ROMANUL

Temele, subiectele
Romanul-aspecte generale Tipuri de romane si
Personajele de roman

“Ciocoii vechi si noi”, Romanul romanesc in Concepte estetice

Nicolae Filimon perioada interbelica In opera
Lui
Camil Petrescu

„Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”,

Camil Petrescu

“ION”, “Morometii”,
Liviu Rebreanu Marin Preda
 Romanul este specia e genului epic in proza, de mare întindere, cu o actiune
complexa ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror
personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de
caracter si întâmplarile ce constituie subiectul operei. Specia literara apare odata cu
burghezia iar primele romane se adresau mai curand unui public feminin.
Romanul poate fi istoria unui accident, unui incident, poate fi o lume, o lume fictiva,
detaliata pana la ultima resursa posibila de imaginatie a scriitorului respectiv. Este cea mai
adânca forma de scriitura ce exista. Nu e neaparat structurata pe planuri de actiune dar
implica niveluri de semnificatie paralele.
Structura romanului este dialogica, potrivit formalistului rus Bahtin sau panoramica,
potrivit altor teoreticieni ai romanelor.
Spunem în mod curent că un roman este o ficţiune în proză de dimensiuni mari. Poate
fi un roman de acţiune, poliţist, de dragoste poate prezenta valori pshihologice sau doar un
studiu social.
Cum spunea Raymond Queneau, « nu contează dacă cineva priveşte un număr
nedeterminat de personaje aparent reale într-un spaţiu ficţional prelungit de-a lungul unui
număr nedeterminat de pagini sau capitole. Rezultatul va fi întotdeauna un roman».
Naratologia îl defineşte însă drept o operă extinsă în proză care are forma unei
povestiri în cele mai multe dintre cazuri. Romanul este mai lung şi mai complex decât o
povestire sau o nuvelă şi nu respectă restricţiile impuse prezente în teatru sau poezie.
În limba engleza cuvântul "novel" provine din cuvântul italian "novella" care însemna
nou. Uneori istoria unei familii se intinde pe mai multe romane si atunci avem de-a face cu o
"saga"( Forsythe Saga)
Limbile romanice îl preferă pe roman care provine din romance, poveste de dragoste.

inapoi
Romanele realiste

Fac obiectul a ceea ce am putea numi un contract implicit cu cititorul:

ceea ce se spune este adevărat şi, totuşi, este o operă ficţională şi totul e
inventat. Iată un aspect care poate să pară paradoxal, dar care cuprinde esenţa
romanului realist: ceea ce citesc s-ar fi putut întâmpla. Acest lucru permite o
identificare foarte puternică a lectorului cu personajul principal, pentru puţinii
care îşi regăsesc propriile emoţii. din acest considerent romanul realist este
foarte precis în ceea ce priveşte termenii, contextul istoric şi social, descrierile şi
portretele care servesc chiar la inserţia istoricului prin metaforă. literatura
secolului al XIX-lea. Émile Zola, Gustave Flaubert.

Romanele suprarealiste

Această mişcare îşi propune acordarea producţiilor sale, atât

lingvistice cât şi plastice, la statutul de experimentare ştiinţifică: tentativă
de explorare în profunzime atât a lumii (mai exact, a realităţii ascunse), cât
şi a gândirii (adică a inconştientului), oferind o cu noaştere totală. Aceste
opere ţin de domeniul imposibilului şi impune, prin poezie, imagini şi situaţii,
detaşarea de lumea noastră pentru a o înţelege mai bine şi pentru a o critica
mai eficient. Romanele lui Boris Vian le stau mărturie, precum L'arrache-
cœur. literatura de la începutul secolului al XX-lea.

inainte
Romanele fantastice
Abordează teme precum moartea, lumea de dincolo şi angoasele. fantasticul începe
printr-o alunecare de sens a realităţii care decalează istoria realismului la fantastic. Tzvetan
Todorov plasează la baza literaturii fantastice fenomenul îndoielii. După el, fantasticul se
naşte în momentul în care personajul, naratorul sau cititorul pune la îndoială realitatea
evenimentului povestit. Imposibilitatea de a decide dacă evenimentul narat aparţine lumii
cunoscute, raţionale şi creditabile sau mai degrabă unei lumi în care domnesc forţe
necunoscute şi misterioase determină, potrivit acestui teoretician, apartenenţa la genul
fantastic. H.-P. Lovecraft consideră că spaima şi groaza suscitate de naraţiune sunt pilonii
genului. parcurgând aceste definiţii, devine evident faptul că apogeul genului se situează în
secolul al XIX-lea prin autori precum Goethe, Villiers de L'Isle Adam, Maupassant, Poe sau
Hoffmann. e de reţinut că genul reapare la începutul şi la sfârşitul secolului al XX-lea prin H.-
P. Lovecraft şi Stephen King.

Romanele science-fiction
Utilizează tehnologia ştiinţifică drept context primordial pentru desfăşurarea unei
întâmplări care deseori anticipă timpul scrierii. Isaac Asimov.

Noul roman
Acest termen regrupează opere publicate începând din anii 1950, care au în comun
refuzul genului romanesc clasic: intriga şi psihologiile personajelor trec în plan secund. fostul
contract cu cititorul devine mai degraba: romanul este scriere, întâmplarea nu are atâta
importanţă pe câtă o are forma. este aventura scrierii aşternute pe hârtie. literatura de pe la
mijlocul secolului al XX-lea. Marguerite Duras, Alain Robbe-Grillet.

inainte
Romanul obiectiv
Modelul narativ obiectiv este configurat de opera unor scriitori ca Balzac, Tolstoi si Dickens.
Autorul:
-isi propune sa reflecte (ca o oglinda) lumea in toata complexitatea ei;
-creeaza ca un demiurg iluzia unei lumi aievea, a vietii obiective;
-aspira spre totalitate (inteleasa nu ca o cuprindere exhaustiva, ci ca un sens global al existentei) in
planul continutului (viata in multitudinea ipostazelor sale) si al formei (instrumenteaza tehnicile narative
cunoscute pana atunci).

