului
Napoleon Bonaparte, încă puţin cunoscut. Convenţia se dizolvă la 26
octombrie şi un nou guvern este instalat.
Convenţia girondină
O data cu căderea monarhiei, războiul a luat un caracter naţional şi politic,
nemaifiind un conflict între regi. La 20 septembrie 1792, o armată franceză a oprit la
Valmy înaintarea prusacă. Recent aleasa Convenţie Naţională, reunită în ziua
victoriei de la Valmy, proclamă Republica la 21 septembrie. Adunarea Constituantă
îşi schimbă denumirea în Convenţia Naţională. În toamna anului 1792, armata, în
ofensivă după bătălia de Valmy, reuşeşte să pătrundă în Imperiul Romano-German,
în Savoia şi în Ţările de Jos austriece. În cadrul Convenţiei, lupta politică se
intensifică, plenul oscilând între a sprijini girondini şi iacobini (mai radicali şi având
populaţia Parisului de partea lor). Convenţia decide ca regele să fie judecat pentru
trădare în faţa sa şi printr-un vot cvasi-unanim, Ludovic al XVI-lea este găsit vinovat.
Cu o majoritate mică, de un singur vot, regele este condamnat la moarte şi
ghilotinat la 21 ianuarie 1793. După execuţia regelui, influenţa girondinilor scade în
cadrul Convenţiei. În plus, armatele franceze suportă loviturile coaliţiei formate din
Anglia, Austria, Spania, Ţările de Jos şi mai multe state italiene.

La 24 februarie, Convenţia votează conscripţia militară a 300.000 de oameni. Comisarii

trimişi în departamente pentru a organiza mobilizarea, sunt aleşi dintre iacobini, lărgind
falia dintre girondini şi masele populare. În Vendeea, regalişti şi preoţi refractari,
incurajaţi de traumatismul cauzat de executarea regelui şi ostilitatea ţăranilor faţă de
conscripţie, organizează o revoltă armată care se extinde şi în Bretania.
 Directoratul a stabilizat bulversaţiile aniilor precedenţi. Unul din mijloace l-a constituit
continuarea războiului, canalizând energia eliberată de Revoluţie. Succesele
Revoluţiei inspiră războaie de cucerire si de export al idealurilor revoluţionare în întreg
restul Europei. Câteva luni de la intrarea sa în funcţiune, Directoratul oferă lui
Bonaparte comanda unei campanii militare în Italia, între martie 1796 şi octombrie
1797, care a permis tânărului general să căştige popularitate. Luptele de facţiuni au
dus la instablitatea regimului. Revenirea stângii iacobine se manifestă printr-un
complot (conjuraţia egalilor) condus de Babeuf, care preconiza distribuţia egală a
pământurilor şi veniturilor. Conjuraţia eşuează în mai 1796.

În timp ce în Franţa principiile revoluţionare erau în retragere, ele se

răspândeau în Europa prin intermediul războaielor napoleniene. Înfrângerile
militare din vara anului 1799, dificultăţile economice şi agitaţia socială au
determinat lovitura de stat a generalului Bonaparte, din 9 noiembrie (18
brumar), prin care Directoratul a fost înlăturat. Noua Constituţie instaura
Consulatul, organism în care Bonaparte a avut putere dictatorială. Deviză
republicană devine "Libertate, Egalitate, Proprietate", iar la 15 decembrie
1799, primconsulul Napoleon Bonaparte, prezentând francezilor noua
Constituţie, proclamă:
Cetăţeni, Revoluţia s-a aşezat la principiile pe care am
început-o: ea s-a încheiat!
Cronologie
Anul 1789
• 5 mai: Deschiderea oficială a Adunării Stărilor Generale
• 17 iunie: Starea a treia proclamă Adunarea Naţională
• 20 iunie: Jurământul din sala de tenis
• 24 iunie: Majoritatea clerului se alătură Adunării Naţionale
• 2 iulie: Regimente străine sunt concentrate în jurul Parisului
• 12 iulie: Demiterea miniştrilor provoacă insurecţia armată a parizienilor
• 14 iulie: Căderea Bastiliei. Revoluţia se declanşează şi în provincie
• 15 iulie: Conducerea revoluţionară se organizează ca şi Comuna din Paris
• 16 iulie: Regele decide să retragă trupele din capitală
• 4 august: Abolirea corvezilor şi servituţilor feudale
• 26 august: Declaratia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului
• 6 octombrie: Femeile pariziene obligă regele să revină în Paris.
• 19 noiembrie: Decret privind naţionalizarea bunurilor Bisericii
Anul 1790
• 16 ianuarie: Este creată Jandarmeria naţională
• 31 martie: Robespierre este ales preşedinte al Clubului iacobinilor.
• 19 iunie: Un decret al Adunării aboleşte titlurile de nobleţe ereditare
• 12 iulie: Constituţia civilă a clerului
• 14 iulie: În cadrul primei zile naţionale, Ludovic al XVI-lea jură că va accepta
Constitutia
• 21 octombrie: Drapelul tricolor înlocuieşte vechiul drapel regal al florii de crin
• 27 noiembrie: Decretul jurământului clerului
Anul 1791
• 19 martie: Introducerea sistemului metric ca sistem de măsură
• 13 aprilie: Papa Pius al VI-lea condamnă Constituţia civilă a clerului
• 26 mai: Regele cedează naţiunii bunurile Coroanei
• 1 iunie: Abolirea tuturor formelor de tortură
• 14 iunie: Legea Le Chapelier. Grevele şi sindicatele sunt interzise
• 20 iunie: Fuga la Varennes
• 25 iunie: Aducerea regelui la Paris şi demiterea sa temporară
• 17 iulie: Masacrul petiţionarilor iacobini de pe Champ-de-Mars
• 27 august: Declaraţia de la Pillnitz. Franţei i se cere să restaureze vechiul regim • 3
septembrie: Adoptarea primei Constituţii
• 13 septembrie: Sancţionarea Constituţiei de către rege
• 1 octombrie: Deschiderea noii Adunări Legislative
• 11 noiembrie: Regele se opune prin veto decretelor asupra emigranţilor

