Antropologia

Filosofica
Dincu Vlad
Murariu Angel
 “
⬗ Antropologia se ocupă cu studiul stiintific al
omului. Este o disciplină holistică din două
puncte de vedere: se ocupă de studiul tuturor
oamenilor, din toate epocile și tratează toate
dimensiunile umanității. În centrul
antropologiei se află ideea de cultură și noțiunea
că aceasta reprezintă specia umană, că specia
noastră și-a dezvoltat o capacitate universală de a
concepe lumea simbolic, de a preda și învăța
astfel de simboluri în mod social și de a
transforma lumea (și pe noi înșine) pe baza
acestor simboluri.

2
 ⬗ Antropologia a debutat ca știință a istoriei. Inspirată de
triumful metodei știintifice în științele naturale, antropologii
secolului al XIX-lea considerau că fenomenele socio-culturale
erau guvernate de legi și principii care pot descoperite.
Această convingere, existentă încă înainte ca ș ințele sociale să-
și formeze teorii și metode, era dublată de viziunea iluministă a
umanității - concomitent încrezătoare în emanciparea socio-
culturală a oamenilor și cri că față de îndepărtarea acestora de
natura lor inocentă. Această dublă sensibilitate, față de tradițiile
culturale (tradiție) și față de procesele schimbării sociale
(modernizare) va caracteriza întotdeauna discursul
antropologiei.

3
 Umanismul Antic
⬗ Termenul de Umanism (din latină: humanitas = omenie, umanitate) are
două semnificaţii:
⬗ Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientandu-
se în special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este
un scop în sine şi nu un mijloc.
⬗ Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mij
loace umane, în sprijinul intereselor umane. Axându-
se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor tra
nscendentale cum ar fi dependenţa de credinţă, supranaturalul sau textele pretinse a
fi revelaţii divine. Umaniştii susţin moralitatea universală bazată pe condiţia umană ca
loc comun, sugerând că soluţiile problemelor sociale şi culturale umane nu pot fi
provincialiste.
* Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea şi
care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-
lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la textele antichităţii greco-romane,
care servesc ca modele ale modului de viaţă, de gîndire şi de creaţie artistică.

4
 ⬗ Ca prim reprezentant al umanismului poate fi considerat Protagoras, sof
ist grec din secolul al V-lea î.Chr., pentru care
"omul este măsura tuturor lucrurilor". Termenul de "humanitas" îl întâlni
m deja în scrierile lui Cicero, în care omul ocupă un loc aparte printre alt
e vieţuitoare. În Evul Mediu, se vorbeşte despre "humaniores litterae",
care reprezintă ansamblul cunoştinţelor profane predate în facultăţile de
arte (artes liberales), spre deosebire de "diviniores litterae",
care îşi au sursa în studiul Bibliei şi sunt predate în facultăţile de teologie.
În secolul al XVI-lea, "umaniştii" studiau ceea ce ei numeau "umanităţile"
(studia humanitatis), înţelegându-
se prin aceasta scrierile clasice ale antichităţii. Pentru aceşti erudiţi ai Rena
şterii, noţiunea de
"humanitas" avea acelaşi sens ca în epoca ciceroniană şi însemna acea cult
ură care, desăvârşind calităţile naturale ale omului, îl fac demn de acest nu
me. Cuvântul "Umanism" în înţelesul actual apare mult mai târziu,
şi anume în 1808 în scrierea lui Friedrich Immanuel Niethammer.