Opera:
-lumea refigurata in roman respecta principiul cauzalitatii si al coerentei (are o desfasurare logica
si cronologica);
-materialul epic foarte bogat nu exclude analiza psihologica, facuta insa tot din perspectiva unei
instante narative supraordonate;
-naratorul este obiectiv si omniscient, are acces la toate mecanismele vietii sociale, precum si la
intimitatea vietii afective.

Cititorul:
-este introdus intr-un univers care ii este sau ii devine familiar si despre care va fi informat
(detaliul fiind pretuit pentru ca da iluzia realului);
-criteriul sau de apreciere este chiar intensitatea iluziei realiste;
-se identifca mai mult cu personajul principal si mai putin cu naratorul omniscient.

inainte
Romanul subiectiv

Romanul subiectiv a fost numit si “roman de analiza”, “roman proustian”, “roman psihologic”,
“roman analitic autobiografic”, “roman al interioritatii”. El reprezinta cea de a doua mare orientare a prozei
interbelice. Modelul narativ al analizei psihologice este impus pe plan european de romanul “In cautarea
timpului pierdut” de Marcel Proust.
Autorul:
-isi propune sa “absoarba lumea” in interiorul constiintei, anulandu-i omogenitatea si epicul, dar
conferindu-i dimensiuni metafizice;
-nu mai este demiurg in lumea imaginarului, si descopera limitele conditiei umane;
- are o perspectiva limitata si subiectiva, completata adesea cu opinii programatice despre literatura
(devine teoretician al romanului).

Opera:
-personajul-narator ia locul naratorului omniscient, ceea ce potenteaza drama de constiinta si ii
confera autenticitate;
-optiunea pentru conventiile epice (jurnal intim, corespondenta privata, memoriile,aurobiografiile)
favorizeaza analiza psihologica;
-nu se mai respecta principiile cauzalitatii si ale coerentei, cronologia este inlocuita adesea cu
acronia, cu indeterminarea in tmp;
-sunt alese evenimente din planul constiintei, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite
de semnificatii majore, fara sa fie refuzate insertiile in planul social.

Cititorul:
-are acces la intimitatea personajului-narator, mai ales atunci cand ii poate citi jurnalul;
-se identifica cu personajul-narator, din perspectiva caruia descopera si celelalte personaje, chiar
si lumea lor launtrica;
-este obligat sa reconstituie intamplarile si sa refaca ordinea lor cronologica. inainte
Romanul mioritic
Autorul:
-isi regaseste conditia de creator pe care o si expliciteaza, distantandu-se de actul scrisului;
-dezvaluie mecanismele scrisului asemenea unui scamator care isi explica trucurile in fata publicului
-renunta la strategiile de creare a iluziei realiste si la poetica imitatiei, in favoarea demontarii
acestora sau a fantezie;
-abandoneaza intriga sociala sau psihologica pentru alte aventuri romanesti;
-pune la indoiala insusi conceptul de arta.
Opera:
-romanul propune o imagine a lumii care ignora verosmilitatea;
-lumea configurata nu mai are corespondenta imediata si directa, sunt prezente teritorii imaginare si
simbolice;
-are forma hibrida, oscileaza intre fictiv si non-fictiv;
-devine alegorie, parabola, parodie;
-verosimilitatea ascunde uneori un scenariu mitic, initiatic, esoteric;
-rescrie cateodata in cheie realistacreatii consacrate.
Cititorul:
-intra intr-o relatie complexa cu opera si cititorul ei;
-are in fata mai multe optiuni de lectura;
-are nevoie de eruditie si de o buna cunoastere a literaturii antice, medievalesau renascentiste, a
mitologiilor, dar si de ingenuitate si spirit ludic in actul lecturii;
-isi construieste o strategie a sensurilor ipotetice, intrand in competitie deschisa cu autorul.

inapoi
 “Romancierul ar trebui sa stie ca temele nu trebuiesc inventate, ci numai scoase
din indelunga observare a marii literaturi si tratate. Iata cateva subiecte capitale:
1)Istoria tanarului care vrea sa patrunda cu orice chip, subordonand
toate afectiunile acestei pasiuni: ambitiosul plat, comun.
2)Istoria ambitiosului idealist, in stare de toate infrangerile pentru
glorie, putand oscila intre ratare grandilocventa si geniul posac.
3)Istoria femeii nesatisfacute, cazand la maturitate in dezordinea
pasiunii romantice.
4)Istoria barbatului matur, plictisit de casnicie, distrugandu-si viata si
familia in experiente erotice tardive.
5)Istoria barbatului sau a femeii care, neizbutiti ei insisi in viata, si
revarsa energiile asupra copiilor, devenind personagii odioase pentru altii si apasatoare
pentru propria lor progenitura.
6)Romanul incapacitatii de adaptare, care nu duce la lirism, ca in
nuvelistica noastra, ci la invidie.”
(G. Calinescu, “Cateva cuvinte despre roman”, Adevarul literar si artistic, 1938)

