METODE SI TEHNICI KINETOLOGICE IN

RECUPERAREA POSTTRAUMATICA
CURS 1
 Kinetoterapia este un domeniu de activitate complexă:
medicală, educaţională, socială şi profesională. Ea
urmăreşte restabilirea cat mai deplină a capacităţii
funcţionale pierdute de un individ in urma unei boli sau a
unui traumatism, precum şi dezvoltarea unor mecanisme
compensatorii care să-i asigure in viitor o viaţă
independentă din punct de vedere economic şi social.
 SPORT = Activitate specifică de întrecere în care se valorifică intensiv
formele de practicare a execiţiilor fizice în vederea obţinerii de către
individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor morfofuncţionale şi
psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie sau a
partenerului.

 Activitate motrică de întrecere sau de loisir, spontană sau organizată,

în care se valorifică intesiv mişcările naturale şi formele de practicare
a exerciţiilor fizice, a jocurilor dinamice şi tradiţionale, în vederea
obţinerii, de către individ sau de către colectiv (echipă, echipaj), a
perfecţionării potenţialului morfofuncţional, psihic şi tehnic
(dobândit), concretizat într-un record, într-o depăşire proprie sau a
potenţialului de concurs (întrecere).
 Traumatologia sportivă este parte a traumatologiei
generale care se ocupă cu studiul afecţiunilor traumatice
apărute in practicarea exerciţiului fizic, indiferent de
forma sa – amator sau profesionist. Ea are un specific
aparte in cazul sportivului de performanţă, ca urmare a
particularităţilor biologice şi sociale ale acestuia.
Consideraţii generale privind
traumatologia sportivă
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei activităţii sportive de
performanţă;
 cunoaşterea şi înţelegerea efectelor evoluţiei activităţii sportive de
performanţă;
 cunoaşterea şi înţelegerea apectelor legate de traumatologie
sportivă;
 cunoaşterea şi înţelegerea rolului şi importanţei kinetoterapeutului
de teren în cadrul echipei pluridisciplinare care se ocupă de instruirea
sportivă în vederea realizării performanţei.
Obiective cursului
 explica cu uşurinţă elementele şi apectele care influenţează evoluţia
activităţii sportive de performanţă subliniind care sunt solicitările impuse
organismului sportivilor;
 explica tipurile de traumatisme care alcătuiesc traumatologia sportivă;
 explica care este rolul şi locul kinetoterapeutului de teren în cadrul echipei
pluridisciplinare care se ocupă cu realizarea performanţei în sport;
 cunoaşte o multitudine de tehnici şi metode utilizabile în recuperarea
posttraumatică.
 Traumatologia sportivă, ocupându-se de studiul
afecţiunilor traumatice care se produc în timpul
practicării exerciţiilor fizice, în general, şi al sportului de
performanţă, în special, ne oferă, pe baza experienţei
ultimilor ani, o clasificare ce corespunde factorilor
patogeni care le generează, orientănd atât terapeutica,
cât mai ales măsurile profilactice.

