Definirea şi caracterizarea psihologică a voinţei

• Voinţa reprezintă un proces reglatoriu de mobilizare

prin limbaj a energiei psiho-nervoase pentru
depăşirea obstacolelor şi îndeplinirea scopurilor
propuse.
• Voinţa este o capacitate şi un proces de conducere a
activităţii sub toate aspectele ei. (P.P.Neveanu)
• Este un sistem de autoreglaj superior, întrucât este
efectuat precumpănitor prin cel de-al doilea sistem de
semnalizare (limbajul) ce implică scopul şi un plan elaborat
conştient, organizarea forţelor proprii prin stăpânirea
unora şi mobilizarea şi angajarea convergent finalistă a
altora.
• Voinţa este capacitatea individului de a iniţia,
determina şi acţiona, dar şi capacitatea de a amâna,
frâna, inhiba tendinţele spre acţiune. Ea comportă
aşadar o putere de impulsiune şi o putere de inhibiţie.
(M.Zlate)
• Specificul psihologic al voinţei îl reprezintă efortul
voluntar.
• Nivelul voluntar se subordonează din punct de
vedere structural funcţiei reglatoare a conştiinţei iar
din punct de vedere instrumental, se conectează la
susbsistemul motivaţional, favorizând şi optimizând
finalizarea motivului în scop.
• Elementele sale definitorii vor fi:
• intenţionalitatea (acţiunea este intenţionată),
• analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului
dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi mediată de un
model mental)
• deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei
evaluări a raportului dintre avantaje şi dezavantaje,
dintre câştiguri şi pierderi)
• efortul (acţiunea implică un anumit grad de
mobilizare energetică, relativ direct proporţională cu
dificultatea obstacolului)
• Obstacolul devine pilonul central în jurul căruia se
structurează şi dezvoltă mecanismul reglării de tip
voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică.
• Activitatea nu are o organizare uniformă şi o
desfăşurare întotdeauna pe acelaşi trasee şi
coordonate.
• Ea variază semnificativ atât în funcţie de tabloul
stărilor psihofiziologice interne ale persoanei cât şi de
caracteristicile situaţiilor obiective- grad de
complexitate, nivel de dificultate, noutate.
• Efortul voluntar şi respectiv voinţa nu se identifică
şi nu decurg nemijlocit din forţa fizică musculară sau
forţa sistemului nervos (tipul puternic), ci reprezintă
expresia dezvoltării şi consolidării mecanismelor
conştiinţei în cursul ontogenezei prin
confruntarea sistematică şi directă cu greutăţi şi
obstacole de diferite genuri.
• În funcţie de natura sarcinilor, efortul voluntar se
poate concentra mai mult în plan intelectual sau în
plan motor (munca intelectuală şi munca fizică), dar şi
actul voluntar integral, include ambele verigi, atât
intelectuală cât şi motorie (fizică), chiar dacă în
proporţii diferite.
• Prin mobilizarea şi canalizarea selectivă a energiilor
necesare activităţii şi prin direcţionarea lor spre
atingerea scopurilor propuse, voinţa devine o condiţie
subiectivă (psihică) esenţială a succesului şi a
înaltelor performanţe în orice activitate.
• Presupunând aşadar un însemnat consum energetic,
efortul voluntar duce inevitabil şi la fenomenul de
oboseală (musculară, neuropsihică) a cărui amplitudine
depinde de intensitatea şi durata efortului şi de
• tipul de sistem nervos al subiectului (la un acelaşi efort, o
persoană cu tip puternic de sistem nervos va obosi mai
puţin decât una cu un tip slab de sistem nervos).
• Oricât ar fi de important şi necesar în cadrul activităţii,
efortul voluntar trebuie încadrat în limite rezonabile,
pentru a preveni astfel acumularea în timp a efectelor
oboselii zilnice, ce pot deveni dăunătoare stării de sănătate
(surmenajul, astenia).