Anul 1792
• 25 ianuarie: Adunarea lansează un ultimatum Austriei
• 20 aprilie: Adunarea, dominată de girondini, declară război Austriei
• 21 aprilie: Condorcet expune în Adunare principiile educaţiei publice
• 26 aprilie: Rouget de Lisle interpretează Cântec de război pentru armata Rinului (La
Marseillaise)
•27 mai: Decret al Adunării privind deportarea preoţilor refractari
• 20 iunie: Manifestaţie anti-regalistă la Tuileries
• 7 iulie: Liderii Comunei din Paris sunt suspendaţi din funcţii
• 22 iulie: Declarând patria în pericol, Adunarea cheamă cetăţenii sub arme
• 25 iulie: Manifestul lui Brunswick la Coblenz (cunoscut la Paris la începutul lunii august)
• 30 iulie: Marseillaise la Paris
• 10 august: Căderea monarhiei. Convocarea Convenţiei naţionale ca nou organ legislativ
• 2 septembrie: Masacrul a peste 1.000 de preoţi refractari, nobili şi alţi prezumptivi adversari
ai naţiunii
• 20 septembrie: Bătălia de la Valmy. Armata prusaca este oprită
• 21 septembrie: Convenţia proclama republica
• 4 decembrie: Începe procesul regelui