Astfel, traumatismele specifice ativităţii sportive de

performanţă pot sistematizate de următoarea clasificare:
 I. microtraumatisme;
 II. macrotraumatisme.
 I. Microtraumatismul este o afecţiune de suprasolicitare provocată de agenţi
traumatici de intensitate mică, dar frecvent repetaţi, care depăşesc
potenţialul de regenerare a ţesuturilor în cauză şi care produc microleziuni
anatomice.
 Formaţiunile anatomice trec, în mod normal, printr-un proces fiziologic de
uzură care este compensat prin altul de regenerare celulară. Când între
procesele de uzură şi cele de regenerare se produce un dezechilibru în
defavoarea regenerării, acesta conduce la început la apariţia unor tulburări
reversibile în structura intimă a celulelor, apoi la tulburări funcţionale. Când
procesele de uzură fiziologică le depăşesc pe cele de regenerare, atunci
asistăm la instalarea fenomenelor favorizante producerii
macrotraumatismelor.
 Simtomatologia acestor afecţiuni se traduce prin apariţia durerilor legate de
efectuarea efortului fizic, dureri care, deşi prezintă şi perioade de remisiuni,
au de obicei un caracter progresiv.
 Afecţiunile microtraumatice vizează în special formaţiunile osteo-
cartilaginoase şi tendino-ligamentare, prezentându-se sub forma: ligamentite,
tendinite, osteocondrite, capsulite, periostite, epifizite etc.
 II. Macrotraumatismul este o afecţiune produsă de un
agent vulnerant unic, bine identificat de cel accidentat,
de cauză internă sau externă, cu o intensitate agresivă
medie sau mare.
 Macrotraumatismul produs de o cauză externă
materializată printr-o lovitură dată de adversar (cu o
parte a corpului sau prin lovirea de un corp intermediar
(dur, elastic, ascuţit etc.).
 Macrotraumatismul cauzat de un factor intern constă într-o contracţie
musculară bruscă şi puternică, care produce ruperea muşchiului sau
tendonului, într-o mişcare articulară peste limitele fiziologice, care afectează
aparatul capsulo-ligamentar sau într-o mişcare greşită în contact solul sau cu
adversarul în poziţii articulare ce produc forţarea acestora.
 Producerea macrotraumatismul poate atrage după sine o leziune anatomică
evidentă (fractură, fisură, smulgeri, dezinserţii, ruptură de muşchi sau
tendoane etc.), fie o tulburare funcţională importantă (entorsă, contractură
musculară, elongaţie nervoasă, luxaţie).
Traumatologia sportivă, parte integrantă a traumatologiei generale, se ocupă de
traumatismele ce survin în timpul practicării diferitelor discipline sportive şi îi sunt
caracteristice următoarele aspecte:
 cauzele şi mecanismele de producere sunt specifice practicării sporturilor
(factori predispozanţi, favorizanţi şi declanşatori), ele depinzând de sportivi, de
antrenor, de greşelile de organizare a copetiţiilor, de carenţe alimentare,
defecte de echipament sportive ş.a.;
 mijloace terapeutice specifice, care să ţină seama de toţI factorii interesaţi în
insruirea sportivă;
 scopul final obligatoriu al tratamentului este refacerea integrală anatomică şi
funcţională a sportivului, spre deosebire de ceilalţi indivizi la care pot rămâne
mici deficienţe care să se corecteze în timp;
 timpul de vindecare trebuie să fie mult redus, având în vedere că orice
întrerupere mai mare a pregătirii sportive scade simţitor potenţialul şi
capacitatea de efort;
 repausul general trebuie acordat numai în cazuri excepţionale, cel maifrecvent
fiind repausul segmentar, pentru a putea menţine la cote ridicate forma sportivă;
 mijloacele de tratament să fie cât mai eficiente şi cât mai puţin
traumatizante şi mai ales psihic;
 stabilirea dignosticului trebuie să fie foarte exactă, complexă şi rapidă,
pentru a se putea aplica cât mai precoce un tratament specific, complex şi
intensive în vederea recuperării grabnice a sportivului;
 recuperarea funcţională a sportivului implică nu numai vindecarea completă
a segmentului lezat, ci şi refacerea întregii capacităţi de efort;
 unele traumatisme sportive prezintă forme amatomo-clinice specifice numai
sportivilor, neîntâlnindu-se la alţi indivizi;
 la unele sporturi, datorită unor condiţii particulare, se produc traumatisme
specifice ca forme anatomo-clinice, localizări, evoluţie şi incidenţă statistică;
 traumatologia sportivă spre deosebire de traumatologia generală include şi
unele cazuri în care în mod paradoxal lipseşte însuşi traumatismul.
 Datele statistice indică o strânsă interdependenţă între
numărul şi tipul traumatismelor sportive şi caracteristicile
disciplinelor sportive în cauză. Tipul de efort,
caracteristicile sale biomecanice, specificul
regulamentului disciplinei respective, echipamentul şi
aparatajul folosit, condiţiile de mediu şi organizatorice în
care se desfăşoară procesul de pregătire sportivă sau
concursul sunt principalele cauze care fac să varieze nu
numai procentajul traumatismelor ci şi localizarea şi tipul
lor.
De exemplu legătura dintre localizarea traumatismelor şi disciplinele sportive
relevă următoarele aspecte:
 • capul şi faţa mai frecvent traumatizate la patinatori (36 %) şi hocheişti (28
%);
 • membrele superioare la gimnaşti (71 %), hocheişti (28 %), schiori (27 %),
atleţi (15 %);
 • membrele inferioare la fotbalişti (65,7 %), atleţi (56,2 %), schiori (37 %),
handbalişti (21 %), hocheişti (11,6 %)
Rolul şi importanţa kinetoterapeutului