inapoi
 Romanul romanesc atinge treapta maturizarii depline in perioada interbelica, dupa un travaliu de
sase decenii, necesar pentru configurarea speciei si sincronizarea cu modelele europene ale vremii. Desi
marii clasici au abordat romanul, formula aleasa de Mihai Eminescu in “Geniul pustiu” si cea folosita de Ion
Creanga in “Amintiri din copilarie” ilustreaza mai curand personalitatea creatorilor si structura lor
sufleteasca, decat specia ca atare.
Primul roman romanesc, “Ciocoii vechi si noi” de Nicolae Filimon, apare intai in foileton, in 1862,
asa cum se intampla frecvent in romanul european al secolului al XIX-lea, si in anul urmator (1863), in volum.
Ciclul “Comanestenii” (“Viata la tara”, “Tanase Scatiu”, “ In razboi”, “Indreptari”, “Anna”) de Duiliu
Zamfirescu impune o formula, cea a romanului familiei urmarite pe parcursul mai multor generatii, realizeaza
o fresca a societatii romanesti la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX, prefigureaza o tipologie
realista. Romanul care anunta maturizarea genului este “Mara”, publicata in revista in 1894 si 1906 in volum.
Abia in perioada interbelica romanul se instaleaza ca specie suverana, acaparand interesul vietii
literare si al cititorilor. Cele doua “momente” semnificative sunt marcate perfect simetric de inceputul
fiecarui deceniu: “momentul Liviu Rebreanu” in 1920 si “momentul Camil Petrescu” in 1930 si 1933 cu doua
capodopere ( “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, “Patul lui Procust”).
Ambii romancieri creeaza capodopere ce atesta ca romanul romanesc a recuperat in doua decenii
cele doua modele narative: romanul obiectiv si romanul subiectiv, romanul de creatie si romanul de analiza
psihologica.. Evolutia este precipitata si spectaculoasa, pentru ca modelele sunt supuse unor metamorfoze si
interferente, diversificarea lor merge in multe directii (“Bildungsroman” si roman al experientei, roman
istoric si roman fantastic), pana la formule inovatoare ca metaromanul (“Patul lui Procust”, “Maitreyi” de
Mircea Eliade) sau antiromanul ilustrat de naratiunile bizare ale lui Urmuz.
Prin interviuri si marturisiri, prin articole si conferinte, aproape toti romancierii mediteaza
asupra speciei ca atare, nu doar asupra cautarilor proprii. Se contureaza clar o poetica a romanului, ce ii
probeaza longevitatea, desi articole rasunatoare ii pun la indoiala existenta sau supravietuirea. Titlurile unor
articole par astazi, privind retrospectiv, exagerari sau alarme publicistice: “Agonia unui gen literar” de N.
Davidescu (1921), “Declinul genului” de Mihail Sebastian (1927), “De ce nu avem roman?” de Mihai Ralea
(1927).
Problemele cu care se confrunta romanul romanesc in perioada interbelica sunt multiple. Ii
lipseste traditia (epopeea si romanele cavaleresti), speciile prozei scurte se impusesera prin capodopere,
publicul era inca in formare. Romanul oscileaza, asadar, intre cautarea unor formule proprii si adoptarea
modelelor consacrate in literaturile cu traditie :modelul balzacian, tolstoian, dostoievskian sau modelul Inainte
 Anul 1933 este anul de varf al romanului romanesc. Impresionant prin
numarul mare de romane aparute, din care se disting mai multe capodopere:
-”Patul lui Procust” de Camil Petrescu
-”Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu
-”Locul unde nu s-a intamplat nimic” de Mihail Sadoveanu
-”Adela” de Garabet Ibraileanu
-”Maitreyi” de Mircea Eliade
-”Rusoaica” de Gib Mihaiescu
-”Cartea nuntii” de G. Calinescu
-”Europolis” de Jean Bart
-”In crednta celor sapte sfesnice” de Victor Papillian
-” Calea Vacaresti” de I. Peltz
-”Fantana cu chipuri” de N. Davidescu
-”Fecior de sluga” de N.D. Cocea
-”Doctorul Taifun” de Gala Galaction
-”Oras patriarhal” de Cezar Petrescu
-” Femei” de Mihail Sadoveanu
-”Golia” de Ionel Teodorescu
-”Maidanul cu dragoste” de G.M. Zamfirescu

inapoi
 Ciocoii vechi si noi
Nicolae Filimon
Ciocoii vechi si noi, cu caracter realist dominant, constituie un pas important spre iesirea din sfera
imitatiei.
Romanul continua si dezvolta critica din “Nenorocirile unui slujnicar” , fara a se indeparta de procedeele
romantice.
N. Filimon isi propune sa contureze artistic o anumita categorie sociala, caracteristica secolului al XIX-lea, tipul
ciocoiului, definit in ‘Dedicatie’ si ‘Prolog’.

COMPOZITIA: Romanul este alcatuit din treizeci si doua de capitole cu titluri sugestive care contureaza
portretul moral al ciocoiului.