Anul 1793
• 17 ianuarie: Adunarea votează vinovăţia regelui şi îl condamnă la moarte
• 21 ianuarie: Ludovic al XVI-lea este executat
• 10 martie: Este creat Tribunalul revoluţionar
• 18 martie: Înfrangere armată şi retragere din Belgia
• 6 aprilie: Constituirea unui Comitet de salvare publică, cu putere executivă
• 2 iunie: Demiterea şi arestarea liderilor girondini. Conventia montagnarda • 24 iunie:
Constituţia anului I
• 13 iulie: Charlotte Corday îl asasinează pe Marat
• 27 iulie: Robespierre este numit în Comitet
• 1 august: Convenţia decretează distrugerea Vendeei
• 23 august: Mobilizare generală şi rechiziţionarea de bunuri
• 29 august: Regaliştii permit intrarea englezilor în Toulon
• 5 septembrie: Instituirea terorii
• 17 septembrie: Convenţia votează legea suspecţilor
• 29 septembrie: Legea maximului general blochează preţurile şi salariile
• 9 octombrie: Armata înfrânge insurecţia din Lyon
• 16 octombrie: Procesul şi execuţia reginei Maria Antoaneta
• 31 octombrie: Execuţia a 21 de girondini
• 10 noiembrie: Sărbătoarea Raţiunii la catedrala Notre-Dame
• 24 noiembrie: Introducerea calendarului republican
• 19 decembrie: Englezii sunt respinşi din Toulon
• 25 decembrie: Robespierre prezintă raportul privind principiile guvernului
revoluţionar
Anul 1794
• 4 februarie: Convenţia aboleşte sclavia în metropolă şi în colonii
• 13 martie: Arestarea şi executarea indulgenţilor
• 24 martie: Executarea furioşilor
• 8 iunie: Sărbătoarea Fiinţei supreme
• 10 iunie: Debutul marii terori
• 26 iunie: Victorie franceză la Fleurus contra Austriei
• 27 iulie: Înlăturarea lui Robespierre
• 28 iulie: Executarea iacobinilor. Începutul reacţiunii thermidoriene
• 24 august: Reorganizarea gouvernământului revoluţionare
• 18 septembrie: Separarea bisericilor de stat
• 10 octombrie: Conservatorul Naţional de Arte şi Meserii
• 24 octombrie: Şcoala Normală Superioară
• 12 noiembrie: Închiderea cluburilor iacobinilor
• 24 decembrie: Abolirea legii maximului
Anul 1795
• 21 februarie: Restablirea libertăţii religioase
• 1 aprilie: Protest al populaţiei împotriva scumpirii alimentelor
• 5 aprilie: Tratat la Basel cu Prusia
• 7 mai: Fouquier-Tinville, acuzatorul public, împreună cu alţi 15 membri în
Tribunalul Revoluţionar, sunt ghilotinaţi
• 20 mai: Insurecţii populare violent reprimate. Teroarea albă
• 30 mai : Restitutirea bisericilor
• 22 iulie: Tratat la Basel cu Spania
• 22 august: Constituţia anului III
• 18 septembrie: Separarea bisericilor de stat
• 1 octombrie: Anexarea Belgiei
• 5 octombrie: Insurecţia regalistă contra Convenţiei este înfrântă de
Bonaparte
• 31 octombrie: Debutul Directoratului
• 5 decembrie: Decret de arestare contra lui Babeuf care intră în clandestinitate
Anul 1796
• 23 februarie: Napoleon numit în fruntea armatei din Italia
• 10 mai: Eşecul "conspiraţiei egalilor" condusă de Babeuf
• 15 mai: Napoleon intră în Milano
• 15 mai: Prin Tratatul de la Paris, Franţa obţine Savoia şi Nisa
• 15 octombrie: Republica transpadană
• 29 decembrie: O expediţie ratată în apropierea Irlandei
Anul 1797
• 4 februarie: Revenirea la moneda metalică
• 12 mai: Bonaparte intră în Veneţia
• 27 mai: Execuţia lui Babeuf
• 6 iunie: Proclamarea republicii liguriene
• 9 iulie: Proclamarea republicii cisalpine (Lombardia împreună cu republica
cispadană)
• 16 iulie: Talleyrand numit ministru de externe
• 24 august: Abrogarea legilor contra preoţilor refractari
• 3 septembrie: Adunările cer punerea sub acuzare a directorului Barras
• 4 septembrie: Lovitura de stat a lui Barras (18 Fructidor)
• 5 septembrie: Legi împotriva deputaţilor opoziţiei şi împotriva libertăţii presei • 17
octombrie: Tratat la Campoformio cu Austria
Anul 1798
• 18 ianuarie: Începutul blocadei împotriva Angliei
• 15 februarie: Proclamrea Republicii romane
• 21 februarie: Tratat de alianţă şi comerţ cu republica cisalpină
• 8 mai: Adoptarea unei liste de 146 de aleşi de extremă stângă excluşi din Consilii • 11
mai: Lovitura de stat contra deputaţilor iacobini aleşi (22 Floreal)
• 19 mai: Flota franceză părăseşte Toulon în direcţia Egipt
• 11 iunie: Malta este ocupată
• 2 iulie: Alexandria este ocupată
• 21 iulie: Bonaparte câştigă batalia de la piramide contra mamelucilor
• 23 iulie: Cairo este ocupat
• 1 august: Flota franceză este distrusă la Abukir de Nelson
• 6 august: Expediţie franceză in sprijinul insurecţiei irlandeze
• 23 august: Napoleon pleacă din Egipt
• 5 septembrie: Legea Jourdan instituie serviciul militar obligatoriu
• 9 septembrie: Imperiul Otoman declară război Franţei
• 15 septembrie: Capitulare franceză în Irlanda
• 16 septembrie: Plecarea celui de-al doilea corp expediţionar spre Irlanda
• 11 octombrie: Dezastrul flotei franceze în Irlanda
• 24 noiembrie: Impozit pe uşi şi ferestre
• 29 decembrie: Tratat de alianţă între Rusia, Anglia şi Napoli
Anul 1799
• 23 ianuarie: Armata franceză ocupă Napoli
• 12 martie: Directoratul declară război Austriei
• 28 aprilie: Adoptarea taxei vamale protecţioniste
• 16 iunie: Consiliul celor 500 în conflict cu Directoratul
• 18 iunie: Demiterea directorilor de catre consilii. Lovitura de stat din 30 priarial
• 28 iunie: Decret privind mobilizarea generală
• 6 iulie: Deschiderea clubului amicilor egalităţii şi libertăţii (neo-iacobin)
• 29 iulie: Fouché este numit ministrul poliţiei
• 1 august: Abrogarea legilor din septembrie 1797 ce restrângeau libertatea presei • 6
august: Insurecţie regalistă în sud
• 13 august: Închiderea clubului amicilor egalităţii şi libertăţii
• 27 august: Debarcare engleză în Olanda
• 16 octombrie: Napoleon revine la Paris
• 9 noiembrie: Lovitura de stat provoacă vid de putere (18 Brumar)
Nume:Mocut Raul
Clasa:XD