 Dacă exerciţiul fizic reprezintă pentru majoritatea indivizilor de alte profesii

un element indispensabil menţinerii sănătăţii, pentru sportivii de performanţă
el se poate transforma uneori şi în anumite condiţii în element cu efecte
dăunătoare.
 Deşi cerinţele planificării ştiinţifice a antrenamentului sportiv prevăd
obiective clare în ceea ce priveşte refacerea capacităţii de efort şi
recuperarea sportivilor traumatizaţi (atât în perioadele de pregătire
competiţionale, cât mai ales în perioada de tranziţie) acestora nu li se acordă
atenţia necesară. Acest fapt duce, în timp, la acumularea efectelor nocive a
unor microtraumatisme, ceea ce constituie un factor accelerator al
traumatismelor grave, care exclud sportivul din activitatea sportivă.
 Echipa de specialişti care lucrează în sensul realizării, în
condiţii optime, a înaltei performanţe, nu se poate
constitui şi nu poate avea eficienţă, fără prezenţa în
cadrul ei, a kinetoterapeutului. Om care luptă pentru
sănătate şi a cărui vocaţie se îndreaptă spre sport, el va
trebui să-şi exercite acţiunile în sensul rezolvării
problemelor care apar, dar şi în sensul diminuării
numărului acestora.
Pentru a scoate în evidenţă rolul şi importanţa acestuia în obţinerea
performanţelor în activitatea sportivă, vom enumera eventualele sarcini pe care ar
trebui să le îndeplinească în cadrul echipei de specialişti:
 acordă prim ajutor sportivilor accidentaţi în timpul antrenamentelor sau a
competiţiilor;
 recuperează prin kinetoterapie sportivii cu sechele posttraumatice şi
postchirurgicale;
 face recomandări privind reintegrarea sportivilor în activitatea sportivă de
performanţă;
 execută bandaje externe cu feşe elastice adezive (straping sau tapping) pentru
prevenirea eventualelor traumatisme;
 poate fi un bun preparator fizic atât în cadrul pregătirii fizice generale cât şi în
cadrul pregătirii fizice specifice;
 participă la procesul de refacere al sportivilor după antrenament şi competiţie;
 prin aplicarea unor teste de explorare şi evaluare scoate în evidenţă periodic,
evoluţia sau involuţia capacităţii motrice a sportivilor;
Cauzele producerii traumatismelor în
sport
Cauzele (factorii) care determină producerea unor traumatisme în
practica sporturilor pot fi împărţite în două categorii după următoarele
criterii:
 după rolul lor în producerea traumatismului, adică factori
predispozanţi, favorizanţi şi declanşatori;
 după originea lor, adică factori (cause) legaţi de sportiv, de adversar,
de condiţiile mediului exterior în care se desfăşoară antrenamentul
sau competeţia, de deficienţele organizatorice.
Analizând prima categorie de cauze, adică cea care se referă la rolul lor în
producerea traumetismelor, putem constata următoarele:
 factorii predispozanţi se referă la prezenţă unor deficienţe fizice sau
organice congenitale ori dobândite, observate la sportive după producerea
accidentului;
 factorii favorizanţi sunt reprezentaţi de existenţa la sportivul respectiv a
unei boli interne sau infecţioase, a unei carenţe alimentare sau vitaminice,
desfăşurarea efortului în condiţii meteorologice grele, echipament şi aparataj
sportive necorespunzător;
 factorii declanşatori se concretizează în starea de oboseală a sportivului, în
greşelile metodice ale antrenorului, greşelile în procesul de refacere, jocul
dur al adversarului, pregătire fizică necorespunzătoare etc.
Analizând originea cauzelor care produc traumatismele în sport, putem
deosebi următoarele:

Cauze interne - cauze legate de sportivul accidentat:

 nivelul de pregătire necorespunzător (neantrenat sau obosit);
 deficienţe fizice şi funţionale, emotivitate, nerestabilire completă
după un traumatism anterior;
 esecuţie tehnică defectuoasă;
 neatenţie sau oboseală psihică;
 încălzire necorespunzătoare.
Cauze externe
Cauze legate de adversar:
 lovire neintenţionată cu adversarul;
 lovire intenţionată de către adversar;
 tehnică necorespunzătoare a adversarului;
 jocul dur.
Deficienţe de organizare a antrenamentului sau acompetiţiei:
 arbitraj necompetent;
 lipsa spaţiului regulamentar între cel de antrenament şi public sau alte
obstacole;
 atitudinea publicului;
 lipsa antrenorului sau neatenţia lui;
 necunoaşterea regulamentului disciplinei respective
Cauze legate de mediul în care se desfăşoară activitatea sportivă şi de
materialele utilizate:
 condiţii meteorologice grele (ploaie, frig, zăpadă mare, noroi, gheaţă);
 terenul de antrenament sau competeţie cu defecte (teren cu gropi, gheaţă,
sală cu pardoseală defectă ş.a.):
 echipament sau aparataj sportiv defect, incomplet sau neadecvat.
Examinarea unui sportiv traumatizat

Examinarea unui traumatism sportiv, recent sau mai vechi, comportă o anumită
conductă şi constă din:
 anamneză;
 examen clinic;
 examen funcţional şi de laborator;
Anamneza:
 Anamneza atentă şi detaliată, ne furnizează date privind vechimea
traumatismului.
 locul unde s-a produs (pe stradă, la antrenament sau competiţie);
 mecanismul de producere (cădere, lovire de către adversar);
 momentul când a survenit;
 detalii asupra formei sportive în care se afla;
 momentul calendaristic al curbei pregătirii sale sportive;
 acuzele subiective ale accidentului (durerile, starea funcţională a segmentului
legat şi starea
generală);
 se va insista asupra accidentelor avute anterior, mai ales la segmentul în cauză
cum a evoluat acel traumatism şi ce tratamente au fost urmate;
 aspectele vieţii sportive şi problemele refacerii organismului vor fi detaliate în
vederea stabilirii unor cauze favorizante (diferite excese, carenţe alimentare sau
vitaminice viciale instruirii sportive etc.)
Examenul clinic:

 Constă în studiul formei şi funcţiei segmentului afectat prin umătoarele

acţiuni:

Inspectia
 Prin inspecţie seva preciza forma regiunii care poate avea aspect:
 normal sau deformat;
 poate fi mărită;
 cu tegumentele prezentând plăgi, contuzii sau pete roşii vineţii (echimoze);
Palparea
 Prin palpare se va aprecia:
 căldura regiunii (temperatura locală ridicată indicând existenţa unui proces
activ)
 fluctuenţa unui hematom a părţilor moi sau existenţa unui lichid
intraarticular (hemo sau hidrartroză)
 Prin palparea articulaţiei, mai ales în diferite poziţii ale acesteia se vor
preciza punctele.
 La traumatismele mai vechi, de o mare importanţă este măsurarea cu
ajutorul unei benzi metrice şi compararea segmentelor omoloage.
Examenul funcţional

 Examenul funcţional al segmentului traumatizat se începe cu efectuarea unor

mişcări active ale segmentului în cauză, completate cu mişcări pasive făcute
de examinator, măsurându-se cu goniometrul mobilitatea articulară şi
eventualele limitări ale acesteia.
 Temperatura cutanată locală şi mai ales cea regională se va măsura cu
termometrul cutanat valorile ei constituind elemente deosebit de preţioase
atât pentru diagnostic, cât mai ales pentru aprecierea recuperării funcţionale
a segmentului care a fost traumatizat.
 Tonusul muscular– miotonometrul, banda metrică
 Măsurarea forţei segmentare – dinamometru, testing muscular
 În cazurile în care bănuim un deficit al circulaţiei periferice se va face şi o
oscilometrie.
Examenele de laborator:

 Examenele de laborator, necesare pentru completarea sau precizarea

diagnosticului, sunt:

Radiografia:
 radiografia oaselor segmentului în cauza, care precizează starea scheletului.
Trebuie menţionat faptul că în traumotologia sportivă radiografiile trebuie
făcute din poziţiile şi incidenţele cele mai propice examenului respectiv.
 Exemplu: Radiografiile rotulei din faţă şi profil pot ascunde unele leziuni care se
evidenţiază însă, pe radiografia axală.
 Uneori aceste radiografii trebuie făcute cu regimuri de „raze moi” care să
evidenţieze pe filme şi smulgeri mici de fragmente osoase sau chiar unele
aspecte ale părţilor moi.
Analizele de laborator clinic:

 Analizele de laborator clinic constituie un ajutor deosebit de valoros pentru diagnosticarea şi

mai ales pentru evoluţia unor traumatisme sportive:
 leucograma şi V.S.H-ul - evidenţiază importanţa componentei infecţioase sau reumatismale;
 transaminazele (oxalacetice şi glutamopiruvice) - sunt crescute în întinderile sau rupturile
musculare;
 mucoproteinele serice (acidul sialic, seromucoidul glicoproteinele) - sunt crescute în
afecţiunile hiperfuncţionale;
 raportul albumine-proteine determinat electroforetic - indică stadiul catabolic sau anabolic
al unei leziuni traumatice;
 ionograma (Ca, Na, Mg, K) - explică de mai multe ori prezenţa unei spasmofilii, care poate
cauza întinderi sau rupturi musculare
 dozarea microproteinei urinare - indică apariţia oboselii şi caracterul hiperfuncţional al unor
leziuni.
electromiograma, examenul electric al unui nerv, - poate
preciza gradul de lezare al acestuia în cursul unui
traumatism, în plus, electromiograma reprezintă o metodă
foarte valoroasă pentru aprecierea stadiului recuperării
funcţionale.
Principiile recuperării prin
kinetoterapie a sportivilor
traumatizaţi
Principiul "Primum non nocere"
 Principiul de bază al oricărui tratament, vechi cât ştiinţa medicală, este acela
de a nu face nicioodată rău, ci de a îmbunătăţi starea sănătăţii pacientului. În
domeniul aplicării exerciţiului fizic în scop terapeutic, responsabilitatea se
împarte între medicul care stabileşte diagnosticul şi kinetoterapeutul care
prescrie şi aplică tratamentul complex. Se recomandă ca bolnavului să i se
facă primul control medical în prezenţa kinetoterapeutului, pentru a-i
favoriza o cunoaştere cât mai temeinică a pacientului şi a diagnosticului.
 Pentru că baza tratamentului o constituie exerciţiul fizic, condus şi aplicat de
kinetoterapeut, acestuia îi revine cea mai mare parte din responsabilitate. El
este cel care are legătură zi de zi cu bolnavul, dozează efortul, urmăreşte
progresele, ia măsuri impuse de apariţia unor situaţii neprevăzute,
colaborând în permanenţă cu medicul, sesizându-i modificările survenite în
starea de sănătate generală şi locală a bolnavului.
 Kinetoterapeutul va avea cât mai temeinice cunoştinţe referitoare la efectele
exerciţiului fizic şi la diagnosticul bolnavului. Tot el este acela care trebuie să
schimbe metodele de tratament în funcţie de diferitele reacţii ale bolnavilor.
Kinetoterapeutul trebuie să dea dovadă de tact pedagogic, de înţelegere şi
apropiere sufletească, pentru a căştiga încrederea bolnavului în efectele
mijloacelor de tratament pe care le execută. Împreună cu medicul va decide
întreruperea temporară sau încheierea tratamentului.
 Cele mai frecvente simptome care ne avertizează asupra
consecinţelor negative ale tratamentului aplicat sunt:
durerea, creşterea cantităţii de lichid intraarticular
(hemartroza, hidartroza), creşterea temperaturii locale în
funcţie de natura şi localizarea traumatismului.
Durerea

 manifestare aproape nelipsită când este vorba de traumatism - trebuie interpretată în

funcţie de intensitatea ei, de momentul apariţiei, de localizare etc. În general, durerea, mai
ales cea spontană, determină contraindicarea tratamentului kinetoterapeutic.
 Apariţia durerii ne obligă la reducerea efortului fizic sau chiar la suprimarea lui totală până
la dispariţia ei.
 Tratamentul, început la momentul oportun şi bine condus, nu trebuie să provoace durere,
aceasta trădând de cele mai multe ori depăşirea posibilităţilor de mişcare ale organismului
sau segmentului în cauză la momentul respectiv.
 Ne vom feri deci de durerea care apare în urma şedinţei de tratament de obicei la sfârşitul
zilei. Deseori ea este însoţită de inflamarea articulaţiei şi de creşterea cantităţii de lichid
intraarticular. Şi mai periculoasă este durerea care persistă de la o lecţie la alta.
 Combaterea ei se face de regulă prin pauză şi tratament fizioterapic.
 După dispariţia durerii şedinţele de tratament se vor relua, urmărindu-se cu mai mare
atenţie gradarea efotului.
Reînceperea mişcărilor, în urma unei imobilizări îndelungate, este însoţită în
mod firesc de durere. Ea dispare:
 temporar, după realizarea unei încălziri corespunzătoare a articulaţiei;
 definitiv, numai la recâştigarea integrală a mobilităţii articulare.

