Cucerirea cetății Niceea

Cucerirea Antiohiei
Prima cruciadă
Groza Darius Florin
Anul III
În 1096 Imperiul Bizantin se bucura de o pauză în razboaiele cu turcii. Alexius nu reușise să recupereze mult din
teritorii, exceptând de-a lungul coastei Mării Marmara și Mării Egee.
Emirul Chaka al Smyrnei (Izmir) cea mai mare amenințare la adresa imperiului, a fost ucis de către ginerele său în
1092 , Selchukid Kilij (sau Kilich) Arslan, la instigarea împăratului. Kilich s-a stabilit la Niceea și s-a proclamat
sultan, alarmat de puterea în creștere a dinastiei Danishmendid în est și de emirul Hasan al Capadociei.
A fost scopul împăratului de a urma tradiția Bizantină și să se “joace” cu prinții turci provocândui unul contra
celuilalt în timp ce Creștinii încercau să adune forța necesară pentru o lovitură fatală.
Între timp era esențială evitarea unui conflict prematur sau precipitarea unui atac care putea duce la uniunea
Turcilor. Primii Cruciații ajunși la la Constantinopol au fost o problemă nu neapărat pentru politicienii imperiului
ci mai de grabă pentru politica împăratului. (La jumătatea lunii iulie 1096, Walter Sans-Avoir ajunge în capitală în
frunte cu 200-300 de țărani). Vizitatorii au fost stabiliți în tabăra din suburbii. Au fost urmați de un val de pelerini
din Italia care au trecut Marea Adriatică din Apulia urmând a merge pe Via Egnatia la Constaninopol.
Peter cel Pustnic și corpul principal al Cruciadei Țăranilor, care acuma include mii de Germani ajung în 1
August la Constantinopol. În 6 August oamenii lui Peter si Walter inclusiv Italienii au fost trimiși în expediție
de-a lungul Mării Marmara la Nicomedia. A fost o călătorie plină de insubordonare în care biserici și case au
fost jefuite. Ajunși la Nicomedia care era pustiită de la ultima razie a turcilor acuam câțiva ani a izbucnit un
conflict între germani și italieni pe de o parte si între francezi pe de altă parte. Dar au continuat să meargă
împreună. Ajungând la Cibotus o tabără fortificată construită de către Alexius pentru mercenarii englezi,
singurul dezavantaj al acesteia fiind învecinarea cu turcii. Distanța mică dintre turci și aceștia a dus la o serie
de razii în orașele din vecinătate care erau locuite de către creștinii greci. Încercarea lui Peter de reține armata
să se aventureze mai departe pe teritorile turcilor a eșuat, acesta pierzând controlul asupra germanilor și
italienilor, până și oamenii lui întorcându-se împotriva acestuia. La mijlocul lunii septembrie, o mare parte a
francezilor au pătruns până la porțile cetății Niceea, jefuind satele de la periferie, adunând turmele și torturând
oamenii cu brutalitate (Crestini). Trupele turcilor trimise i-au înlaturat pe cruciați, întorcându-se încărcați cu
pradă.
Succesul acestora a trezit gelozia germanilor care sub comanda lui Reginald au trecut de Niceea, jefuind
între timp dar cruțând viețile creștinilor până au ajuns la un castel numit Xerigordon. (Trei mile de Niceea,
locul nu este indentificat). Castelul era bine aprovizionat și au decis să îl folosească ca un centru de unde
aveau să jefuiască mediul rural din preajmă. La aflarea veștilor Arslan a trimis o expediție puternică care a
ajuns înainte de 29 septembrie și au asediat castelul. La trecerea verii cisternele erau goale iar singura
fântână era înafara zidurilor. După opt zile de suferință Reginald a capitulat cu promisiunea că oamenii lui
vor trăi dacă renunță la credința lor. Toți care au rămas creștini au fost măcelăriți iar Reginald și colegii săi
au fost trimiși in captivitate în Est. Primele vești ajunse la Cibotus erau despre cucerirea castelului de către
germani, urmate de niște zvonuri intenționat răspândite de către doi spiono turci, că Niceea căzuse la
rândul ei, sperând că îi vor prinde în capcană pe cruciați, dar un mesager ajunse la timp pentru leratare
adevărului. Bucuria din tabără s-a transformat subit în panică.