Scriitorul isi propune sa urmareasca ciocoiul “in deosebitele faze prin care el a trecut, de la ciocoiul cu
anteriu si cu calamari la brau al timpilor fanariotici, pana la ciocoiul cu frac si cu manusi albe din zilele noastre.”
Conflictul romanului este prefigurat chiar in “Dedicatie”: ”Voua, dar, straluciti luceferi ai vicielor, care ati
mancat starea stapanilor nostri si v-ati ridicat pe ruinele acelora ca nu v-au lasat sa muriti in mizerie”.
Fresca a epocii – sfarsitul domniilor fanariote si inceputul domniilor pamantene; N. Filimon prezinta o
varietale neobisnuita de aspecte ale vietii bucurestene la inceputul secolului trecut, cu toate mecanismele:
->Strabatem vechea topografie a capitalei, inaintea focului de la 1847, intre ulita Coltii si Sfantul
Gheorghe cel Nou; descrierea mahalalelor, mahalaua Otetarilor; Biserica Alba de pe Podul Mogosoaiei, cladiri si
interioare, imprejurimi. Filimon este un adevarat pictor al tuturor claselor sociale. Aflam astfel modul de viata,
moravurile protipendadei de altadata; ceremonialul caftanarii in ranguri boieresti; petrecerile locuitorilor din clasa de
mijloc in gradinile de vara , petrecerea la iarba verde, hora stramoseasca si dansurile vesele; plimbarea boierilor in
calesti si butci pe podul Mogosoaiei si al Targului de Afara, petrecerile imbelsugate si luxoase, amestec de viata
orientala si apuseana, viata taranilor, aspecte culturale ale vremii, toate grupate in capitole speciale. Descrierea
cladirilor si a imprejurimilor, a unui cartier sau a unei uliti, imbracamintea personajelor reconstituie epoca si
individualizeaza personajele. Inainte de Ion Ghica, N. Filimon este un neintrecut cronicar al moravurilor bucurestene.
-> Desi personajele sunt construite in alb-negru, bune si rele, aceste forte umane nu intra in conflict, ele
avand o existenta paralela. Dinu Paturica este in antiteza cu Andronache Tuzluc, ciocoi consolidat, in devenirea sa,
ruinandu-si propiul stapan. Scriitorul urmareste simultan efortul gradual spre parvenire depus cu luciditate de eroul sau
si distrugerea sistematic a postelnicului
Portetul lui Dinu Paturica se contureaza in cursul naratiunii, scriitorul urmarind de aproape fisa fiziologica.
Tehnica portretistica este realist-balzaciana. Trasaturile fizionomice dezvaluie aspecte intime, gesturile, mimica,
vestimentatia, interioarele vorbesc despre starea sociala, nivelul economic si cultural al personajului.
inainte
 In capitolui I, dedicat lui Dinu Paturica, scriitorul inregistreaza in amanuntime trasaturile fizice care
implica si pe cele morale: “scurt la statura, cu fata oachesa, ochi negri plini de viclenie, un nas drept si cu varful cam
ridicat in sus, ce indica ambitiunea si mandria grosolana”.
Tinuta vestimentara a lui Dinu Paturica vorbeste de saracia sa,de conditia lui umila” “imbracat cu anteriu
de samalagea rupt in spate”’ “… cu picioarele goale bagate in niste iminei de saftian, care fusesera odata rosii, dar isi
pierdusera culoarea din cauza vechimei”. Ca scriitor ce vrea sa moralizeze, sa indrepte, Filimon previne cititorul asupra
intentiilor personajului: “trasaturile fetei lasau sa se vaza pana la evidenta ca gandirea ce-l preocupa nu erau decat
planuri ambitioase”.
Filimon procedeaza ca un scriitor realist; prin descrierea imbracamintei el fixeaza epoca si viata sociala a
personajului.
Sub aspectul deplorabil al tanarului se ascunde insa o forta puternica dominata de ambitie, de setea de a
se inalta cat mai sus.Fizionomia desrisa, “nasul drept si cu varful cam ridicat in sus” este pentru scriitor indiciul al unei
trasaturi morale de senta, ce-I defineste eroul.
Antipatia scriitorului este evidenta.Trei trasaturi sunt precizate de la inceput: viclenia(ochii), ambitia si
mandria grosolana. Portretul moral se va adanci si imbogati cu alte trasaturi, pe masura ce va urca treapta cu treapta
in drumul sau intre ascensiune si cadere.
Scriitorul urmareste in detaliu evolutia personajului, dezvaluindu-i trasaturile diabolice. La inceput
indeplineste treburi umilitoare: ca ciubucciu isi freca stapanul pe picioare, il ajuta sa se imbrace, ii da de spalat, ii
aducea dulceata, cafea si ciubuc. Lingusitor cu celelalte slugi ale boierului fenariot, “ se silea sa-ntreaca pe toti in zel
si activitate”. Perseverent in atingerea telurilor sale, el invata tehnica hotiei de la alti servitori, fiind pe rand, de la
ciubucciu, iscoada a boierului, ca sa se asigure de fidelitatea Duducai, logofat, sluger, pitar, sfetnic de taina al
postelnicului, aliat al cherei Duduca, vataf de curte, sames de hatmanie.
Camera de ciubucciu, a primei slujbe la curtea postelnicului Andronache, pune in lumina modesta si umila
conditie de la care pleaca Dinu Paturica. In descrierea ei se releva grija scriitorului pentru amanuntul semnificativ.
Dinu Paturuca nu este deloc dezolat de saracia camerei, ci, dimpotriva, aruncand o privire repede si dispretuitoare, se
simte mobilizat cu toata energia, sigur pe sine.
Construit in scopul demonstrativ de a ilustra o categorie sociala care ii repugna, deci polemic, personajul,
tip al ciocoiului, e fundamental negativ, de la inceput pana la sfarsit.
El va folosi un evantai larg de mijloace in spolierea stapanului sau: se va instrui in arta ipocriziei si a
intrigii,” aceste doua mijloace ale parvenirii, constient ca-I trebuiesc cartii ca sa-I subtieze mintea”, sa-l invete
mijlocul de a se ridica la marire.Dinu Paturica se dovedeste si un maestru al disimularii, cucerind increderea deplina a
naivilui Tuzluc.

inainte
 Accentul scriitorului cade insa pe studiul si dezvaluirea fizionomiei ca expresie a starilor
interioare ale personajului.
Utilizarea relatiilor amoroase si a aliantelor in scopul parvenirii sale constituie o noua etapa
in ascensiunea sa, fiindca postelnicul era deja ruinat. Paturica isi ia aliati pe masura: pe chera
Duduca, tiitoarea postelnicului, stapana pe “arsenalul vicleniilor femeiesti”, iubind “luxul cu deosebire”,
punand la cale, impreuna, ruinarea sistematica a postelnicului. Celalalt aliat, camatarul si bogasierul
chir Costea Chiorul, era si el pe masura celorlalti; pentru el, “a tramite la ocna un nevinovat sau a
fura cu paraua de la marfa… era totuna”.
Discursul lui Paturica cand ajunge vataf de curte ilustreaza ca “tinuta lui era sa manance
starea postelnicului, inregistrand toata averea acestuia sub pretextul stabilirii ordinei”. Foloseste
orice mijloc pentru a se imbogati prin ruinarea boierului: scoate functiile la mezat, vinde postul de
ispravnic prin judetul Teleorman, astfel incat, ajuns vataf, “ospatul slugei intrecea in toate pe al
stapanului”,folosind principiul “fa-te om de lumea noua, sa furi closca de pe oua”.
Ruinandu-si stapanul sistematic, Dinu Paturica ajunge posesorul mosiilor Rasucita, Plansurile
si Chinuielile din sud de Buzau, al viilor din Valea Calugareasca. Paturica este sames al hatmaniei,
mare stolnic, casatorit cu chera Duduca; isi reneaga chiar si parintele.
In timpul miscarii lui Tudor Vladimirescu se angajeaza sa-l tradeze pe acesta in schimbul
ispravniciei a doua judete: Prahova si Sacuieni.
Pentru a stoarce cat mai mult, foloseste cele mai brutale metode pentu a obtine birurile de
la tarani: pentru oierit, ierbarit, tutunarit, vinarit, si cand satenii nu mai aveau cu ce sa plateasca ii
ungea cu pacura si ii lega de copaci, ca sa-I intepe viespele si tantarii,… dupa ce-I saracea cu
desavarsire, ii inchidea in cosare ca sa nu poata reclama la stapanire.
Aspiratiile lui Dinu Paturica arata un personaj activ, intrprinzator. Toata atentia scriitorului
se concentreaza asupra lui Dinu Paturica si a grupului de personaje care actioneaza impreuna pentru
doborarea lui Tuzluc. Plasate intr-un fundal social realist,Dilimon isi construieeste personajele
antitetic, in concordanta cu intentia de a educa.

