Eu ...

ca niciun alt om

SINELE
 Cum apare sinele
Peter Berger, Thomas Luckmann – socializarea (integrarea
omului în societate) presupune trei etape distincte:
1. exteriorizarea (exprimarea ideilor, senzațiilor,
sentimentelor proprii),
2. obiectivarea (perceperea celor exprimate ca având
existență de-sine-stătătoare, de conținuturi care
circulă și determină anumite reacții în ceilalți),
3. interiorizarea (re-luarea în posesie a acestor
conținuturi ca sensuri care vor ajuta, de acum înainte,
la mai buna înțelegere și elaborare de noi
conținuturi).
 Manifestarea sinelui
Jose Ortega y Gasset:
1. Peturbarea (dezordinea, dezechilibrul provocate
de primul contact cu realitatea exterioară) duce
la trezirea personalității sociale a omului;
2. Interiorizarea (perceperea influențelor pe care
propriile acte le produc în lumea exterioară) și
3. Acțiunea (ordonarea, proiectarea propriilor acte
și comportamente conform unei finalități
stabilite, anticipate).
 Teoriile sinelui în psihosociologie:
Interacționismul
În America începutului de secol XX s-a manifestat interesul
pentru modul în care interacţiunea socială duce la formarea
sensurilor asociate faptelor.
Herbert Blumer (1900-1987) introduce ideea
interacţionismului simbolic ca modalitate de a înlocui
activitatea haotică cu o „activitate formativă organizată”, de a
„canaliza impulsurile” graţie unor scopuri şi obiective şi de a
induce o ordine semnificantă. Potenţialul uman se poate
afirma numai în interacţiune cu alţii, în cadrul unei ordini
sociale. Cele două noţiuni dezvoltate în interiorul acestei
perspective sunt: sesizarea importanţei primelor interacţiuni
(totodată ordonate şi spontane) şi fenomenul „privirii în
celălalt”, a evaluării de sine în „oglinda” imaginii pe care
celălalt o are despre tine.
 1. Sensuri
Oamenii sunt singurii capabili să manipuleze
simboluri şi, prin intermediul acestora, să creeze
cultură. Numai omul dă sens propriului trup,
sentimente, situaţiilor cunoscute. Această
construire a sensurilor poate fi relevată
cercetării prin observaţie participativă.
 2.Dinamism-instabilitate
Lumea socială este o reţea dinamică şi
dialectică, în care stabilitatea şi previziunea nu
sunt posibile. Situaţiile sunt „întâlniri” cu
rezultate nesigure, care se pot încadra cel mult
unor fluxuri de activitatea, dar nu unor
regularităţi previzibile. Conceptele specifice în
cadrul acestei reţele sunt cele de carieră, ordine
(negociată), devenire, întâlniri, managementul
impresiei ş.a.
 3. Sinele – unitatea socialului
Lumea socială este o realitate interactivă.
Oamenii sunt legaţi şi chiar dependenţi unul de
altul printr-o formă de solidaritate dinamică.
Unitatea fundamentală a socialului este „sinele”,
adică modul în care oamenii se privesc pe ei
înşişi ca obiecte şi preiau diferite roluri.
 Mai există și stabilitate...
Dincolo de simbolurile construite prin acţiune
umană, de procesele şi interacţiunile prin care
simbolurile sunt generate se află modele sau
forme fundamentale ale vieţii sociale, coagulate
în procese sociale generice.
Tipurile sinelui: William James
a) Categoria lui „mie/pe
mine” (sinele empiric, (1842-1910)
obiectivabil), care conține
sinele material, sinele
social, sinele spiritual şi
b) Categoria eu-lui pur, adică
ceea ce nu poate fi
cercetat și măsurat
științific, ceea ce ține de
concepția „sufletului”,
„conștiinței”.