Peter a navigat spre Constantinopol pentru a cere ajutor dar întârzierea acestuia a dus la agravarea situației,
Walter așteaptă întoarcerea acestuia în timp ce Geoffrey Burel a pornit o nerăbdare generală.
Forța armată a fost organizată să plece în 21 octombrie la apus.
La trei mile distanță de Cibotus drumul către Niceea trece printr-o vale îngustă împădurită, lângă un sat
numit Dracon, acolo turcii asteptau în ambuscadă, în doar un minut armata creștină fugea dezordonat
înapoi în tabără, acolo a urmat un masacru total, cu greu au scapat un creștin, soldat, civil, exceptând niște
fete și băieți care îi încantau pe turci și Geoffrey cu câțiva soldați care au reușit să ajungă la un castel de pe
mal.
La cateva zile de la eșecul Cruciadei Țăranilor, a ajuns primul prinț a ajuns la Constantinopol, Hugh de
Vermandois, fratele regelui Franței. A fost primit regește dar în schimb i-a cerut să restituie toate
teritorile până la invazia turcilor.
Următorul prinț ajuns a fost Godfrey de Bouillon, duce al Lotharingiei Inferioare, ajuns la
Constantinopol la 23 decembrie, împreună cu frații săi Eustațiu al II-lea de Boulogne și Baldwin și cu o
mare și bine echipată armată.
În Duminica Paștelui , Godfrey, Baldwin și vasalii acestora au promis solemn restaurarea teritorilor
recent pierdute, a urmat un festin bogat și imediat după trimiterea acestora spre Nicomedia.
In 9 aprilie Boemund I, a ajuns în captală, lâsând pe nepotul său Tancred la conducerea armatei.
A acceptat imediat propunerea regelui dar a cerut să fie comandantul suprem al expediției, luând în
surprindere pe Alexius care nu a spus nici da nici nu. Armata lui Boemund a fost imediat transportată
peste Bosfor alăturându-se lui Godfrey la Pelecanum.
În aceași zi ajunge și Raimond al IV-lea de Toulouse, care acceptă un jurământ modificat iar armata
acestuia este trimisă peste Bosfor.
A patra armată cruciată a ajuns la Constantinopol în mai, era condusă de Robert, duce de Normandia și
cumnatul său Stephen.
Când ultima armată a trecut Bosforul, Alexius a putut respira ușurat.
Cei patru șefi ai cruciadei: Godefroy de Bouillon, Boemund de
Taranto, Raimond al IV-lea de Toulouse și Tancred de Taranto.
Drumul primei cruciade
Primul obiectiv al cruciaților și al imperiului a fost Niceea. Nu numai că este un loc sfânt în istoria
creștinilor dar este și capitala conducătorului Selchukid, Kilij Arslan ibn-Sulaiman și se întindea pe drumul
militar de-a lungul Anatoliei. Cucerirea acesteia era necesară înaintea oricărei mișcări împotriva turcilor.
Niceea a fost puternic fortificată de bizantini și mulți din locuitori erau creștini dar conținea o garnizoană
puternică și oficiali de la curtea Selchukid. Momentul asediului a fost bine ales. După această victorie
ușoară, Kilij Arslan a fost nevoit să uite mișcarea cruciată și să își dispute suzeranitatea în Malatya cu emirul
Danismendid. Când a auzit că o armată cruciată puternică avansează spre Niceea a fost prea târziu pentru a
se întoarce.
Forța armată a pătruns cu grijă spre Cibotus apoi prin valea spre Dracos unde Cruciada Țăranilor a pierit.
Cercetași și ingineri au fost trimiși înainte pentru a deschide calea care a fost apoi marcată cu cruci de lemn.
În 6 mai armata a ajuns în Niceea. Godfrey a așezat tabăra la nord de zid iar Tancred la est, lăsând partea de
sud lui Raymond care a ajuns cu 10 zile mai târziu în 16 mai. Bohemond s-a alăturat armatei sale cu două
sau trei zile înainte. Robert de Normanidia și Stephen au ajuns cu trupele lor la două săptămâni distanță în 3
iunie.
Alexius însăși s-a stabilit la Pelecanum unde putea ține legătura cu capitala și Niceea.
Mesagerii turci au fost ori prinși ori au ajuns prea târziu, trupele de recuperare trimise de Arslan ajungând cu
una sau două zile după sosirea lui Raymond și blocarea porții de sud. După o scurtă încăierare trupele s-au
retras, așteptând principala armată turcă.
