Subiectul prelegerii:

Grafică
(termenul provine din limba greacă
grafo – a scrie a desena), denumire
atribuită genului, care reprezintă
numeroase tehnici. Mijlocul principal
de expresie al graficii este linia
(desenul). Grafica include arta scrisului
(manuscrisul medieval) şi a gravării.
Varietatea mijloacelor plastice și a
procedeelor tehnico-materiale a
dat posibilitatea de a folosi grafica
în diferite scopuri, ca urmare în
procesul dezvoltării istorice au
apărut diferite tipuri și genuri de
grafică:
 Grafica de șevalet
Grafica de carte
Afișul
Grafica industrială
Grafica de reprezentare artistică
instructivă
 Grafica de șevalet
• După conţinut grafica de şevalet, ca şi
alte domenii ale artei plastice, are
următoarele genuri: portretul, compoziţia
de gen, animalist, peisajul, natura statică
Structura cărții?
 Desenul este baza tuturor
genurilor de artă plastică, inclusiv
și a graficii, datorită universalităţii
principiilor modelării formelor şi
simplităţii procedeelor lui.
 Desenul plastic și desenul tehnic
• se execută cu mîna, fapt ce contribue la • ?
rapiditatea creării imaginii;
• desenul se face din ochi, redînd obiectul
nu numai aşa cum este, dar şi aşa cum
pare;
• este concret, el în mod ilutoriu redă
principalele elemente exterioare ale
obiectului, materialitatea lui, volumul,
luminozitatea, poziţia în spaţiu ş.a;
• desenul redă nu numai caracteristicile sale
exterioare, sau varietatea obiectelor şi a
mediului, dar prin raporturile lor exprimă
conţinutul lor interior trezind privitorului
anumite sentimente.
 Clasificare:
• După folosirea mijloacelor plastice, se deosebesc
desene liniare şi de ton. Desenul liniar este
transparent, deschis şi uşor sintetizat. Chipul artistic
este schiţat doar cu ajutorul liniei. Spre deosebire de
desenul liniar, desenul de ton are o caracteristică mai
amplă a obiectului şi a mediului. Aici apar în evidenţă
volumul, luminozitatea, materialitatea şi raporturile
spaţiale. Astfel de desene se numesc clarobscure, şi de
ton .
• Unele obiecte, prin conturul şi forma sa, exprimă
anumite calităţi şi particularităţi ale acestuia, cum ar fi
caracterul, mişcarea ş.a. Pentru aceasta se alege uneori
cel mai simplu gen de desen de ton – silueta.
 Clasificare (continuare):
• Conform tehnicii de execuţie desenele se
împart în: originale şi de tipar. Desenele
originale sunt lucrate manual şi într-un singur
exemplar. Desenele de tipar se reproduc după
clişeu prin imprimare pe hîrtie şi se
numesc stampe. Există cîteva varietăţi de
stampe. Dintre ele mai importante sunt
considerate gravura şi litografia
Litografia
 Clasificare (continuare)
• După menire există desene academice şi desene
de creaţie. Desenul academic se realizează în
perioadă de lungă durată, cu scopul de a studia şi
a însuşi procedeele de executare şi redarea
formelor şi caracterul obiectelor. Lui îi este
proprie evidenţierea şi fixarea tuturor trăsăturilor
principale, care determină aspectul exterior al
obiectului reprezentat. Desenul de creaţie este o
operă de artă în care artistul plastic îşi expune
concepţiile şi toate sentimentele sale lăuntrice.
 În procesul instructiv și de creaţie şi cel instructiv se
foloseşte pe larg schiţa de desen, studiul şi crochiul.
• Schiţa de desen este un desen executat foarte repede, într-
o perioadă de timp foarte scurtă. Aici autorul fixează
momentele principale ale unui subiect, şi care serveşte la
realizarea formei definitive a unei opere de artă. Schiţa,
este prima formă a unui tablou, un plan iniţial şi sumar al
unei lucrări.
• O studiere amănunţită a obiectului sau a unei părţi a lui se
îndeplineşte cu ajutorul studiului. Studiul este o lucrare
pregătitoare în vederea unui tablou plastic. Aici putem
observa un timp comparativ îndelungat principalele calităţi
şi particularităţi exterioare şi interioare ale obiectului.
• Crochiul se execută la fel de rapid ca şi schiţa, executat
după natură, care indică, în cîteva linii, trăsăturile esenţiale
ale unei figuri sau peisaj.
 Procesul creării desenului
• Procesul de creare a desenului presupune
relații permanente foarte fine între desenator
și obiectul pe care îl desenează, între
desenator și desen, între toate elementele
modelului și ale desenului. Aceste relații se
instalează odată cu cunoașterea întregului
proces al desenării – mijloacele, etapele lui,
principiile de desenare și rezolvarea unor
probleme instructive
 Metodele de desenare:
• Desenarea după percepție se
caracterizează prin aceea, că
obiectul desenat în cursul
întregului proces se află în fața
desenatorului. Cercetînd cu
atenție dintr-un anumit loc
particularitățile și detaliile
tipice ale obiectului dat,
desenatorul transmite cele
observate pe hîrtie,
străduindu-se să redee totul
întocmai cum este în realitate
și cum îl vede el. Această
metodă de a desena se
numește desenare după
natură
• Desenarea după original.
• Desenarea după imaginație
se caracterizează prin faptul,
că obiectul care trebuie
reprezentat plastic nu este în
fața desenatorului. IE clar că
imaginile reprezentării sînt mai
puțin concrete decît cele după
percepție, de aceea desenele
create după imaginație au un
caracter mai generalizator.
Conținutul și originalitatea lor
depind de condițiile formării
imaginii. Desenarea după
imaginație ajută la dezvoltarea
memoriei vizuale, îmbogățește
gîndirea cu imagini vii și
contribuie la dezvoltarea
imaginației creatoare.
 În procesul reprezentării plastice
putem evidenția patru etape:
• În prima sînt redate cele mai generale caracteristici ale
obiectului, cuprinse în conturul lui exterior. Forma
obiectului e redată de cîteva linii sau o figură
geometrică, formată din linii drepte.
• În etapa a doua apar semnele care caracterizează
obiectul și un grup întreg de obiecte asemănătoare cu
el, adică trăsăturile tipice.
• În etapa a treia apar trăsăturile proprii numai
obiectului dat.
• În etapa a patra se face generalizarea desenului cu o
verificare preliniară a raporturilor dintre detalii în
cadrul întregului.
 Principiile generale ale desenării:
• Primul principiu este de la general la particular. Obiectul supus
reprezentării plastice constituie un organizm integru. Toate
componentele lui, mari și mici, își îndeplinesc funcțiile în deplină
concordanță și de aceea sînt indisolubil legate de obiect și reciproc
între ele. De aceea desenul obiectului trebuie început nu de la
partea componentă, de la aspectul general, care determină poziția
obiectului în spațiu, dimensiunile și mișcarea lui. După ce este
schițată masa obiectului, se va trece la scoaterea în evidență în
limitele importanței și locului a părților componente ale obiectului,
• „Al doilea principiu este de la particular la general. Desenatorul,
structurînd detaliat forma, și-a concentrat atenția asupra
componentelor obiectului, abătîndu-se uneori de la integru, uitînd
de subordonarea particularului la general. În rezultat fiecare parte
componentă capătă o valoare de sine stătătoare, „se contrazice”
cu celelalte detalii, ceea ce de obicei aduce la dezmembrarea,
„distrugerea” formei mari.