În Dreptul Roman putem vedea cum se nasc, cum

trăiesc şi cum mor legile.

Paul-Frederic Girard
 Izvoarele dreptului roman

Noțiunea de izvor de drept în sens material desemnează

totalitatea relațiilor materiale de existență care determină
într-o societate o anumita reglementare juridică,iar în sens
formal ,desemnează acele forme de exprimare ale
dreptului,în baza cărora normele juridice capătă valoare
juridică și devin norme de drept.
 OBICEIUL

Cutuma (obiceiul) reprezintă regula nescrisă de conduit

social, cunoaște aplicativitatea îndelungată după care a
căpătat o forță juridică. Cutuma reprezintă cel mai vechi
izvor de drept,care exprima interesele tuturor membrilor
societății. Obiceiurile juridice erau ținute în secret de către
pontifi (preoți) care pretindeau că acestea le-au fost
încredințate de către zei.

Odată cu apariția actelor normative,cutuma își pierde

treptat importanța,iar în epoca postclasică în contextul
revenirii la economia naturală și descompurii treptate a
statului,obiceiul își recapătă importanța.
 LEGEA

Legea în dreptul roman putea fi definită ca o hotărîre a poporului ce devenea

normă obligatori,sau un contract între două persoane.

Legea se împarte în două categorii:

1)legi rogatae – legi adoptate de adunarea poporului,propuse de magistrați.

2)legi datae – legi adoptate de magistrați.

 Legea cuprindea trei părți:

1)praesciptio – cuprindea numele magistratului care a elaborat legea,numele celor

ce au votat legea,data și locul votării legii.

2)rogatio – cuprindea textul legii,împărțit în capitole ți paragrafe.

3)sanctio– cuprindea consecințele care interveneau în cazul nerespectării

legii(rogatio).

După natura sancțiunii legile se clasificau în:

1)Legi perfecte– a căror sancțiune se prevedea că orice act încheiat cu încălcarea

legii(rogatio) va fi anulat.

2)Legi imperecte – nu prevedeau nici o sancțiune pentru încălcare rogatio.

3)Legi mai puțin perfecte– legi care conțineau dispoziții anumite,deci dacă cel ce a
încheiat contractul cu încălcarea rogatio,va fi pedepsit,dar contractul va ramîne
valabil.
Cea mai importantă lege care s-a format datorită conflictului dintre
patricieni și plebei a fost Legea celor XII Table,care cuprindea
codificarea dreptului public și privat.

Legea poate fi abrogată prin mai multe metode:

1)abrogarea expresă – presupunea adoptarea altei legi în același

domeniu. În legea nouă se indică denumirea legii vechi.

2)abrogarea tacită– se adoptă altă lege în același domeniu,dar nu se

indică legea veche.

3)căderea legii în desuitudine sau lege caducă(trecătoare)- cînd își

pierde obiectul său.
 Edictele magistraților

La intrarea în funcție magistrații beneficiau de dreptul de a

publica un edict prin care arătau cum și prin ce mijloace să-și
exercite funcțiile.Edictul publicat era valabil timp de un
an,adică atît timp cît dura magistratura.

Edictele valabile pe întreaga durată a magistraturii se

numeau perpetue (edicta perpetua) , pe cînd cele ocazionale
se numeau neprevăzute (edicta repentina).
Cele mai importante edicte erau edictele pretorilor
,cei mai importanți magistrați judiciari romani.Prin
intermediul edictelor,ei puteau organiza un proces
de judecată .În anul 149 în.Hr a fost introdusă
legea aebutio care a creat o nouă formă de
organizare juridică,pretorii avînd dreptul să
întemeieze noi formule de judecată ,cu ajutorul
cărora puteau crea oricare normă juridică
contradictorie legii legale.
 SENATUS -CONSULTELE

Senatus-consultele puterea supremă în statul roman. Avea ca scop

să aprobe legea regelui și să adopte hotărîri,dar se reduceau doa la
interpretarea legilor.

Pînă în secolul I-III,hotărîrile senatului erau interpretate ca izvor de

drept numai cînd erau preluate de magistrați și deveneau obligatorii.

Inc. sec III hotărîrile senatului devin obligatorii,pînă cînd nu s-a

schimbat reglementarea statului în Dominat. Și senatul s-a limitat la
oratio – deci înscria cuvîntarea împăratului.
 Constituțiile Imperiale
Constituțiile Imperiale reprezentau acte adoptate de către împărat,care
erau de regulă obligatorii.

Aceste acte erau numite:

1)Edicte – similar cu cele ale pretorilor și organizau cele mai importante

procese de judecată. Edictul împăraului era valabil o durată mare de
timp.

2)Mandat- instrucțiuni care dădea împăratul guvernatorului din provincii.

3)Decretele- hotărîri judecătorești date de împărat în calitate de

judecător suprem.

4)Rescriptele – consultații oferite de împărat în calitate de juristconsult.

 Știința dreptului (jurisprudențului).

1) În vechiul drept roman știința dreptului s-a împărțit în două

perioade:

In perioadă sarcală 304 în. Hr. reglementarea juridică ținută în secret

de către pontifi (preoți).

În 304 Gnaeus Flavius a publicat formulele legii sancțiunilor (ius

flaviorum),din momentul divulgării legii s-a trecut în a II-a perioadă
laică – în care toți cetățenii puteau să se adreseze în instanța de
judecată .
Jurispudența în epoca clasică a avut loc cea mai mare
evoluție ,s-au creat noi instituții de juridică,căci
jurisconsulții interpretau propriile norme juridice.

Jurispundența în epoca postclasică – jurisconsulții

aduceau la judecată unele fraze a jurisconsulților din
operele clasice. Operele juriștilor clasici erau foarte
voluminoase și juriștii puteau aduce citate falsificate.
Ca urmare a apărut legea citațiunilor care avea ca
scop să se aducă în judecată doar operele celor mai
importanți jurisconsulți.