⬗
5
Cicero:
Cicero, Marcus Tullius ( 106-43 i.e.n ) , filozof,
orator, scriitor si om politic roman.
In filozofie, reprezentant al uneui eclectism de nuant
a predominant stoica , Cicero a dat principalilor term
eni ai filozofiei grecesti versiuni latine, patrunse de at
unci in limbajul filozofic universal. Scrierile lui,
"Despre indatoriri" ("De efficiis"), "Despre prietenie"
, "Filipice"
au devenit , ca prototip al unei etici laice cetatenesti, c
arti de capatai ale umanistilor Renasterii.
 Socrate
Socrate este unul dintre cei mai importanți și cunoscuți filosofi ai lumii, deși acesta
nu a lăsat moștenire nici măcar o lucrare scrisă. Născut în 469 înaintea erei noastre,
în Atena, Socrate avea să devină unul dintre personajele controversate din oraș,
atitudinea lui stârnind controverse și aducându-i, în final, sfârșitul, la vârsta de 70 de
ani. Socrate a fost condamnat la moarte pe motiv de necredință în zeii atenieni și
pentru corupere a tinerilor. Conform spuselor unui oracol, Socrate era cel mai
înțelept om al orașului. Neîncrezător în profeția oracolului și conștient de faptul
că nu cunoaște nimic (conform spuselor sale), Socrate se conversează cu cei mai de
vază oameni ai orașului și constată că aceștia se proclamă experți, deși, în realitate, au
carențe considerabile. Astfel, Socrate constată că ignoranța sa de gradul întâi îl
plasează deasupra celor cu o ignoranță de gradul doi, auto-proclamați cunoscători.

7
 Epicur
⬗ Născut în insula Samos, fiu al atenianului Neocles, Epicur trăiește perioada de decadență a lumii
grecești, după dominația exercitată de Filip al Macedoniei și de către fiul său Alexandru cel Mare.
Epicur își urmează părinții în exil la Colofon, unde se afirmă ca profesor de filosofie.
⬗ Ține prelegeri în Mytilene (311 î.Hr.), unde se împrietenește cu Hermachos, viitorul său succesor,
iar apoi în Lampsacos (310 î.Hr.). Haosul exterior al cetății îl determină să propovăduiască o
reîntoarcere asupra vieții interioare. În 306 î.Hr., el cumpără o grădină (kepos), un teren situat la
nord-est de Atena, unde va rămâne până la moarte. Aici adună o comunitate de prieteni care
trăiesc în jurul maestrului, îndepărtați de viața politică. Își deschide propria școală de filosofie care
rivaliza cu Academia și Peripatos. Prin activitatea de la Atena, Epicur pune bazele unui nou curent
filosofic - epicurismul - cu un puternic ecou până la sfârșitul lumii antice. Ca și în cazul lui Socrate,
pe care îl aprecia, moartea lui Epicur a fost aceea a unui înțelept senin și perfect stăpân pe el.
Filosofia lui Epicur este construită din trei părți:
⬗ Kanonika (Logica), necesară pentru distingerea adevărului de fals
⬗ Physika (Fizica), ce propune o explicație filosofică a naturii
⬗ Ethika (Etica), ce tratează despre condițiile vieții fericite.

8
 Stoicismul tarziu
⬗ Stoicismul este o școală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium
(Kition) în jurul anului 300 î.Hr., în perioada elenistică a istoriei antice.
Numele derivă de la un portic cu coloane, stoa poikile (gr.: portic
zugrăvit), decorat de pictorul Polygnotos cu aspecte de la
distrugerea Troiei, luptele Atenienilor cu Amazoanele și bătălia de la
Marathon. Aici își ținea lecțiile Zenon și aveau loc discuțiile cu discipolii
săi.
⬗ Zenon din Kition
⬗ Stoicismul este un curent filozofic care s-a dezvoltat ca o reacție
împotriva epicurismului, având originea în filosofia cinică fondată
de Antisthene, un discipol al lui Socrate. Învățătura centrală a
stoicismului este morala derivată din însăși legile naturii sau mai bine zis
promovarea rațională, existenta virtuoasa sau atitudinea bărbătească în
raport cu vicisitudinile vieții. Acceptarea acestei evidențe compensează
durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea. O altă
trăsătură constă în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.

