STUDIU DE CAZ

LATINITATE ȘI DACISM
Realizat de:
Crenianu Denisa și
Mărtinaș Andreea
 Cuvânt de început
Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi
valorificate diferit de-a lungul secolelor de oameni de ştiinţă
care au evidenţiat fie componenta romana, fie pe cea dacica,
fie interacţiunea lor. Astfel, pe temeiul demersului de afirmare
a identităţii etnice şi al disputelor privitoare la originea
poporului român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul două
concepte şi două curente de idei, Latinitatea şi dacismul
 Dacism
Dacismul este un curent in istoriografia
autohtona,afirmat la inceputul sec. al XX-lea şi
caracterizat prin exagerarea contribuţiei dacilor în
etnogeneza românească.În antichitate tracii de nord -
geții, dacii, tyrageţii, crobizii, tribalii, costobocii, carpii
- populau regiunile de la nord de Balcani. Arealul de
vieţuire al geţilor cuprindea un vast teritoriu între
Balcani şi Nipru şi între regiunile muntoase ale
Transilvaniei şi Marea Neagră.
Cel mai probabil o ramură nordică a neamului indo-
european al tracilor, dacii, sau geții, au apărut în ultimul
mileniu pre-creștin în spațiul dominat de Dunăre,
Carpați și Marea Neagră.
Dacii erau împărțiți în triburi având fiecare un nume și locuind un anumit teritoriu. Pe
baza cercetării scrierilor lui Ptolemeu s-a stabilit că existau cel puțin 12 astfel de triburi.
Din mărturia lui Ptolemeu, dar și a altor
izvoare, putem constata că dacii erau un
popor numeros fapt ce explică
expansiunea din timpul lui Burebista și
continuitatea lor după cucerirea romană.
Istoricul Tucidide, participant la Războiul
Peloponesiac, afirma că geții aveau aceleași arme,
călărind precum sciții. El descrie în lucrarea sa
„Războiul peloponesiac” teritoriul locuit de geți.
Asemenea lui Herodot, acesta îi plasează pe geți
dincolo de munții Haemus, sau Balcani, până la
Pontos Euxinos, adică Marea Neagră, avându-i ca
vecini pe sciți. Acești geți se aflau sub autoritatea
regelui odrisilor, un neam tracic, Sitalces, căruia îi
furnizau călăreți. Statul Odris se întindea până la
gurile Dunării, încluzând pe toți geții din
Dobrogea și de la sud de fluviu.
Informaţiile istorice referitoare la daci sau traci
sunt puţine, iar textele scrise lipsesc cu
desăvârşire. Nici măcar lucrările din orbita
romană nu s-au conservat: opera împăratului
Traian – De bello dacico – şi respectiv cea a
medicului Criton, însoţitorul lui Traian – Getica
– s-au pierdut. Nici poemele scrise în limba getă
de Publius Ovidius Naso în exilul său de la
Tomis nu au reuşit să supravieţuiască. Singura
deducţie ar fi că limba geţilor era o limbă
diferită de latină.
Civilizația dacică a înflorit în ultimele secole ale erei pre-creștine mulțumită contactelor și
influențelor din partea altor societăți europene antice. Cele mai vechi contacte cunoscute
ale gețo-dacilor au fost cu grecii, aceiași care ne-au lăsat primele informații scrise despre
această ramură de la nord de Istros a marelui neam tracic. Influența relativ pașnică a
grecilor avea să fie înlocuită, în primul veac de după Hristos, de conflictele militare cu
romanii.
Strabon afirma că geții și dacii vorbeau
aceeași limbă. Anticii greci întrebuințau
numele de „geți” pentru triburile din
Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei.
Apropierea geografică a triburilor din arcul
carpatic de civilizația romană le-a adus din
partea acestora apelativul de „daci”. Despre
cuvântul „dac”, romanii credeau că
provenea chiar din limba acestora, având
sensul de lup, animalul totemic al acestui
popor. Apropierea, sau chiar identitatea
comună a dacilor și geților, apare la
Strabon, în contextul stăpânirii lui
Burebista asupra spațiului geto-dac.
 Latinitatea
Generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată
a limbii materne, traco-dacă.Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar
consecinţele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.
Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam. A avut un timp
îndelungat de cristalizare şi de consolidare, începând cu marii cronicari şi cărturari din
secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi
de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir şi atingând un punct de
apogeu în epoca Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).
Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor, necesitatea adoptării
alfabetului latin – ei promovează şi evidente exagerări – originea pur romană a
poporului român şi a limbii, cu urmări în tendinţele de purificare a limbii de elementele
nelatine, perpetuate până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Opinii ce sustin latinitatea limbii
◦ Nicolaus Olahus este primul care afirmă unitatea de
neam, de origine şi de limbă a românilor din cele trei
ţări în lucrarea Ungaria, scrisă în limba latină la
Bruxelles şiterminată in 1536.
◦ El afirmă că: „Valahii în limba lor își zic rumunyi
(rumâni) adică romani și socot că vorbesc
rumunyeschte (rumânește), adică în limba romanilor.
Limba lor mai pură are cea mai mare afinitate cu
limba italiană, dar limba de care se slujesc, mai ales
bihorenii, în biserică, e sporită cu vocabule slave, din
pricina religiei pe care, primind-o, dacă nu mă înșel,
de la popoarele slave care se închină după ritul și
dogma greacă, o păstrează cu cea mai mare
încăpățânare. Lucrul acesta l-am constatat eu însumi,
când fiind la Oradea Mare într-o misiune de Stat, am
avut prilejul să stau cu ei de vorbă”
În cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea ideii de
latinitate a limbii materne ii revine lui Grigore Ureche (1590-
1647). El a fost primul cronicar moldovean de seamă, care a
demonstrat latinitatea limbii române, într-un capitol din lucrarea
sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei
probleme şi intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”.