Arslan este alarmat serios. Nu se aștepta ca armata cruciată să fie așa puternică, lăsându-și nevasta,
familia și o mare parte a averii în Niceea.
A rezvolvat un scurt armistițiu cu Danishmendizii si a pornit în marș rapid spre Niceea alături de
întreaga armată.
În 21 mai apare în câmpia dinaintea orașului atacând de îndată armata lui Raymond.
Raymond a fost presat cum nici Godfrey și Bohemond nu au îndrăznit să își părăseasca posturile.
Bătălia a durat toată ziua dar turcii nu au reușit să pătrundă. În teren deschis cruciații mai bine pregătiți
fizic și mai bine armați au fost superiori inamicilor. Pierderile lor au fost mari, cavaleri conducători au
fost uciți și mulți alții răniți, dar pierderile turcilor au fost mai mari, Arslan conducând armata în
retragere lăsând Niceea. Cruciații au fost entuziasmați de victorie, s-au distrat catapultând capetele
turcilor uciși în oraș.
Totodată fortificațile erau încă formidabile și garnizoana a luptat foarte bine. Încercările lui Raymond
să mineze zidurile au eșuat. Mai mult, s-a aflat că provizi și mesaje se trimiteau pe lac în oraș.
Alexios a trimis câteva nave în frunte cu comandantul Butumites pentru a pune presiune pe Arslan și
garnizoana înconjurată.
Cruciații au plănuit un asalt definitiv supra orașului, acesta a fost ordonat pe 19 iunie dar la apus
steagurile imperiale fluturau deasupra orașului.
Asediul Niceeii, reprezentare medievală.
Fiecare soldat a fost recompensat cu o mâncare specială și liderii acestora au fost chemați la
Pelecanum unde au primit aur și bijuterii din bogățiile sultanului.
Stephen i-a scris soției sale încrezător că în cinci săptămâni ajung la Ierusalim, doar dacă nu cumva v-
or fi reținuți la Antiohia (2 ani a durat de fapt).
Următoare problema a fost alegerea drumului spre Antiohia.
Oricare ar fi fost drumul următorul obiectiv a fost Dorylaeum.
În 26 iunie avangarda a plecat din Niceea, urmandule în următoarele zile diferite divizii a armatei,
acompaniată de un detașament bizantin condus de generalul Taticius.
Câțiva cruciați au rămas în urmă, probabil din cauza rănilor si au fost puși sub serviciul împăratului.
La Leucae prinții sau întâlnit pentru a stabili ordinea marșului, s-a decis ca armata să fie împărțită în
două, una precedând pe alta la o zi distanță.
În 20 octombrie armata principală a ajuns la Podul de Fier, peste Orontes, la trei ore distanță de oraș.
Au trecut patru luni de când cruciații au plecat din Niceea, pentru o armată de asemenea mărime,
mergând prin clima arzătoare a Anatoliei, confruntând un inamic formidabil, a fost o adevărată
realizare. Orașele capturate în drum spre Antiohia au fost înapoiate împăratului.
Orașul Antiohia se află pe malul de sud-est al râului Orontes, la vreo douăsprezece mile de mare, în câmpie
lungă de trei mile și adâncime de o milă și jumătate, între râul și Muntele Silpius. Este înjonjurat de o
fortificație puternică construită de către Iustinian și reparată de către bizantini când au recucerit orașul cu un
secol înaintea venirii cruciaților.
Patru sute de turnuri au fost construite împrejurul zidului. Poarta Sf.Pavel, la colțul de nord-est avea deschidere
la drumul către Podul de Fier și Aleppo. La celălalt capăt al orașului se află Poarta Sf.Gheorghe cu deschidere
la suburbiile din Daphne și Latakia. A treia poartă are deschiderea la un pod fortificat deasupra râului, mergând
spre Sf.Simeon, portul de la gura râului și spre Alexandretta.
Antiohia a fost capturată de Selchukids în 1085. În 1087 Malik-Shah a instalat un guvernator numit Yaghi-
Siyan.