9
 Stoa a avut o audiență largă la gânditorii greci
și romani, cunoscând o evoluție de mai multe
secole, în trei perioade:
Stoa veche (300-200 a.Chr.): Zenon din Citium,
urmat la conducerea școlii de Kleanthes din
Assos și apoi de Chrysippos.
Perioada mijlocie (200-50 a.Chr.): Panaitios din
Rodos, Antipatros din Tars, Poseidonios din
Apameia - învățătorul lui Cicero - , Diogene din
Babilon. Uneori, în această perioadă este
încadrat și Cicero, ale cărui opere conțin multe
învățături stoice; el era însă mai degrabă
un eclectic, adept al „Noii Academii”.
Stoa târzie sau „romană” : Seneca, Epictet, Marc
Aureliu.

10
 Filosofia Stoica
“
⬗ Filosofia stoica
⬗ Stoa a fost cel mai influent curent
în filosofie din timpul imperiului roman,
înainte ca învățătura creștină să devină
religie de stat. În filosofia stoică, etica ocupă
locul preponderent, în slujba căreia se
află logica și fizica (cu sensul general de
știință a naturii).

11
 ⬗ Logica
⬗ În logică sunt cuprinse gramatica, retorica și dialectica,
urmând în esență principiile logicei lui Aristotel, la care se
adaugă o teorie asupra originii cunoașterii și criteriilor
adevărului. În concepția stoicilor, orice cunoaștere ajunge la
nivelul conștiinței (spiritului) prin mijlocirea simțurilor.
Această teorie este în opoziție clară cu idealismul platonician,
după care spiritul este izvorul cunoașterii, simțurile
constituind o sursă a iluziilor și erorilor. Stoicii neagă
realitatea metafizică a conceptelor, ele nu ar avea realitate în
afara conștiinței. Întrucât cunoașterea înseamnă preluarea
sensorială a cunoștinței obiectelor, adevărul reprezintă
corespondența impresiilor noastre asupra lucrurilor. Criteriul
adevărului nu poate consta în concepte, pentru că ele sunt
creația impresiilor noastre, el constă în senzația însăși, nu poate
consta în gândire, ci în simțire. Obiectele reale creează în noi o
trăire intensă, convingerea asupra existenței lor reale, ceea ce le
deosebește de visuri sau închipuiri.

12
 ⬗ Etica
⬗ Etica dezvoltată de Stoa derivă din principiile proprii ale fizicei: universul este guvernat de legi absolute care nu
admit excepții, iar esențialul naturii umane este rațiunea. Aceste principii se sumează în celebra maximă: „Trăiește
în acord cu natura!”. Din această formulă derivă noțiunea de virtute, cu cele patru aspecte
cardinale: înțelepciunea, curajul, dreptatea și temperanța, corespondând învățăturilor lui Socrate. În timp ce în
etica aristoteliană se recunoștea locul pasiunilor în natura umană, urmând ca acestea să fie reprimate prin rațiune,
stoicii cer anihilarea pasiunilor, mergând până la ascetism („askesis”), pentru că virtutea reprezintă unica fericire. A
fi virtuos, înseamnă a fi indiferent la durere și suferință („apatheia”) și, în același timp, doritor de cunoaștere. De
aici importanța acordată științei, fizicei, logicei, pentru că ele reprezintă bazele moralității, rădăcinile oricărei
virtuți. Omul înțelept este sinonim cu om bun. Nefericirea și răutățile lumii sunt rezultatele ignoranței. De aici
recomandarea practicii filosofiei, examinării permanente a propriilor judecăți și a comportamentului, pentru a
putea constata dacă ele diferă de rațiunea universală a naturii. Influența stoicismului[modificare | modificare sursă]
⬗ Filosofia stoică a influențat și pe unii din „părinții bisericei” creștine ca Toma de Aquino și Sfântul Augustin. În
timpul Renașterii târzii, s-a dezvoltat un adevărat „Neostoicism”, al cărui reprezentant renumit a fost Justus
Lipsius. Influența acestui neostoicism se resimte în scrierile lui Michel de Montaigne, înainte de orientarea lui
spre scepticism, și în gândirea lui René Descartes. Și filosofia morală a lui Immanuel Kant este impregnată de Stoa.

13
 Sfarsit!
Va multumim!