Universul.

Natura
Definitie:Natura, în sens larg, este echivalentă cu lumea materială, universul fizic, universul
material sau, simplu, univers, fire sau în termeni populari Mama natură; fenomenele lumii
înconjurătoare, lumea anorganică și organică.
„Natura” se referă la totalitatea lucrurilor și ființelor din univers, lumea fizică înconjurătoare,
cuprinzând vegetația, formele de relief, clima, la fenomenele fizice și la viață, în general.
Termenul nu include obiectele artificiale, create de om sau realizate printr-o acțiune de orice
fel a omului. De asemenea, natura se deosebește de ceea ce este
numit spiritual sau supranatural. Ca dimensiune, natura poate exista de la
nivel subatomic până la nivel galactic.

Definitie:Universul este totalitatea spațiului și timpului,[a] a tuturor formelor de materie și

energie. În timp ce dimensiunea întregului Univers nu este cunoscută,[3] universul
observabil poate fi măsurat.
Cele mai vechi modele științifice ale Universului au fost dezvoltate de filosofi antici greci și
indieni și au fost geocentrice, plasând Pământul în centrul Universului.[10][11] De-a lungul
secolelor, observațiile astronomice mai precise l-au determinat pe Nicolaus Copernicus să
dezvolte modelul heliocentric cu Soarele în centrul Sistemului Solar
Pomul, dacă-i ceri ori ba,
Îţi întinde creanga: ia!
E1 din rodul care-1 are
Dă la mic şi dă la mare.
Nişte poame printre foi
Lasă şi la piţigoi.
Şi prin iarba de sub ramuri
Lasă şi la alte neamuri:
La boboci şi la furnici
Şi la iepuri, la arici…
Însă cui cât dă anume
Nu se laudă la lume.
(Pomul,de Grigore Vieru)
 A căzut o frunză-n calea
ta
A căzut o frunză-n calea ta
Rătăcind pe-a vântului aripă.
Ai zărit-o şi-n aceeasi clipă
Ai strivit-o călcând peste ea.
N-avea grai să strige în urma ta,
Nici puteri să spună cât o doare
Şi-a rămas pierdută în cărare,
Ploi şi vânturi trecut-au peste ea.
Stătea lipită de pământ şi se
întreba
Ce ar face dacă vântul ar lua-o
Şi-o clipă în palma ta ar aşeza-o
Dar a rămas acolo undeva.
A căzut o frunză-n calea ta
Şi cine ştie câte or să mai cadă
Dar n-ai să ştii nicicând
Şi nu-ţi va da prin gând
Că prima frunză ce-a căzut în
drumul tău
Am fost eu.
(Ioana Crăciunescu)
Timpul e iubire, timpul e durere.
Timpul cere lacrimi, timpul dă putere.
Strânge-n braţe clipa şi adânc
iubeşte,
Timpul ne desparte, trupul ne
uneşte.
Timpul e speranţă, timpul e credinţă.
Timpul e o rană, timpul e voinţă.
Strânge-n braţe clipa şi adânc
gândeşte:
Timpul ne desparte, şansa ne
uneşte.
Timpul e dorinţă, timpul e chemare.
Timpul stă în ceruri, timpul stă în
mare.
Strânge-n braţe clipa şi te dăruieşte,
Timpul ne desparte, Cerul ne uneşte.
(Timpul de Alexandra Mihalache)
 Apusul soarelui
În purpură şi aur, apune sfântul soare,
El sărutări trimite la fiecare floare;
Apusul scânteiază de raze aurii,
Şi apele albastre devin trandafirii.
Pe insula cu nuferi, pe trestie înaltă,
Se joacă două presuri, doi zburători de baltă;
Pe deasupra zboară, trec raţele în rând;
Nagâţul se roteşte şi ţipă când şi când.
Senin curat e cerul, abia vântul adie,
Iar trestia pe baltă se mişcă, se mlădie;
Furnică pe sub ape un şir de peştişori,
Apusul îi priveşte cu ochi scânteitori.
Din papura cea verde o broască verde sare,
Şi pe oglinda apei se face un cerc mare, –
Şi cercul mereu creşte – apoi pe nesimţit
Dispare, pe un luciu de raze aurit.
Dar ce s-aud, ce glasuri, ce şoapte ies din baltă? –
Prin razele de soare deodată se arată
Doi faguri de viaţă, doi muguri iubitori,
Două copile albe, cu sân de albe flori.
Copilele frumoase, voioase, râzâtoare,
Volocul cel cu peşte îl trag pe mal la soare,
Şi apa oglindeşte albastre bucurii,
Ş-albastrul, forme albe, – copile serafii.
Cămeşele lor ude de sânuri stau lipite;
Sub alba ţesătură se află tăinuite
Dulci forme de iubire, rotunde năluciri,
Comori de frumuseţe, de albe fericiri.
Iar soarele pătrunde prin inul cel subţire,
La peptul care poartă fragi tineri de iubire;
El pune flori de aur pe sân copilelor,
Şi călduros şi dulce sărută ochii lor.
Nicolae Beldiceanu
Într-o tânără grădină
Dintr-un sat frumos, bogat,
Am văzut o răsărită
Carei ochii i-au legat.
Înţeleg că nu degeaba,
Ci de păsări care zbor.
Totuşi e neomeneşte
Să legi ochii unei flori.
Nu mai ştie-n care parte
E acuma Soarele.
Amărâtă se gândeşte:
„Poate că nici nu mai e!”
Doamne, cum sluţit-am floarea,
O am cunoscut abia.
Ieri, crăiasă fără seamăn,
Azi te poate speria.
Un copil de ea aseară
Chiar s-a speriat puţin.
Lătra-n faţa ei căţelul
Ca la duşman şi străin.
E şi pâine, şi la pâine,
Şi căsuţă, şi cărbuni.
Dar ceva în viaţa asta
Nu-i la cale, oameni buni.
Nu-i la cale, cum să fie,
Daca, omule, în loc
Să-i spui florii: „Bună ziua”,
Îi pui cârpele pe ochi.
Elei, soro, cum îmi vine
Cârpa de pe ochi să-ţi scot,
Să fugim şi să ne-ascundem
Şi de bine, şi de tot.
Să luăm cu noi şi cucul
Care-a mai rămas pe lunci.
Să vedem ce-a zice omul,
Să vedem ce-a zice-atunci?!
(Floarea-soarelui Grigore Vieru)
 Vis cu lalele

Priveşti măreţia lalelelor,

Stând în al tău pridvor.
Îţi imaginezi cum ar fi, să te afli-n decor?
Simţi deja cum începe să îţi fie dor.

Parfumul lor e-ameţitor,

Parfum de lalele roşii, multiplicate,
În mii de fire, cu dragoste plantate.
Cu vârfuri spre cer îndreptate, deja înflorate.

Începi să visezi a alege.

Cum ar fi să o poţi culege?
În zori. Pe ea, dintre miile de flori,
Frumoase, rebele, clopote stinghere.

Toate lalelele par a fi la fel.

Doar o cupă ca un clopoțel.
Fără prea multe haine puse pe el.
Şi totuşi... am îndrăznit: rup o lalea
Este cea aleasă cu drag pentru ea.

Angela Ciuraru