arheometrie

LUCRARE REALIZATĂ DE CIOBANU LIDIA

 ARHEOLOGIE ȘI ARHEOMETRIE
Pentru un arheolog, documentele scrise sunt puţine, dacă acestea există. În
multe cazuri, artefactele fizice reprezintă tot ceea ce arheologii pot să aibă la
îndemână pentru a încerca să reconstruiască trecutul din obiectele în sine şi
din starea mediului (solul, porţiunile de teren înconjurătoare) care le-a păstrat
până la scoaterea lor la lumină. Interpretarea semnificaţiei artefactelor găsite
a devenit aproape indispensabilă fără ajutorul arheometriei.
Ştiinţa interdisciplinară a arheometriei, apărută la sfârşitul secolului XIX, devenită de sine
stătătoare în jurul anului 1950, poate fi definită ca aplicarea şi folosirea ştiinţelor naturale
(matematica, fizica, chimia, biologia, geologia) în studiile de arheologie şi de istoria artei.
Prin metodele şi tehnicile de lucru de care dispune, ea este în măsură astăzi să dea
răspunsuri precise la un număr de întrebări care pot ajuta la reconstituirea istoriei unei
descoperiri arheologice (artefacte, resturi umane şi, în general, organice, urme de
construcţii) aflate în studiu.
Intrebari ca: cât de vechi este artefactul sau scheletul? Din ce materiale (compoziţia)
este realizat obiectul? Care sunt originea şi provenienţa sa? Care este zoo-specia sau, în
cazul resturilor umane, tipul de populaţie căreia îi aparţine materialul biologic?
isi gasesc raspunsul in metodele folosite in arheometrie.
 Arheometria poate fi împărţită în cinci subgrupe care implică :
 metode fizice de datare
analize fizice şi chimice ale probelor, inclusiv ale materialelor biologice
provenite dintr-un context arheologic – cea mai spectaculoasă fiind cea a
ADN-ului antic
reconstituirea mediului înconjurător, care poate fi gândită în termenii unor
studii de paleontologie ale mediului, dintr-o perspectivă biologică sau
geologică a mediului
prospectări geofizice
metode matematice de procesare a datelor arheologice ce includ, printre
altele, modelări matematice, analize statistice care înseamnă şi analize de
reconstituire de tip 3D.
Metodele arheometrice
Metoda de determinare a vârstei cu ajutorul Carbonului-14, radioactiv
Metoda de analiză prin fluorescenţa de raze X (XRF)
Metodă de datarea prin luminiscenţă
Metode de tratare în câmpuri intense de radiaţii gamma γ
 METODA DE DETERMINARE A VARSTEI CU AJUTORUL CARBONULUI-14
RADIOACTIV

A fost verificată pe probe de lemn de acacia din mormântul faraonului Zoser, a treia
dinastie (circa 2700-2600 î.Chr) ce a aparţinut Egiptului preistoric. Metoda a fost
descoperită de Willard Libby (SUA), pentru care a primit Premiul Nobel pentru
Chimie (1960). În prezentarea acordării premiului se afirmă: „Rareori o singură
descoperire în chimie a avut un asemenea impact asupra gândirii în atâtea domenii
ale activităţii umane. Rareori o singură descoperire a generat un interes public atât
de larg”.
Metoda de analiză prin fluorescenţa de raze X (XRF)

Este o metoda de analiza a compoziţiei materialului brăţărilor dacice de aur de la

Sarmizegetusa efectuată cu spectrometre fixe şi portabile, dar şi cu ajutorul
radiaţiei sincrotronice (micro SR-XRF). Analizele indică procentajul elementelor din
aliajul aurului, raportul dintre cele trei componente principale: aur, argint, cupru, dar
şi urme de elemente ca staniu şi stibiu, care au fost găsite şi în specimene de aur
provenind de la Muzeul Aurului Brad, ceea ce atestă autenticitatea surselor de aur
din zonă. Au fost folosite şi alte metode fizice extrem de precise, de exemplu, în
SUA, cele bazate pe laseri care au confirmat aceste date.
 Metodă de datarea prin luminiscenţă