 Sinele social
ia naștere în cadrul interacțiunii umane și înseamnă
reflectarea individului în ceilalţi:
„Un om are atâtea sineitate câţi sunt indivizii care îl
recunosc şi poartă o imagine despre el în mintea lor.
A răni oricare dintre imaginile acestea despre el
înseamnă a-l răni pe el însuşi. Întrucât indivizii care-
şi formează aceste imagini se grupează în clase,
putem spune că insul are atâtea sineităţi sociale
distincte câte sunt grupurile de persoane de a căror
opinie îi pasă” (W. James)
 Stima de sine
Suportul filosofic al interacţionismului este filosofia
pragmatistă, care cere – deopotrivă indivizilor şi
societăţilor – îmbunătăţirea „imaginii” sau „stimei de
sine”. Acolo unde „imaginea despre sine” şi „stima de
sine” sunt coborâte poate avea loc o „dramă colectivă” a
societăţilor.
Identificarea acestei categorii a sinelui social a dus la
formularea unei „teorii a succesului” social al individului,
conform căreia fiecare om resimte nevoia întăririi „sinelui
social” prin raportarea „stimei de sine” la „rata
succesului” social. Cu alte cuvinte, ecuaţia confortului
personal, a unei satisfăcătoare „stime de sine” împarte
pretenţiile la succesele sociale obţinute.
„Sinele este ceva supus dezvoltării; el George Herbert Mead
nu este de la naştere acolo, ci se naşte (1863-1931)
în procesul experienţei sociale şi al
activităţii, adică se dezvoltă înlăuntrul
unui individ anume ca rezultat al
relaţiei sale cu acest proces considerat
ca întreg şi cu alţi indivizi în cadrul
aceluiaşi proces” (Mead, 1912).
Din perspectiva „conduitei raţionale”,
finalitate de căpătâi a societăţii
moderne, individul trebuie să fie
capabil să îşi „obiectiveze sinele”;
numai astfel el va putea acţiona
„inteligent” sau „raţional”. El nu se
poate însă „obiectiva” decât adoptând
atitudinile altora faţa de sine.
Există trei situaţii esenţiale pentru fomarea sinelui ca obiect:
limbajul (sau comunicarea), joaca şi jocul.
O primă etapă semnificativă este aceea în care copilul se deprinde
cu joaca – în contact cu grupul de joacă se petrece dezvoltarea
ființei sociale în copii prin imitarea acțiunilor, prin preluarea rolului
celulalt (imitarea în joacă); acest proces este fundamentul învățării
sociale. Când copilul face diferența între „eu” și „mie/mine” și-a
dobândit conștiința socială sau sinele social, adică se poate raporta
la el însuși nu numai din interior („eu”), ci și din afară („mie”, „pe
mine”), își poate imagina cum este văzut de ceilalți semnificativi
(ale căror percepții contează pentru el).
Mai târziu, copiii fac trecerea de la joaca nestructurată sau slab
organizată spre jocurile organizate. În acest cadru are loc asimilarea
valorilor și a moralității (înțelese ca onestitate, colaborare, ierarhie),
precum și înțelegerea existenței, pe lângă ceilalți semnificativi
(părinți, educatori, tovarăși de joacă), a unui celălalt generalizat
(societatea, grupul cu morala și așteptările specifice).
În definiţia Charles Cooley
interacţionismului, (1864-1929)
societatea este o realitate
„mentală”, rezultat al
interacţiunilor dintre
indivizi.
În concepţia lui Charles H.
Cooley la baza studiului
psihosociologic trebuie să
stea conceptul de
grup primar.
 Grupurile primare
„Prin grupuri primare eu înţeleg acele grupări caracterizate prin
asociere şi cooperare intimă, faţă în faţă. Ele sunt primare în mai multe
sensuri, dar în primul rând prin aceea că ele sunt fundamentale în
formarea naturii sociale şi a ideilor indivizilor”.