Yaghi-Slyan căuta să curețe Antiohia de elementele neloiale. Populația era în mare creștină. Mulți armeni și
greci au fost exilați, iar catedrala Sf.Petru a fost desemnată să devină grajdul cailor emirului. Alții au plecat, au
fost câteva persecuții în suburbii, care au provocat masacre în garnizoana turcă la auzirea apropierii francezilor.
În 20 octombrie, 1097, armata cruciată a intrat pe teritoriul lui Yaghi-Siyan în satul Ma’ratah, a carui
garnizoană a fugit la vederea cruciaților. Robert de Flandra a condus un detașament spre Artah, în sud-est, unde
populația creștină a măcelărit garnizoana, în timp ce armata principală ataca Podul de Fier. Podul era fortificat
cu două turnuri la intrare, dar atacul violent al francezilor conduși de Adhemar a fost imediat victorios.
O reprezentare a secolului al XIV-lea a lui Robert al II-lea, contele
de Flandra dintr-un manuscris în grija Bibliotecii Naționale a
Olandei
Victoria rapidă le-a permis francezilor să captureze pe cealaltă parte a râului un convoi mare cu
vaci, oi și porumb care erau în drum spre Antiohia.
Următoarea zi Bohemond a condus avangarda pâna la zidurile orașului și întreaga armată urmărea
în spate. Prin trădare turcii au cucerit Antiohia în 1085, de aceasta se temea acuam și Yaghi-Siyan.
Grnizoana lui nu era foarte numeroasă așa că a lăsat invadatorii să se acomodeze în jurul zidurilor
fără să îi deranjeze timp de două săptămâni.
Când au ajuns Bohemond s-a poziționat la Poarat Sf.Pavel cu Raymond în dreapta sa la Poarta
Câinelui și Godfrey în spate la Poarta Ducelui.
Yaghi-Siyan s-a așteptat la un asalt rapid asupra orașului, dar singurul dornic de a face asta a fost
Raymond (Dumnezeu ne v-a aduce victoria). Ceilalți lderi au fost mai puțin optimiști, nu își
permiteau să piardă oamenii și asteptau întăriri.Tancred era pe cale să ajungă din Alexandretta,
existau și niște zvonuri despre un ajutor venit de pe mare. Bohemond, a cărui opinie conta cel mai
mult a decis să amâne asaltul, cel mai probail pentru că dorea predarea orașului să fie personal
făcută lui și să preia controlul asupra acestuia. Raymond s-a rugat degeaba, ocazia cuceririi rapide a
orașului a fost pierdută. Yaghi-Siyan înspăimântat probabil nu ar fi reușit să se opună, dar odată cu
întârzierea a reapărut și încrederea acestuia.
Bohemond de Taranto
A fost ușor pentru Bohemond să își facă prieteni înăuntru zidurilor. Dar în timp ce francezii au găsit
oamenii în interior la fel a găsit și Yaghi-Siyan, primind apoi vestea că o armată din Damasc se
aproprie pentru a îl ajuta. Cruciații au primit și ei întăriri.
Cum toamna s-a făcut iarnă o nouă problema apare în tabăra cruciaților. Când au ajuns în câmpia
Antiohiei au gasit-o bine aprovizionată, dar au mâncat bine și nu au lăsat provizii pentru iarnă.
Acuma stocul este mic și trebuie să facă ceva pentru a se aproviziona, chiar după Crăciun au hotărât
să organizeze o razie înspre Orontes ca să adune ce găsesc prin satele învecinate.
Tabăra s-a decis în a lăsa la conducere între timp pe Raymond și Adhemar. Godfrey în acel timp era
grav bolnav. Bohemond și Robert au plecat în 28 decembrie cu aproape jumate din forța armată.
Yaghi-Siyan a fost încântat de plecarea acestora. În sfârșit aude vești de la fiul său Shams-ad-Daulah,
care a plecat din Damasc cu o armată considerabilă.
Spera ca armata să îl surprinda pe Bohemond, în timp ce el atacă asediatorii lăsați în urmă.
În noapte de 29 decembrie, Yaghi-Siyan a încercat o ieșire bruscă pe podul fortificat, trupele lui
Raymond erau nepregătite, dar Raymond a reușit să își conducă cavalerii și să atace. Atât de
neînfricat a fost atacul încât turcii s-au întors în oraș urmăriți de cavaleri înainte ca marile porți să se
închidă, pentru un moment părea că Raymond a luat orașul prin surprindere dar totul s-a pierdut din
cauza întunericului care a creat panică în tabăra creștină.