Se bazează pe faptul că aproape toate mineralele naturale sunt

termoluminiscente. Acest procedeu este folosit pentru datarea rocilor, materialelor
litice şi a ceramicii. Proba încălzită produce lumină. Cantitatea de lumină eliberată
poate fi măsurată şi este proporţională cu doza de radiaţii absorbită de probă de-
a lungul timpului; această doză acumulată variază cu vârsta probei şi cu
cantitatea de elemente radioactive-urmă, pe care o conţine proba.
**Metode de tratare în câmpuri intense de radiaţii gamma γ
Aplicatii ale radiatiei gamma γ la conservarea patrimoniului. Prin metode de tratare
în câmpuri intense de radiaţii gamma se pot conserva obiecte de patrimoniu:
diverse obiecte din muzee, arhive, biserici, colecţii aflate în pericol de degradare
biologică(biodegradare). Biodegradarea este un proces complex datorat, mai ales,
insectelor (carii, de exemplu), dar şi mucegaiurilor, ciupercilor, bacteriilor. Celuloza,
lignina, colagenul reprezintă hrana preferată a acestor vietăţi şi, totodată, sunt
constituenţii principali ai lemnului, hârtiei, textilelor sau ai pielii. Un rol important în
distrugerea patrimoniului cultural îl joacă şi factori fizicochimici precum umiditatea
excesivă, gazele poluante din atmosferă, temperatura, lumina etc. Adesea aceştia
favorizează atacul biologic. În lupta dificilă pentru conservarea patrimoniului, o
metodă deosebit de avantajoasă este dezinfecţia prin iradiere gamma. Un exemplu
faimos este tratarea mumiei lui Ramses al II-lea, adusă în acest scop din Egipt în
Franţa pentru iradiere.
 APLICAREA METODELOR FIZICE IN ANALIZA
OPERELOR DE ARTA
ANALIZACHIMICĂ SAU METODA FIZICĂ
Falsificatorii din domeniul artei au, datorită fizicii nucleare, deci a radiatiei X,
o viaţă mult mai grea decât în trecut. Falsurile lor pot înşela ochiul celui mai
calificat expert, dar nu trec de analizele inspirate din lumea fizicii atomice şi a
particulelor elementare.
- Analizele chimice folosite la identificarea falsurilor, erau metode distructive:
se tăiau şi se analizau mici fragmente din operele investigate; fragmentul
analizat era definitiv pierdut. Din acest motiv, de multe ori nu era posibilă
efectuarea investigaţiilor, pentru a se păstra integritatea obiectului de artă.
Analizele chimice distructive au fost inlocuite cu metode fizice
nedistructive care permit efectuarea unor analize ale operelor de artă cu
următoarele scopuri: a identifica falsurile, a dezvălui unele secrete ale
artiştilor, elucidarea unor mistere istorice, precum şi pentru punerea la punct
a unor procedee pentru conservarea patrimoniului artistic.
 Fluorescenta de raze X ( FRX sauXRF, X-Ray
Fluorescence)--prezentare
fascicule de ioni sau de fotoni sunt dirijate asupra obiectului de artă analizat şi
se efectuează analiza spectrelor de fotoni (de fluorescenţă) care provin, în urma
iradierii cu fasciculul incident; astfel se obţin informaţii cu privire la compoziţia
chimică a operei de artă.
 Fiecare element chimic iradiat emite un spectru de fotoni caracteristic, care
permite identificarea acestuia. Din măsurătorile acestor spectre se obţin
informaţii despre natura compuşilor prezenţi în opera de artă, iar din intensitatea
diverselor linii prezente în spectru se poate determina proporţia diverselor
elemente.
 Aplicarea acestei metode se bazează pe cunoştinţe de mecanică cuantică,
prin care se explică atât procesul de emisie, cât şi structura spectrelor atomice.
 APLICARE METODA
Investigațiile pot fi efectuate pe sculpturi,picturi,timbre,pergamente,sticlă,manuscrise
si chiar asupra ... mumiilor.
EX.- in cazul picturilor,folosind metoda,se pot obtine informatii legate de compozitia
chimica a culorilor utilizate: din ce element sunt compuse si în ce proporții.
Aceasta e importanta pentru o eventuala restaurare,dar și pentru identificarea
artistului,ținând cont ca in trecut fiecare pictor avea rețeta lui secreta pentru
fabricarea culorilor.
 Pictura lui REMBRANDT