În cadrul grupurilor primare se manifestă sentimentul de „noi”, prin
care se produce identificarea indivizilor cu „întregul compus din
coexistenţa actualizată”, un întreg comun tuturor produs de fuziunea,
de asocierea intimă a tuturor membrilor; „valoarea” este preluată de
individ de la acest grup, prin asumarea identitară.
Tipurile cele mai specifice de grupuri primare sunt, în teoria lui Cooley,
familia, grupul de joacă al copiilor, vecinătatea, comunitatea
vârstnicilor. Ele descriu ceea ce este „universal în natura umană” şi se
întâlnesc în toate epocile, în mai toate culturile. Prin ele se afirmă şi se
modelează cel de al treilea nivel al naturii umane, cel social (primele
două fiind nivelul ereditar şi cel biologic).
 Sinele-oglindă
„Sinele social ar putea fi denumit sinele reflectat sau oglindit
(looking-glass self)”. Comparaţia sinelui cu oglindirea este
semnificativă pentru suprapunerea ulterioară între sine şi
imagine, dar şi pentru ideea că sinele este un produs al
acţiunii, controlate sau nu, desfăşurată între ins şi ceilalţi:
„Aşa cum ne vedem faţa, figura, hainele în oglindă şi suntem
interesaţi de ele întrucât sunt ale noastre, ne plac după cum
răspund sau nu la ceea ce am dori noi să fie; tot astfel ne
privim imaginativ în mintea altora, percepem în conştiinţa lor,
pe calea imaginaţiei, reprezentări cu privire la cum arătăm, la
manierele, ţelurile, faptele, caracterul şi prietenii noştri şi
suntem astfel în chip variabil afectaţi de aceste reprezentări”.
Concluzia: Ceea ce cred ceilalţi despre noi
tinde să devină şi în realitate ceea ce
suntem.
 Căutarea de sine
Reprezentarea de sine se leagă de
• eu-l intim (imaginea pe care cineva o are despre sine,
cu calitățile și slăbiciunile cunoscute), cel mai adesea o
imagine privată, neexprimată către alții, dar
fundamentală în proiectarea comportamentului) și
• eu-l public, imaginea expusă înspre exterior, cea sub
care încercăm să „părem” celorlalți și care poate fi
foarte diferită de cea a eu-lui intim
În orice situație de comunicare sau interacțiune socială,
un om se va purta conform, pe de o parte, cu ceea ce este
și, pe de altă parte, cu ceea ce vrea să pară că este.
 Percepția sinelui
• Stabilă – sinele stabil sau „shema de sine”, care
conține trăsături statornice în timp, cunoscute de
individ despre sine.
• Maleabilă – prin care un om își poate ajusta,
modifica, printr-o anumită mobilizare sau
manipulare, tipul de cunoaștere pe care o are
asupra unora din trăsăturile sale de personalitate.
Mediana: există trăsături pe care le cunoaștem
bine, probate în timp, mereu „la lumină”, dar și
altele a căror cunoaștere se poate deschide
neașteptat procesului de auto-cunoaștere, spontan
sau asistat.
 Cunoașterea sinelui
Evaluarea reflectată – așa cum este descrisă în
teoria lui William James – prin cunoașterea
impresiilor pe care le facem asupra celorlalți.
Noua gestiune a „imaginii” sau a „impresiilor”
este preocuparea cheie a oricărei persoane
interesată de reflexia sa în percepția celorlalți;
 Cunoașterea sinelui
Compararea socială – descrisă de Leon Festinger (1919-1989)
ca proces de alăturare și măsurare a trăsăturilor și
capacităților noastre cu cele alte altora, în măsura în care
aceștia cu trăsături și capacități similare și relevbante pentru
criteriul stabilit.
Conform acestui autor, postulatele comparării sociale sunt:
a) oamenii simt nevoia să își evalueze abilitățile;
b) în lipsa reperelor obiective, se evaluează comparându-se
cu alți oameni;
c) este preferată compararea cu persoane asemănătoare, cu
abilități similare.