•
Structura actului voluntar
• Ca formă şi expresie al nivelului conştient al
psihicului, activitatea voluntară se caracterizează prin două
atribute esenţiale:
– diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor
componente- motivul, mijlocul şi scopul –cu posibilitatea
transformării, la nevoie a fiecăruia dintre ele în obiect de
analiză specială şi de evaluare,
– prezenţa condiţionării atât în declanşarea acţiunii, cât şi în
modul de desfăşurare a ei, condiţionare care constă în
corelarea şi aprecierea permanetă a raportului dintre dorinţe,
scopuri, pe de o parte şi posibilităţi, pe de altă parte, între
efortul întreprins şi rezultatele înregistrate.
• De aici decurge şi caracterul serial discursiv şi multifazic al
structurii şi desfăşurării actului voluntar.
• Se pot evidenţia ca având ca specific propriu, următoarele
cinci faze:
1. actualizarea unor motive şi
proiectarea pe baza lor a unui scop,
2. analiza şi lupta motivelor,
compararea şi evaluarea
alternativelor prezente la un
moment dat în câmpul conştiinţei,
3. deliberarea sau luarea hotărârii,
4. executarea hotărârii,
5. evaluarea rezultatelor (feed-back-
ul).
Însuşirile voinţei
• Voinţa este un proces superior format în timpul vietii, spontan sau
dirijat dar în dependenţă de întreaga dezvoltare a personalităţii.
Formarea ei presupune interiorizarea actului de comandă-supunere.
• Cele mai importante calitati ale voinţei sunt:puterea sau forţa,
perseverenţa, consecvenţa, fermitatea, independenţa.
• 1. Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare, de a
mobiliza şi concentra energia neuropsihică şi musculară în vederea
asigurării rezistenţei la efort
• 2) Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim
atât timp cât este necesar pentru atingerea scopului, în pofida
diverselor piedici şi dificultăţi ce se pot ivi în cale. Opusul ei este
renunţarea care duce la deconectarea mecanismelor de mobilizare
energetică, pe măsură ce atingerea scopului întârzie şi pe traiectoria
spre scop apar obstacole noi sau eşecuri.
• 3) Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de
conduită în concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi
faptă. Ea se integrează în structura caracterului şi devine o trăsătură
axiologică (valorică) a personalităţii. Opusul consecvenţei este
inconsecvenţa care constă în instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor, a
hotărârilor şi scopurilor, în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune,
dintre vorbă şi faptă.
•
• 4) Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a
deciziilor şi hotărârilor luate în diferite situaţii în pofida tentativelor
potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să revenim asupra lor,
pentru a le modifica sau anula. Atunci când hotărârile sunt obiectiv
justificate, fermitatea favorizează instaurarea în relaţiile interpersonale
a unor reper clare şi sigure, eliberate de echivoc şi subiectivism. În acest
context persoana care posedă o asemenea calitate îşi va impune
autoritatea şi va câştiga respectul celorlalţi. Opusul fermităţii este
influenţabilitatea sau oscilaţia. Comportamentul devine ezitant şi
fluctuant, el fiind până la urmă ghidat nu atât de propriile convingeri şi
decizii cât şi de influenţele celor din jur.
• 5) Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi
duce viaţa pe cont propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi
scopurilor proprii. Opusul ei este dependenţa, care constă în absenţa
unui orizont şi a unor repere existenţiale clare, în dificultatea sau
imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune fără sprijin
din partea altcuiva.
• Independenţa în sensul pozitiv al termenului, dă măsura
autodeterminării persoanei în relaţiile sale cu situaţiile sociale externe,
cu ceilalţi semeni. Ea devine sursă de iniţiativă şi de acţiune, prin
asumarea conştientă a răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare.
• Calităţile voinţei prezentate mai sus se află într-o permanentă relaţie
de interdependenţă şi condiţionare reciprocă.