„Așijderia și limba noastră den multe limbi este făcută și ne e

mestecat graiul nostru cu al vecinilor de prenpregiur, măcar că de
la Răm ne tragem, și cu a lor cuvinte ni-s mestecate. Cum spune și
la predosloviia leatopisățului celui moldovenesc de toate pre
rându: ce fiind țara mai de apoi ca la o slobodzie, de prenpregiur
venind și descălecăndu, din limbile lor s-au amestecat a noastră:
de la rămleani, cele dzicem latină, păne, ei dzic panis, carni, ei
dzic caro, găina, ei dzic galena, muere, îi dzic mulier, femeia –
femina, părinte – pater, al nostru – noster, și altele multe den
limba lătinească, și de-am socoti pre amănuntul, toate cuvintele li-
am înțeleage.”
 Originea limbii române
Limba română a menţinut structura limbii latine, în structura gramaticală română s-
au conservat din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal,
tipurile de adjective, numeralele de la 11 la 19, clasele de conjugare ale verbelor,
cele mai multe moduri şi timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular
sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri
fundamentale (relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea
în timp şi spaţiu etc.) şi care sunt frecvente în vorbire.
Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa substratului (limba
vorbită de populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care populaţia cucerită a venit în contact în
cursul secolelor. În cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din
familia limbilor trace (indoeuropeană).
In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută sub numele de „limba
română comună”, ”protoromână”, ”tracoromână”, ”straromână”. Această limbă nu este
nici atestata, nici cunoscuta documentar şi refacută de filologi prin studii comparative.
Aşezarea bulgarilor şi a slavilor în jurul poporului vorbitor de limba română face ca unitatea
limbii române comune să se spargă şi să apară diferite dialecte precum:
◦ Daco-român
◦ Aromân
◦ Istroromân
◦ Meglenoromân
Influențe
1. Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă şi încep din secolul al
VI-lea odată cu migraţia slavilor pe teritoriul de la sud de Dunăre. S-a exercitat pe cale
populară – prin contacte cu populaţii slave, dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era
limba bisericească şi a cancelariei în Ţările Române. Unele dintre împrumuturile slave
populare au devenit cuvinte din fondul principal, esenţiale până astăzi – ceas, dragoste,
a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă.
2. Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din
lexicul fundamental – gând, oraş, fel, etc.
3. Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române
în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, datorită relaţiilor cu
Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund direct (arvună,
catarg, flamură, mătase, stol, triastă, zale) sau mai târziu,
până în secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave
(busuioc, comoară, corabie, crin, dafin, hârtie, livadă ).
4. In secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai
multe împrumuturi din turcă. Lexicul turcesc, care
marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică
măsură în secolele ulterioare este cel legat de administraţie,
de ceremoniile şi divertismentele curţii: liliac, lalea, acadea,
cafea, geam, cazan, saltea.
◦ După perioada de tranziţie reprezentată de
Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, începe epoca modernă din istoria
limbii române, caracterizată prin unificare şi
modernizare.
◦ Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul
latin, în câteva etape (în 1828 Ion Heliade
Rădulescu simplifică sistemul scrierii
chirilice într-o variantă care se adapta
pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-
au creat alfabete de tranziţie în care literele
latine înlocuiau treptat caracterele chirilice;
documentele oficiale din timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege
folosirea alfabetului latin, în 1860 în
Muntenia şi în 1862 în Moldova ).
Bibliografie:
http://www.hetel.ro/introducerea-alfabetului-latin-in-tarile-romane/
https://commons.m.wikimedia.org/wiki/File:Houghton_MS_Gr_20_-_Theogeny,_151.jpg
https://cuvantultinerilor.ro/didactic/latinitate-si-dacism-referat/
https://ro.historylapse.org/lumea-dacilor-inainte-de-burebista
https://www.slideshare.net/mobile/silivestrucatalin/studiu-de-caz-latinitate-si-dacism
https://crispedia.ro/scrierea-de-tranzitie-principatele-romane/
https://www.omniglot.com/writing/ocslavonic.htm
https://ziarullumina.ro/galerie/copisti-si-traducatori-de-carti-bisericesti-din-scheii-brasovului-
precursori-ai-diaconului-coresi-120843.html
https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/01/14/grigore-ureche-letopisetul-tarii-moldovei-
copie-din-secolul-al-xvii-lea/amp/
https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2013/05/17/nicolaus-olahus-ungaria-1536-informatii-
despre-romani/amp/
http://www.referateok.ro/?x=referat&id_p=453