Compararea de poate face de jos în sus (stabilirea și urmarea
modelelor) sau de sus în jos (creșterea stimei de sine).
 Cunoașterea sinelui
Interiorizarea rolurilor
Statutul social = locul pe care în ocupă cineva, la un moment
dat, într-o anumită structură socială (o poziție anteexistentă
persoanei, definită independent de trăsăturile personale ale
persoanei respective); se asociază, în construcția identităților
individuale, cu o poziție ierarhică (de prestigiu) și compune
imaginea de sine și identitatea socială. Întotdeauna statutului
social i se asociază o situație socială dată, putând așadar să se
schimbe și să se cumuleze, nu întotdeauna coerent (un statut
profesional înalt poate fi cumulat cu un statut cultural modest,
sau un statut familial inferior poate compune identitatea unui
ins alătură de un statut economic ridicat).
În funcție de această poziție desemnată prin statut persoana
are de îndeplinit un anumit rol social, conform (adesea
prescrise, la modul cel mai explicit, sau chiar impuse, printr-un
sistem moral sau juridic) cu statutul ocupat. Ea va adopta
acele comportamente care vor fi potrivite cu statutul său și
care vor fi tocmai acele comportamente pe care și ceilalți
locutori le vor anticipa și aștepta, conform recomandării de
statut.
• Conflictele de rol sunt un exemplu de asemenea perturbare
a comunicării din prisma statutului și rolului, ele având loc
atunci când cineva adoptă un comportament diferit de cel
care ar fi cuvenit și de așteptat, din partea celorlalți,
conform statutului pe care îl are.
• O altă posibilă eroare în comunicare datorată definițiilor de
statut și rol este rigidizarea rolului, adică păstrarea, în mai
multe contexte, a unui rol corespunzător numai unei
anumite situații
 Cunoașterea sinelui
Autopercepția – oamenii se autopercep în același
mod în care îi percep și pe ceilalți:
a) identifică o calitate prin identificarea unor
comportamente care să susțină respectiva
calitate;
b) judecă caracterul voluntar sau constrângător al
comportamentelor;
c) deduc existența unei atitudini concordante
(caracterul voluntar) sau neconcordante
(caracterul constrâns) cu comportamentul vizat.
 Cunoașterea sinelui
Teoria celor doi factori emoționali (Schachter și
Singer) – prin care oamenii își cunosc emoțiile în
două etape:
• trăirea unei stări fiziologice și
• interpretarea sau etichetarea cognitivă a
acesteia.
Cu alte cuvinte, capacitatea cognitivă poate
influența definirea (re/cunoașterea) stării
emoționale.
 Verificarea consistenței sinelui
Teoria autoverificării susține că oamenii pot
apela la
• strategii comportamentale (alegerea unor
contexte preferate de acțiune socială, afișarea
identitară etc.) sau la
• strategii cognitive (atenție selectivă,
interpretare selectivă, memorare selectivă)
care să le confirm un concept de sine pe care îl
consideră propriu.
 Verificarea consistenței sinelui
O altă teorie care recomandă proiectul personal
al omului de consistență de sine este teoria
managementului impresiilor, adică manipularea
impresiilor pe care le facem asupra celorlalți:
chiar dacă avem trăsături ce nu pot atrage
gratificare socială, ele pot fi deghizate sau chiar
ascunse în ceea ce este dezirabil și se acordă cu
succesul.
 Verificarea consistenței sinelui
În sfârșit, teoria eu-rilor posibile spune că o
persoană este numai o ipostază a ceea ce poate
fi; cu ajutorul unor factori motivațională (care
intervin în educație, profesie etc.) sau evaluativi
(prezenți în strategiile de dezalcoolizare sau în
curele de slăbire), ea poate deveni altcineva.
Eu-l este, așadar, o realitate plastică, modelabilă,
care solicită nu numai atenția, dar și precizia
indivizilor pentru a deveni o resursă valoroasă.