Acest gen de informaţie a fost folosit cu succes pentru demascarea unor falsuri, în
care artistul falsificator a fost deosebit de priceput, dar a folosit culori incompatibile,
din punct de vedere al compoziţiei, cu cele folosite de ,,adevăratul” artist. Se pot
obţine inclusiv informaţii legate de o eventuala pictură ,,ascunsă”, adică dacă sub
pictură mai există eventual o altă pictură, cum ar fi exemplul din figura de mai jos (o
pictură a lui Rembrandt ce a fost compusă cu o femeie aplecată deasupra unui
leagăn): Titus van Rijn (Amsternam 1641-1668) a fost singurul copil supravieţuitor al
lui Rembrandt Hermenszoon van Rijn şi al Saskiei van Uylenburgh, cunoscut ca cel
mai celebru model al studiilor şi lucrărilor tatălui său
 APLICAREA METODEI FLUORESCENTEI DE
RAZE X(FRX)
Investigaţiile pot fi efectuate asupra picturilor, a sculpturilor, timbrelor,
pergamentelor, sticlei, manuscriselor şi chiar asupra mumiilor. In cazul
picturilor, prin utilizarea acestei metode se pot obţine informaţii legate de
compoziţia chimică a culorilor utilizate: din ce elemente sunt compuse şi în ce
proporţii. Această informaţie este deosebit de importantă, atât pentru o
eventuală restaurare, cât şi pentru identificarea artistului, având în vedere faptul
că, în trecut, fiecare pictor avea, în general, reţeta lui secretă pentru fabricarea
culorilor, rezultând deci un fel de „semnătură chimică”. Acest gen de informaţie a
fost folosit cu succes pentru demascarea unor falsuri, în care artistul falsificator
a fost deosebit de priceput, dar a folosit culori incompatibile, din punct de
vedere al compoziţiei, cu cele folosite de “adevăratul” artist. Se pot obţine
inclusiv informaţii legate de o eventuala pictură “ascunsă”, adică dacă sub
pictură mai există eventual o altă pictură. Aplicarea metodei in analiza
compoziţiei bijuteriilor etrusce din cadrul colecţiei Castellani. Aplicarea
metodei in studiul compoziţiei bronzului, pentru restaurarea faimoasei statui
Perseus, a lui Benvenuto Cellini, de la muzeul Uffizi din Florenţa. Metoda
Fluorescentei de raze X evidenţi
 Metoda Fluorescentei de raze X evidenţiază cu deosebită claritate
două proprietăţi ale tabloului :
Folosirea albului de plumb, din care se poate conchide asupra luminozităţii
construcţiei picturale. Astel devine vizibilă structura plastică spaţială a picturii care
de obicei oferă – mai bine decât compoziţia lineară şi a planurilor – posibilitatea de
a se trage concluzii lipsite de echivoc. Se văd deci mai marcant elemente care ar
putea fi observate, deşi cu mai puţină claritate, şi fără mijloace ajutătoare tehnice .
Procesul de creaţie; prin aceasta devin sesizabile elemente a căror cercetare
opera terminată n-o mai permite.
Ce este un fals?

Noţiunea de “fals” implică în principiu numeroase subâmpărţiri:

a) falsificarea întregii opere;
b) contrafacerea unei opere vechi prin modificarea stilului, cum ar fi transformarea unei
figuri din goticul târziu, într-o lucrare romanică, prin schimbări aduse în manierea de cioplire a
materialului;
c) prefacerea lucrării originale prin intervenţia în amănunte decisive, spre a transforma de
pildă imaginea unui episcop în cea a unui împărat, schimbând mitra într-o coroană;
d) refacerea totală, când este utilizat numai materialul originalului;
e) contrafacerea unei decoraţii simple prin aurire suplimentară în scopul creşterii valorii
operei în ansamblu.
 LIMITE ALE ARTEI FALSIFICATORILOR
Cel mai puternic duşman al falsificatorului este timpul. Chiar dacă, acţionând ca
nişte acceleratoare, mijloacele fizice sau chimice pot provoca, în zile, săptămâni
sau luni, modificările exterioare şi interioare care altfel nu se produc decât în
secole, efectul realizat nu este totuşi decât o aparenţă. Scurtarea forţată a unui
proces natural lent poate simula, ce-i drept, efectele acestuia dar nu-l poate
înlocui vreodată în aşa fel ca descoperirea artificiului să devină imposibilă.
Ochiul omenesc poate fi înşelat; metoda de verificare ştiinţifică aduce eroarea –
abstracţie făcând în rare cazuri excepţii la lumină. Radiografia pare a deosebi
fără dificultate un Van Gogh autentic de un fals. Falsificatorul ar putea totuşi
obiecta la aceasta că, ţinând seama de tehnicile diferite în care picta Van Gogh, ar
fi posibil ca radiografia să ne ofere de fiecare dată numai analogia cu sau
deosebirea de anumite opere ale pictorului.
. utilizarea razelor
Prin
Roentgen pentru studiul
picturilor, cercetările
Institutului Doerner din
München, sub conducerea
Dr. Chr. Wolters, au dus la
rezultate hotărâtoare
 Radiografiile picturilor fac posibilă
Schițele lui urmărirea evoluţiei manierei de
lucru a maestrului olandez.
Rembrandt Pictorul şi-a construit compoziţia
cu o pensulă încărcată din
studiu de caz abundenţă cu alb de plumb
folosind pentru cele mai multe un
suport de lemn până în 1645 şi
apoi pe pânză.
Această materie cu o greutate
atomică ridicată constituie un
ecran pentru razele X.
Imaginea obţinută scoate în relief
schiţa adesea cu totul diferită de
aspectul actual al operei. Imaginea
este plină de surprize ce
subliniază diferenţa dintre opera
eboşată şi cea terminată, se
observa evoluţia artistului,
amploarea şi direcţia penelului de
cele mai multe ori greu de sesizat
sub glasiurile şi verniurile de la
suprafaţă.
Cei doi filosofi sunt două tablouri în
pandant, introduse în Colecţia regală a
,,Filosoful meditând” şi ,,Filosoful cu
Franţei la începutul secolului XVIII,
cartea deschisă”, 1632, Muzeul
ambele picturi au fost atribuite lui
Louvre, Paris
Rembrandt. Dar razele infraroşii au
arătat că Filosoful meditând şi Filosoful
cu cartea deschisă nu puteau fi opera
aceleiaşi mâini. Primul este lucrat de
Rembrandt, iar cel de-al doilea se pare
că este pictat de unul dintre elevii săi.
Aspectul exterior, sentimentul pe care îl
degajă sunt foarte asemănătoare, dar,
sub acţiunea asestor raze, umbra din
jurul Filosofului cu cartea deschisă ne
apare goală, treptele scării abia schiţate,
iar plafonul nu este decât o zonă gri fără
grinzi, pe când în celălalt tablou
transpare desenul nervos al maestrului.
Documentul devedeşte că elevul nu a
pictat decât aparenţa nopţii, fără să o
umple cu acea fremătătoare viaţă
nevăzută la care ţinea atât de mult
Rembrandt.
 INDICII DE DEPISTARE A FALSURILOR

Pentru a efectua o probă absolut concludentă sunt necesare câteva miligrame

de substanţă.
Coloranţii sintetici, ca albastru de Prusia şi alb de zinc, există numai din
secolul XVIII
Ultramarinul, cobaltul şi galbenul de cadmiu sintetice exista din secolul XIX.
Picturi conţinând deci aceşti coloranţi nu au putut fi create înaintea secolului
XVIII, respectiv XIX, ori au suferit repictări.
Examinarea şasiului pânzei cu raze X a scos la lumina cuie fabricate de
maşină. In acest sens, s-a reuşit astfel, de repetate ori să se identifice drept
falsuri neîndoielnice imitaţii excelente ale unor opere din secolele XV şi XVI.
Întrucât fixarea prin cuie a marginilor coincide în timp cu terminarea tabloului,
această împrejurare decide în problema - autentic sau fals.
 CONCLUZII
Cunoaşterea exacta a structurii unui tablou, a culorilor
folosite şi a manierei de lucru cu penelul uşurează imens
deosebirea falsului de autentic.
În caz de dubiu, investigaţia cu mijloacele oferite de
ştiinţele exacte trebuie să aibă totuşi prioritate faţă de
aprecierile stilistice, estetice şi intuitive. În ultima instanţă,
numai examenul chimic şi fizic poate decide între autentic
şi fals.
Numai progresului ştiinţelor i se datorează faptul că
metode de cunoaştere din ce în ce mai precise şi mai
sigure pun artei falsificatorilor limite tot mai înguste.
 BIBLIOGRAFIE
• RADIAȚIILE X-wikipedia

•Fluorescenţa de Raze X – CDSFenomeneSistemeTehnologii

•RADIATIILE GAMA