inapoi
 Concepte estetice
Autenticitatea este esenta noului in creatia literara a lui Camil Petrescu, carui
inspiratie catre autenticitate confera originalitate poeziei, vitalitatea teatrului si “momente
autentice de simtire” in roman. Autenticitatea consta in ilustrarea realitatii prin propria
constiinta, scriitorul insusi marturisea: “Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea
constiintei mele, continutul meu psihologic”
Substantialitatea (substantialismul) este conceptia conform careia literatura
trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii: iubirea, gelozia, mandria ranita, orgoliul umilit,
cunoasterea, dreptatea, adevarul, demnitatea, acele categorii morale absolute.
Sincronizarea in conceptia lui Camil Petrescu este armonizarea desavarsita a
literaturii cu filozofia si psihologia epocii, intrucat actul de creatie este un act de cunoastere,
de descoperire nu de inventie: “nu putem cunoaste nimic absoult, decat rasfrangandu-ne in noi
insine”.
Luciditatea este trasatura dominanta a personajelor lui Camil Petrescu, intelectuali
analitici si autointrospectivi, hipersensibili, intransigenti si inflexibili moral. Luciditatea “nu
omoara voluptatea reala, ci o sporeste”.
Naratiunea la persoana I foloseste timpul subiectiv, care aduca in prezent ganduri,
indoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul inseamna asadar
experienta interioara: simturile mele, ceea ce gandesc eu, … din mine insumi nu pot iesi (…), eu
nu pot vorbi onest decat la persoana I”
Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere in jurul aceluiasi obiect,
aceluiasi concept, aceleiasi norme morale.
Anticalofilismul (impotriva scrisului frumos) este o adevarata batalie estetica pe
care o duce scriitorul care sustine formula literara a jurnalului, a confesiunii, ce se noteaza
precis, exact, “ca intr-un proces verbal”.
inapoi
 Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi
Camil Petrescu
Definitie: Romanul este o scriere epica in proza, cu actiune complexa, de mare intindere,
desfasurata pe mai multe planuri, cu personaje numeroase si cu o intriga complicata. Romanul are o
structura narativa ampla, organizata pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in care se
prezinta un numar mare de personaje, cu pondere diferita in structura epica. (personajele principale,
secundare, episodice).
Inscriindu-se in modernismul lovinescian al epocii, al carui noi directii isi propuneau
sincronizarea literaturii romane cu literaura europeana” (principiul sincronismului), recomandand
scriitorilor trecerea de la tema rurala, la tema urbana, de la personajele taranesti la cele
intelectuale, Camil Petrescu se va inspira din mediul citadin si va crea eroul intelectual lucid, analitic
si introspectiv.
Tema romanului „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” (1930) surprinde
drama intelectualului lucid, insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care
se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce traieste tragismul unui
razboi absurd, vazut ca iminenta a mortii.
Structura romanului: Romanul este strucurat in doua parti, cu titluri semnificative,
surprinzand doua ipostaza existentiale: „Ultima noapte de dragostte”, care exprima aspiratia catr
sentimentul de iubire absoluta si „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza imaginea razboiului tragic si
absurd, ca iminenta a mortii. Daca prima parte este o fictiune, deoarece prozatorul nu era casatorit si nici
nu traise o drama de iubire pana la scrierea romanului, partea a doua este insa o experienta traita, scriitorul
fiind ofiter al armatei romane, in timpul primului razboi mondial.
Compozitia romanului: Romanul este scris la persoana I, fiind un monolog liric, deoarece eroul se
destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre certitudine si incertitudine, atat in plan erotic,
cat si in planul tragediei razboiului, cand omenirea se afla intre viata si moarte. Eroul, Stefan Gheorghidiu,
este intelectualul lucid, insetat de absolut, dornic de cunoastere, de autenticitate, dominat de
incertitudini si care se confeseaza introspectand cele mai adanci zone ale constiintei, in cautarea
permanenta a iubirii absolute, ca sentiment al existentei umane superioare.