O asemenea durere fiind firească nu trebuie să ne alarmeze, tratamentul trebuie

continuat cu grijă şi chiar cu o uşoară creştere a intensităţii efortului fizic.
Principiul necesităţii cunoaşterii temeinice a
diagnosticului, a stării generale de sănătate şi a
deficitului locomotor posttraumatic

 La baza începerii oricărui tratament stă diagnosticul. În funcţie de acesta şi de

starea generală a sănătăţii a celui în cauză se poate institui un plan de tratament
cu aplicarea celor mai potrivite mijloace.
 Tratamentul local nu se poate separa de contextul general, morfologic, funcţional
şi chiar pshihic. Responsabilitatea stabilirii diagnosticului revine medicului.
 Pentru efectuarea unui tratament kinetoterapeutic, pe lângă precizarea unui
diagnostic corect, de mare importanţă este şi stabilirea stării generale de sănătate,
mai ales referitoare la marile funcţiuni ale organismului.
 Efortul intens - cerut de exerciţiul fizic - impune un anumit grad de sănătate
îndeosebi a aparatelor cardiovascular, respirator, digestiv, a sistemului nervos, etc.
 Pentru că diagnosticul nu se menţine într-o stare fixă, indicaţiile şi
contraindicaţiile vor fi adaptate permanent în funcţie de îmbunătăţirea sau
eventuala înrăutăţire a stării de sănătate, pusă în evidenţă de datele controalelor
medicale periodice. Durata dintre aceste două controale variază, de la sportiv la
sportiv, în funcţie de diagnostic, de evoluţia bolii şi de starea generală a sănătăţii.
 Tabloul datelor de investigaţie, întocmit cu scopul cunoaşterii temeinice a
sănătăţii sportivului, se completează cu o serie întreagă de date referitoare la
segmentul traumatizat, la condiţiile de producere şi natura traumatismului, la
momentul activităţii competiţionale când s-a produs accidentul, la intervenţia
chirurgicală (dacă s-a efectuat), la durata imobilizării, la intenţiile de reluare a
activităţii competiţionale etc. Toate aceste date vor servi la instituire
tratamentului prin mijloace kinetoterapeutice şi la aprecierea deficitului
locomotor cu ajutorul indiciilor de funcţionalitate ai segmentului respectiv.
Principiul precocităţii tratamentului

 Tratamentul pentru recuperarea funcţională prin mijloace kinetoterapeutice

trebuie început cât mai devreme după accidentare. Factorul timp este
duşmanul principal: cu cât mişcările se reiau mai repede, cu atât mai rapidă
şi mai sigură va fi vindecarea.
 Tratamentul poate fi preoperator în unele cazuri şi postoperatorul în toate,
fără excepţie. Intenţia tratamentului preoperator este de a ridica capacitatea
funcţională a segmentului asupra căruia urmează să se intervină chirurgical.
Imobilizarea obligatorie care urmează intervenţiei sângerânde va găsi un
capital superior de calităţi fizice, în acest caz degradarea consecutivă
imobilizării fiind mai redusă.
 Tratamentul postoperator trebuie început la câteva zile
după intervenţie, chiar dacă bolnavul este imobilizat în
aparat ghipsat, cu mult înaintea realizării vindecării
anatomice complete.
 Exerciţiile indicate în această perioadă se adresează
extremităţilor segmentului lezat, dacă acestea nu sunt
imobilizate, segmentul analog sănătos şi întregului
organism.
 Pentru porţiunea traumatizată exerciţiile se vor limita la
contracţii statice, executate cu prudenţa necesară pentru
a nu periclita vindecarea. Aceste contracţii statice vor fi
efectuate cu scopul de a împiedica sau încetini
degradarea capacităţii fiziologice anterioare
traumatismului.
 Exerciţiile cu caracter general vor avea drept scop meninţarea calităţilor
fizice a efectelor lor favorabile asupra organismului în întregime.
 De asemenea, tratamentul trebuie început cât mai repede pentru a preveni
apariţia şi fixarea diverselor compensări, mai frecvente, la atitudinea
corporală şi la mers.
 Suplinarea unor mişcări cu altele ale segmentului traumatizat, se datorează
lipsei de mobilitate sau de forţă a acestuia. Asemenea compensări trebuie
prevenite sau înlăturate încă de la apariţie, pentru a evita transformarea lor
în deprinderi defectuoase, care se şterg cu mare greutate, menţinându-se
chiar multă vreme după recâştigarea integrală a calităţilor fizice.
Principiul individualizării tratamentului