Pierderile au fost mari de ambele părți, mai ales pentru călăreții francezi.
Bohemond și Robert au ignorat atacul și vestea apropierii armatei din Damasc.
În 30 decembrie musulmanii au ajuns în Shaizar, unde au auzit că armata cruciată este în apropriere
de Albara , unde au pornit îndată, în dimineața următoare ajung în fața lui Robert care rezista cu greu
în timp ce Bohemond a ajuns la timp să privească din spate, o dată ce turcii au crezut că victoria le
aparține, Bohemond atacă cu toată puterea și schimbă soarta bătăliei.
Atacul i-a făcut pe turci să se retragă în Hamah, deși victorioși, cruciații au suferit multe pierderi și au
reușit să jefuiască doar unul sau două sate, întorcându-se în Antiohia cu mult mai puâin decât sperase.
Următoarele săptămâni au fost sumbre pentru crciați. A fost un cutremur în 30 decembrie și o
prezență înfricoșătoare a aurorei boreale în dimineața următoare. În următoarele săptămâni ploua
incontrolabil și era rece.
Vremea a obligat armata turcă să se întoarcă în Damasc lăsând Antiohia la voia întâmplării.
Dar în timp ce oamenii lui Yaghi-Siyan erau la căldură și bine hrăniți, cruciații înfrigurați în corturile
lor erau aproape de foamete.
Adhemar a ordonat un “post negru” de trei zile, pentru a evita mânia lui Dumnezeu, de fapt cruciații
făceau asta tot timpul, curând unul din șapte oameni mureau de foamete. Caii erau în stare și mai
gravă, doar șapte sute supraviețuind în tabără.
Ceva ajutor a venit din Cipru unde Patriarhul Ortodox al Ierusalimului trăia în exil.
În disperare unii soldați căutau transport spre Europa și încep a deserta.
Se știa că o armată eliberatoare era în drum spre Antiohia, atunci Bohemond a decis că este timpul
să se întoarcă acasă, a trecut mult timp de când este plecat iar statele lui au nevoie de el.
Armata eliberatoare condusă de Ridvan de Aleppo, cu care Yaghi-Siyan a făcut pace între timp din
cauza eșecului armatei primite din Damasc.
Curând în februarie au ocupat Harim, în timp ce se apropiau de Antiohia, francii lui Bohemond, au
fost sfătuiți să trimită toată cavaleria înspre a îi atrage spre un teren îngust unde lacul Antiohiei
este cel mai aproape de Orontes. Apropiându-se de Podul de Fier francii au început să atace și au
reșit să îi atragă spre câmpul de luptă dorit unde numărul mare al turilor a fost nesmnificativ
pentru soarta bătăliei, cavalerii bine înarmați atacând cu putere continuu.
Yaghi-Siyan încrezător a ieșit din oraș cu toată infanteria, dar s-a retras imediat ce a văzut armata
cruciată victorioasă care în retragerea turcilor au recucerit Harim.
Cum primăvara se apropie, aprovizionarea devine și ea mai ușoară pentru invadatori, iar cei din
oraș începau a fi înfometați.
Între timp egiptenii în august 1098 au capturat Ierusalimul.
În tot acest timp turcii își strângeau forțele, prinții cruciați fiind anxioși, dacă armata ajungea la
Antiohia, erau șanse mici ca aceasta să fie cucerită, orașul trebuie capturat îndată.
Din fericire armata turcă condusă de Kerbogha întârzie pentru a ataca Edessa, dar l-a subestimat
Baldwin și puterea zidului.
Asediul Antiohiei, pictură în miniatură din secolul al XV-lea
Între timp Bohemond împreună cu un trădător pe nume Firuz au negociat cucerirea orașului și
deschiderea porților.
Într-o noapte, o scară a fost lipită de un turn, pe care 16 cavaleri au urcat, cavalerii au preluat
controlul asupra turnurilor sub comanda lui Firuz și au deschis Poarta Sf.Gheorghe, curând toată
armata francă năvălea în oraș. Greci și Armeni s-au alăturat măcelărind fiecare turc în calea lor,
mulți creștini au pierit din cauza confuzilor.
Până la lăsarea nopții pe 3 Iunie, 1098 Antiohia este din nou tărâm creștin și nici un turc nu a fost
lăsat în viață.