inainte
 Romanul este alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, in care timpul obiectiv evolueaza paralel cu
timpul subiectiv, acestea fiind cele doua planuri compozitionale ce-l motiveaza pe Camil Petrescu drept
novator al esteticii romanului romanesc. In plan subiectiv, memoria involuntara aduce in timpul obiectiv
experienta ulterioara a eroului, aflat in permanenta in cautare de certitudini privind sentimentul profund de
iubire, care se dilueaza in fata unei drame mai complexe, aceea a iubirii.
Jurnalul de campanie, pe care sublocotenentul Stefan Gheorghidiu il incepe odata cu experienta
frontului, consemneaza drama iubirii adusa in memoria eroului de o discutie pe aceasta tema, purtata de
ofiteri la popota regimentului. Astfel, Gheorghidiu isi aminteste inceputul iubirii sale cu Ela, sentiment ce
parea absolut, deoarece eroul considera ca „cei ce se iubesc au dreptul de viata si de moarte unul asupra
celuilalt”. In jurnalul ce consemneaza evenimentele traite de erou in timp obiectiv sunt rememorate, aduse in
timp subiectiv, deoarece ele se petrecusera cu doi ani inainte de a fi relatate.
Ideea literara este adoptata de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar
conferinta sa despre „Noua structura si opera lui Marcel Proust” constituie un adevarat manifest literar de
credinta. O apropiere vizibila este si intre eroii lui Stendhal si aceia ai lui Camil Petrescu, in special in
inzestrarea lor cu energie, forta interioara si loialitate: „A trai, in sensul de a simti ca traiesti, inseamna a
incerca senzatii puternice”. Calitatile fizice si trasaturile intelectuale care individualizeaza in societate
personajele celor doi scriitori trebuie sa-i situeze pe o treapta ierarhic superioara celorlalti. La ambii
scriitori eroii sfarsesc tragic, fiind invinsi de propria pasiune, de propriul ideal. Insa personajele lui Camil
Petrescu dobandesc energii uriase prin capacitatea lor de a trai idei.
Semnificatia titlului: Cuvantul „noapte” repetat in titlu reda simbolic incertitudinea, indoiala, irationalul,
nesiguranta si absurdul, necunoscutul si tainele firii umane. Cele doua „nopti” din titlu sugereaza si doua
etape din evolutia personajului principal, dar nu si ultimele, intrucat – final – Stefan este disponibil
sufleteste pentru o noua experienta existentiala.

inapoi
 ION
Liviu Rebreanu
Aparut in 1920, „Ion” reprezinta piatra de temelie a triumfului acestei specii in istoria literaturii
romane.
Desi, pana-n acest an aparusera foarte multe romane, destul de importante (N. Filimon- „Ciocoii vechi si
noi” ; Ioan Slavici-„ Mara” ; Duiliu Zamfirescu-„Viata la tara”) nici unul, insa, nu a sintetizat toate aspectele, asa
cum s-a-ntamplat in cazul romanului „Ion” al lui Liviu Rebreanu: roman realist, traditional, social, obiectiv
(primul roman obiectiv), modern.
Romanul este specie a genului epic in proza, de o mare intindere, cu o actiune care se desfasoara pe mai
multe planuri, pe durate mari de timp si cu un numar mare de personaje.
Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la persoana a III-a, nonfocalizata. Viziunea „dindarat”
presupune un narator obiectiv, detasat, care nu se implica in faptele prezentate, lasa viata sa curga. Naratorul
omniscient stie mai mult decat personajele sale si, omniprezent, dirijeaza evolutia lor ca un regizor universal.
Textul contine semne prevestitoare ale sfarsitului primului personaj, care este o victima a fatalitatii: nu poate
iesi din destinul sau (roman al destinului). Naratorul infatiseaza realitatea plasmuita nu ca pe o succesiune de
evenimente imprevizibile, accindentale, ci ca pe un proces logic, cu final explicabil si previzibil .
Tema romanului este prezentarea problematicii pamantului, in conditiile satului ardelean de la inceputul
secolului al XX-lea. Romanul prezinta lupta unui taran sarac pentru a obtine pamantul si consecintele actelor
sale. Tema centrala, posesiunea pamantului, este dublata de tema iubirii. In plan simbolic, destinul
protagonistului se plaseaza pe doua coordonate: Eros si Thanatos.
Criticul N. Manolescu afirma ca „in centrul romanului se afla patima lui Ion, ca forma a instinctului de
posesiune” .( „Arca lui Noe”. Vol. I, „Doricul”). De aceea nu problema pamantului o considera centrala, ci tema
destinului.
Conceptia autorului despre roman inteles ca un corp geometric perfect, „corp sferoid”, se reflecta artistic
in structura circulara a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea drumului care intra
si iese din satul Pripas, loc al actiunii romanului. Personificat cu ajutorul verbelor („alearga”, „urca”,
„inainteaza”), drumul are semnificatia simbolica a destinului unor oameni si este investit cu functie
metatextuala.
inainte
 Modurile de expunere indeplinesc o serie de functii epice in discursul narativ. Descrierea initiala
are, pe langa rolul obisnuit de fixare a coordonatelor spatiale si temporale, functie simbolica si de
anticipare. Naratiunea obiectiva isi realizeaza functia de reprezentare a realitatii prin absenta marcilor
subiectivitatii, prin „stilul cenusiu”. Dialogul sustine veridicitatea si concentrarea epica.
Actiunea romanului incepe intr-o zi de duminica, in care locuitorii satului Pripas se afla la hora, in
curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea. In expozitiune sunt prezentate principalele personaje, timpul si
spatiul, ceea ce confera veridicitate romanului realist.
In centrul adunarii este grupul de jucatori. Descrierea jocului traditional, somesana, este o pagina
etnografica memorabila, prin portul popular, pasii specifici, vigoarea dansului si navala cantecului. Cercul
horei, centru al lumii satului, este o descatusare dionisiaca de energii.
Asezarea privitorilor reflecta relatiile sociale. Cele doua grupuri ale barbatilor respecta stratificarea
economica. In satul traditional, lipsa pamantului este echivalenta cu lipsa demnitatii umane.
Fetele ramase nepoftite privesc la hora, iar mamele si babele, mai retrase, vorbesc despre gospodarie.
Intelectualii satului, preotul Belciug si familia invatatorului Herdelea, vin sa priveasca „petrecerea
poporului”, fara a se amesteca in joc.
Hotararea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogata la joc, desi o placea pe Florica cea saraca, marcheaza
inceputul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatal Anei, la hora, si confruntarea verbala cu Ion pe care-l
numeste „hot” si „talhar” pentru ca „sarantocul” umbla cu sa-i ia fata promisa altui taran bogat, George
Bulbuc, constituie intriga romanului. Rusinea pe care Vasile i-o face la hora, in fata satului, va starni dorinta
de razbunare a flacaului, care la randul sau il va face pe chiabur de rusinea satului, lasand-o pe Ana
insarcinata pentru a-l determina sa accepte nunta.
Conflictul central din roman este lupta pentru pamant in satul traditional, unde posesiunea averii
conditioneaza dreptul indivizilor de a fi respectati in comunitate. Drama lui Ion este drama taranului sarac.
Mandru si orgolios, constient de calitatile sale, nu-si accepta conditia si este pus in situatia de a alege intre
iubirea lui Florica si averea Anei. Conflictul exterior, social, intre Ion si Vasile Baciu, este dublat de
conflictul interior, intre „glasul pamantului” si „glasul iubiirii”. Cele doua chemari launtrice nu-l arunca intr-o
situatie-limita, pentru ca forta lor se manifesta succesiv, nu simultan. Se poate vorbi si despre conflicte
secundare, intre Ion si Simion Butunoiu, pentru o brazda de pamant, sau intre Ion si George Bulbuc, mai intai
pentru Ana, apoi pentru Florica.
inainte
 Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi si despre conflictul tragic dintre om si o
forta mai presus de calitatile individului: pamantul-stihie. Impresionanta este scena in care
Ion saruta pamantul.
Dorind sa obtina repede mult pamant, Ion ii face curte Anei, fata unui „bocotan”, o
seduce si-l forteaza pe Vasile Baciu sa accepte casatoria. Cum la nunta Ion nu cere acte
pentru pamantul-zestre, simtindu-se inselat, incep bataile si drumurile Anei de la Ion la Vasile.
Preotul Belciug mediaza conflictul dintre cei doi tarani, in care „biata Ana nu este decat o
victima tragica”. Sinuciderea Anei nu-i trezeste lui Ion regrete, pentru ca in Ana, iar apoi in
Petrisor, fiul lor, nu vede decat garantia proprietatii asupra pamantului. Nici moartea copilului
nu-l opreste din drumurile lui dupa Florica, maritata intre timp cu George. Astfel ca
deznodamantul este previzibil, iar George care-l loveste nu este decat un instrument al
destinului. George este arestat, Florica ramane singura, iar averea lui Ion revine bisericii.
„ION” de Liviu Rebreanu este un roman de tip obiectiv prin specificul relatiei narator-
personaj, prin obiectivitatea naratorului omniscient care intretine „iluzia realitatii”, prin
utilizarea naratiunii la persoana a III-a, cu focalizare zero, prin atitudinea detasata in
descriere, prin verosimilul intamplarilor

