Reproducerea plantelor – creşterea şi dezvoltarea

plantelor
 CREŞTEREA PLANTELOR

 Creşterea este procesul de mărire stabilă şi ireversibilă a volumului şi greutăţii

celulelor, ţesuturilor şi organelor plantei, datorită sporirii continue a cantităţii
de substanţă uscată, ca urmare a unor procese biosintetice, de transformare şi
depunere a substanţelor organice proprii.

 Procesul de creştere începe de la o celulă ou, care prin diviziune, mărire in

volum şi greutate şi diferenţiere în ţesuturi şi organe, formează caracterele
speciei.

 In timpul creşterii are loc morfogeneza organelor vegetative: rădăcina,

tulpina, frunzele etc.

 Creşterea plantelor poate avea loc in tot cursul vieţii, datorită prezenţei unor
puncte de creştere ce conţin ţesuturi meristematice, care funcţionează continuu,
formand organe noi.
 ETAPELE DE CREŞTERE CELULARĂ

In procesul de morfogeneză a organelor vegetative, celulele plantelor

parcurg trei etape de creştere:

1. Etapa creşterii embrionare

2. Etapa creşterii prin extensie

3. Etapa diferenţierii celulare.

1. Etapa creşterii embrionare sau de diviziune

 Are loc in ţesuturile meristematice, in care principala funcţie fiziologică a

celulelor este diviziunea. Prin acest proces celulele se înmulţesc mărindu-
şi numărul, dar nu şi dimensiunile.

Caracteristici :

 celulele au dimensiuni mici şi o membrană celulozică subţire;

 nucleul are poziţie centrală,

 vacuolele sunt mici şi numeroase, răspandite in protoplasmă.

2. Etapa creşterii prin extensie celulară, de alungire are loc in
zonele cu poziţie subterminală.

Carcacteristici:

 celulele care şi-au incetat diviziunea işi măresc volumul până la

limitele normale, în special prin alungire îşi măresc volumul şi
fuzionează intr-o singură vacuolă, dispusă central,

 în sucul vacuolar se acumulează glucide solubile, acizi organici şi

săruri minerale,

 nucleul ia o poziţie periferică,

 citoplasma apare ca un strat periferic ce căptuşeşte membrana.

3. Etapa diferenţierii celulare

Din etapele anterioare rezultă celule identice ca formă şi funcţii, care in etapa
de diferenţiere se specializează morfo-fiziologic, rezultand ţesuturi şi organe.

Caracteristici:

 protoplasma suferă transformări importante prin apariţia unor organite de

tipul plastidelor (verzi,roşii-portocalii, incolore),

 membrana celulară creşte in grosime prin depunerea de celuloză, cutină,

lignină, suberină etc.

 sensul diferenţierii organelor este controlat de raportul unor hormoni

endogeni din grupa auxinelor şi a citochininelor.

 auxinele dirijează rizogeneza, respectiv formarea rădăcinii, pe cand

citochininele caulogeneza, respectiv formarea tulpinii.
 Creşterea organelor

 Creşterea organelor se efectuează prin creşterea celulelor şi

a ţesuturilor acestora.

 Creşterea începe cu o etapă embrionară, localizată in

meristeme numită, continuată cu alungirea celulelor formate
numită şi terminată cu diferenţierea structurii anatomice
tipice.

 Creşterea organelor se face în lungime şi în grosime.

Creşterea în lungime se datorează meristemelor primare, iar
creşterea în grosime se datorează meristemelor secundare.
 INFLUENTA FACTORILOR EXTERNI ASUPRA
CREŞTERII
1. Temperatura

 Temperatura este unul dintre cei mai importanţi factori climatici care
influenţează creşterea plantelor şi controlează răspandirea vegetaţiei pe
glob.

 Temperatura minimă de creştere este numită şi minim de creştere, zero de

creştere sau zero biologic

 Temperatura minimă de creştere este de 5 ˚C la grâu, orz, ovăz, legumele

din zona temperată, de 6- 8 ˚C la pomi, de 10 ˚C la vita de vie şi de 10 - 15˚
C la tomate, ardei, vinete, castraveţi, pepeni, fasole.