 Diversitatea localizării, varietatea accidentelor şi multiplele reacţii ale

organismului la tratamentul prin kinetoterapie ne obligă la individualizarea
lui. Datorită acestui fapt, nu se pot indica reţete tip, universal valabile.
Fiecare sportiv, cu diagnosticul lui, impune o individualizare fără de care
rezultatele nu vor fi cele scontate. Aplicarea acestui principiu la tratamentul
sportivilor este o obligaţie.
 Instiruirea tratamentului trebuie să ţină seama de o serie întreagă de factori,
fiecare dintre ei având importanţa lui. Aceştia se pot împarţi în trei categorii:
 a) factorii legaţi de cel accidentat;
 b) factori generaţi de natura accidentului;
 c) factori determinaţi de calitatea tratamentului.
a) Factorii legaţi de cel accidentat

 o stare bună a sănătăţii accidentatului (anterioară traumatismului), ceea ce în mod

obişnuit există la sportivi, pentru a putea rezista la efortului impuse de recuperarea
cu ajutorul exerciţiilor fizice.
 suprimarea fortată a independenţei de mişcare (repercusiuni puternice asupra
psihicului accidentatului).
 experienţa practică - sportivii înlătură mult mai repede deficienţele de mişcare în
urma practicării organizate a exerciţiului fizic.
 posibilităţile intelectuale ale accidentatului joacă, de asemenea, un rol important
în succesul recuperării. (cunoştinţe medicale, tratament activ, colaborare)
 sexul (mobilitatea se recapătă mult mai uşor la femei, iar forţa la bărbaţi şi invers).
 vârsta (la copii spre deosebire de cei vârstnici la care vindecarea se realizează mai
greu).
b) Factori generaţi de natura accidentului

 Evoluţia tratamentului de recuperării este în strânsă relaţie cu accidentul

propriu-zis şi cu o serie întreagă aspecte legate de el.
 Gravitatea accidentului (durata imobilizării necesare vindecării anatomice şi,
implicit, cea a recuperării funcţionale)

Localizarea are, de asemenea, o importanţă deosebită. Ea condiţionează durata

tratamentului, şi anume:
 Traumatismul localizat la nivelul sistemului osos (fisuri, fracturi) se vindecă
100% printr-un tratament ortopedic sau chirurgical corect şi permite
recâştigarea integrală a calităţilor fizice într-un timp relativ scurt.
 Localizarea traumatismului la nivelul articulaţiei, lezând şi părţile moi (ligamente,
capsulă, tendoane) ca în cazul entorselor, lucsaţiilor, contuziilor, determină o
vindecare mai anevoioasă şi uneori incompletă, posibilităţile de mişcare
recăpătându-se cu dificultăţi mult mai mari. În cazul acestor leziuni, de capsulă
articulară şi ligamente, dintre care unele necesită chiar intervenţii chirurgicale,
se urmăreşte întărirea aparatului activ de contenţie (tendoane şi muşchi
particulari) pentru a suplini rezistenţa scăzută a elementelor pasive de contenţie
articulară (capsulă şi ligamente).
 Leziunile localizate la muşchi (întinderi şi ruperi de fibre, tendoane sau fascii
musculare) sunt cel mai greu de vindecat. Ele impun o imobilizare de lungă
durată, urmată de un tratament fizioterapic de asemenea lung, după care efortul
fizic se reia cu multă atenţie, curba intensităţii fiind progresivă şi uşor
ascendentă, evitându-se orice formă de durere localizată la nivelul întinderii sau
rupturii.
c)Factori determinaţi de calitatea tratamentului
 Calitatea tratamentului medical ortopedic aplicat este un
factor determinat al duratei practicii exerciţiilor fizice cu
scop de recuperare. Tratamentul ortopedic poate scurta
sau prelungi timpul necesar recuperării.