inapoi
 Morometii
de Marin Preda
Originalitatea romanului Morometii sta fara indoiala in noua viziune asupra lumii rurale.
Cele doua volume contin povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, mai precis din satul
teleormanean Silistea-Gumesti, care cunoaste, de-a lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica
destramare.
In volumul I satul e infatisat cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, in vara anului
1937, intr-o perioada de relativa sau iluzorie stabilitate sociala, perioada in care timpul era foarte rabdator
cu oamenii.
Spre deosebire de inaintasi, care au vazut satul din Campia Dunarii zbuciumat, angajat in actiuni
disperate, Marin Preda descrie, in primul volum din Morometii un sat in care nu se petrec drame
zguduitoare, formidabile rasturnari si unde nu clocoteste razvratirea. Traiul populatiei din Silistea-Gumesti
nu e usor deloc, decat pentru cateva familii instarite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Balosu sau
Iocan, dar nici peste masura de amarat nu este. Ii apasa pe multi impozitele, fonciirea si alte neajunsuri dar
ele pot fi inca suportate de oameni, care se aduna cu placere duminica, la taifas, in poiana lui Iocan unde
citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate dueluri ale inteligentei.
Silistea-Gumesti este o comuna mare, cu doua biserici, o scoala cu patru sute cincizeci de elevi
incrisi si vreo sapte invatatori. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restranse ale taranilor si
mosia Maricica, vegheata cu strasnicie de un paznic. Afara de bogatasii satului, care au casa mari, taranii
ceilalti vietuiesc in case cu doua sau trei camere si chiar in bordeie.
Gospodaria Morometiilor pare solida si grija conducatorului ei este s-o mentina intacta. E pentru
intaia oara cand in literatura romana taranul nu este stapanit de ideea de a avea pamant, ca sansa a fericirii
sale, ci de a si-l pastra.
Ilie Moromete este dotat, pe langa o filozofie asupra vietii si cu o vointa de a rezista la tot ce
contravine gustului sau de trai linistit, confortabil, intr-o gospodarie mijlocie. Astfel, daca Moromete nu
face mari speculatii, el cauta sa profite de institutiile capitaliste – nu se sfieste sa ia bani cu imprumut de la
banca spre a-si cumpara oi si cai, isi pune la munca familia, el rezervandu-si rolul de stapan, pierde timpul in
lungi conversatii cu prietenii, discuta politica – are pareri indraznete despre regalitate si nu se sinchiseste
de legionari. Singura sa grija e de a-si achita impozitele si datoriile contractate, taraganand, amanand cat
mai mult scadentele, fara sa instraineze ceva din avere.
inainte
Cand isi da seama ca unul din fiii lui din prima casatorie, Achim, trimis cu oile la Bucuresti ca sa aduca bani,
nu se va mai intoarce, Moromete se gandeste sa vanda caii, dati in grija altor doi fii, Paraschiv si Nila.
Acestia se opun ; Paraschiv, banuind ca surorile lui tin comori ascunse intr-o lada o sparge. Scena finala in
care, dupa ce, pentru a-si imbuna feciorii Moromete se razbuna pe nevasta, scos din rabdari, loveste pe
Paraschiv si Nila cu parul, explicand toata tactica sa, atitudinea fata de realitatile crispante din jur : - Atata
timp cat traiesc eu, ori faceti cum zic eu, ori daca nu, sa plecati. Am muncit si am trudit si am luat pamant ca
sa traiti voi bine ! De ani de zile ma zbat sa nu vand din el, sa platesc fonciirea fara sa vand, ca sa va ramaie
voua intreg, orbilor si salbaticilor la minte ! Si […] acum sariti la mine… ca v-am furat munca voastra !
Bolnavule dupa avere !… O sa-ti manance capul averea, sa tii minte de la mine!
Moromete nu e deci setos de pamant, averea nu reprezinta pentru el un scop ci numai un mijloc
de a trai in oarecare tihna, cu iluzia, daca nu cu certitudinea independentei. Cand insa Paraschiv si Nila nu
inteleg lupta tatalui cu instrumentele puterii statului (jandarmul, perceptorul) fug si ei la Bucuresti cu caii.
Moromete e nevoit sa vanda mai mult de jumatate din pamant, cumpara alti cai, plateste impozitul funciar,
rata la banca si taxa scolara pentru fiul mai mic, Niculaie si incepe o viata noua. Cu toate acestea lucrurile nu
mai merg ca altadata cand timpul se scurgea… fara conflicte mari in Campia Dunarii :
In urmatorii ani gospodaria taraneasca continua sa se ruineze. Moromete intra intr-o lunga stare
depresiva din care n-avea sa fie scos decat de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel
de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare.
Omul vremii sale, lipsit de ipoteza unei alte lumi, Moromete e un sceptic, neincrezator in
posibilitatea schimbarilor ordinei prin violenta, de altfel ca si taranul sarac Tugurlan, care, dupa ce
dovedeste ca in bratele lui a mai ramas destula vigoare spre a raspunde fortei cu forta se preda, aproape de
bunavoie, la inchisoare.
Asta nu inseamna ca satul lui Marin Preda e lipsit de conflicte. Episodul lui Birica si al Polinei e
dintre cele mai semnificative. Polina e adusa acasa la Bririca de catre acesta, fara stirea parintilor. Cearta
fetei cu tatal ia proportii. Polina sileste pe Birica sa secere graul de pe pamantul ei de zestre. Birica se bate
cu socrul, socrul il da in judecata, apoi tinerii isi pornesc singuri o casa din lut, iar casei lui Balosu ii dau foc.
In alt episod, Botoghina, tuberculos, se cearta cu femeia sa, daca trebuie sau nu sa vanda pamant
pentru a intra in spital, ajung la intelegerea de a vinde pentru a avea bani de sanatoriu. Dialogul dintre cei
doi e in stilul obiectiv al autorului, de un afect comic savuros :-Vreai sa ma duci la cimitir ? intreba omul plin de
manie.
inainte
 -Cu ce ma duci fa, la cimitir ? Nu tot trebuie sa vinzi ?
-Vorbesti parca ai fi proasta in targ, raspunde Anghelina […] Parca am fost din alea care sa-ti
puie sula in coasta ca sa-i cumperi marchizet si pantofi de lac […]. N-am sa uit pana-oi muri iarna de-acu trei
ani, cand ai pus porcu in caruta si te-ai dus de l-ai dat !… Ai lui Moromete nu platesc cu anii si traiesc si nici
pamant n-au vandut…
-Fa, tu nu vrei sa taci din gura ?… Cand ti-oi da una acuma, iti mut falcile in partea ailalta.
Daca volumul I se incheie cu Ilie Moromete care ia cunostiinta cu timpul care nu mai avea rabdare
in urma unei experiente care ii modifica psihologia si il face sa alunece in mutenie, in volumul II eroul, prin
istetimea lui reuseste sa-si refaca starea economica. Rascumpara pamantul vandut, care insa, in noile
conditii, devine o povara. Incercarea de reconciliere cu cei trei fii plecati din sat esueaza. Acestia, capatuiti
si insurati in Bucuresti nu vor sa mai auda de sat si Moromete se intoarce acasa aproape fara un cuvant din
partea lor. Drumurile lor se vor desparti. Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, va sfarsi lovit de o boala de
piept, Nila va muri pe front, Achim singur se va descurca in comert. Catrina il paraseste si ea pe Moromete
(ii reproseaza ca n-a avut grija de Niculaie si de cele doua fete, Tita si Ilinca).
Cu toate ca Moromete revine in prim-plan la sfarsitul cartii, atentia cade acum asupra lui
Niculaie. Acesta, ajuns activist, este trimis de la raion sa supravegheze in satul natal secerisul si predarea
cotelor catre Stat. Descrierea peripetiilor acestei actiuni prilejuieste autorului nu numai o pagina vie de
istorie dar si o capodopera de observatie a psihologiei taranesti intr-un monent de mare incordare, de
ezitare intre subordonare si revolta, intre aparenta pasivitate calma si bruca izbucnire a nelinistii, ca in
asteptarea unei catastrofe (incurcatura este datorata unei directive a bazei de receptie care pretinde ca
graul primit de tarani la insamantare cu neghina sa n-aiba la predare corpuri straine ceea ce reclama
trecerea lui prin trioare si ca atare cresterea cantitatii cotelor). In cele din urma baza de receptie
incuviinteaza predarea cotelor cu corpuri straine si lucrurile se linistesc.
Niculaie Moromete, banuit de a fi uzat de mijloace silnice de convingere, este demis din functia
de activist regional si abia salvat de la excludere de un prieten, trimis la munca de jos. Dupa alte intamplari
pe care romancierul nu le mai insira, Niculaie ajunge horticultor (se casatoreste cu Marioara, fiica lui Adam
Fanatana, care era asistenta medicala). Fiul lui Moromete e un om al vremii sale, capabil de a face fata
tuturor obstacolelor dupa cum Ilie Moromete, tatal, fusese la vremea lui, impins acum de imprejurari fara
sens pentru el, om vechi, la periferia istoriei.
Bibliografie:
1)G. Calinescu, “Cateva cuvinte despre roman”,1938;
2)E. Lovinescu, “Istoria literaturii romane”, 1928
3)Gh. Adamescu, “Istoria literaturii romane”,
Editura Eminescu, 1998;
4)Silvian Iosifescu,”In jurul romanului”, Editura pentru
literatura.
 Realizatori
Prof. Coordonator: Geanina Avram
Membrii grupei:
Andreea Popescu;
Razvan Cismaru;
Codrut Leaua.