 Sub valorile minime de temperatură, plantele încetează creşterea, dar nu

mor.
Temperatura optimă asigură creşterea organelor plantei cu o intensitate
maximă şi este cuprinsă in general intre 18-37˚C, funcţie de specie.

Temperatura maximă de creştere este cuprinsă in general intre 35-45˚C.

Plantele pot supravieţui şi peste valorile maximului.

In funcţie de cerinţele termice optime, plantele fructifere se clasifică in:

 specii puţin pretenţioase, de exemplu mărul, prunul, vişinul, agrişul,

coacăzul, zmeurul şi căpşunul;

 specii cu cerinţă moderată, de exemplu cireşul, gutuiul, nucul;

 specii cu cerinţe mari, de exemplu piersicul, caisul, migdalul.

2. Lumina

Lumina manifestă asupra creşterii plantelor o acţiune directă şi o acţiune indirectă

Acţiunea directă este manifestată prin intensitatea şi calitatea luminii şi prin

durata zilnică de iluminare, numită fotoperioadă.

Intensitatea luminii condiţionează parcurgerea normală a tuturor fazelor de

vegetaţie, deci şi a creşterii plantelor. In funcţie de acest factor, plantele sunt
adaptate la diferite intensităţi de lumină şi se clasifică in plante iubitoare de
lumină sau heliofile şi plante iubitoare de umbră sau ombrofile.
3. Umiditatea aerului şi solului

 Apa este un alt factor climatic care controlează răspandirea vegetaţiei pe Glob,
deoarece este indispensabilă vieţii plantelor.

 Ca şi alţi factori climatici, apa exercită asupra creşterii plantelor un efect

morfogenetic, creşterea fiind dirijată de cantitatea de apă din mediu. La nivel celular,
apa asigură creşterea prin extensie a celulelor.

 Creşterea şi morfologia rădăcinii depind de cantitatea de apă din sol, iar creşterea
şi morfologia organelor aeriene depind de cantitatea de apă din aerul atmosferic.
In natură plantele sunt adaptate la diferite condiţii de umiditate in mediu. In funcţie
de acest factor există 4 grupe ecologice de plante.

 Plantele hidrofile trăiesc in mediul acvatic.

 Plantele higrofile sunt plante terestre care trăiesc intr-un mediu cu umiditate
ridicată

 Plantele mezofile sunt plante terestre care trăiesc intr-un mediu cu umiditate
moderată.

 Plantele xerofile sunt plante terestre care trăiesc intr-un mediu cu umiditate
foarte scăzută.
 INFLUENTA FACTORIILOR INTERNI ASUPRA
CREŞTERII

 In afara factorilor genetici,creşterea plantelor este controlată de anumite

substanţe endogene care fac parte din grupa hormonilor vegetali.

 Acestia sunt adevarati mesageri chimici care favorizeaza capacitatea

plantelor de a reactiona la conditiile de mediu.

*Hormonii sunt substanţe endogene, transportabile şi active în

cantităţi foarte mici care favorizează desfăşurarea proceselor
metabolice.
După modul de acţiune asupra creşterii, hormonii vegetali pot fi stimulatori şi
inhibitori.

Cele două categorii de hormoni acţionează competitiv in dirijarea creşterii, din

balanţa lor rezultand controlul acestui proces la plante.

Hormonii stimulatori de creştere

Hormonii stimulatori de creştere se clasifică in

1. auxine

2. gibereline

3. citochinine
1. Auxinele

Acţiuni fiziologice

 La nivel celular, auxinele controlează creşterea celulelor. In concentraţii

mai scăzute, stimulează diviziunea, iar in concentraţii mai ridicate extensia
celulară.

 In etapa diviziunii celulare auxinele stimulează sinteza acizilor nucleici, in

special a ARN-m (mesager) cu rol in sinteza proteinelor.

 Stimulează formarea şi creşterea rădăcinilor la diferite specii

 Conţinutul de auxine creşte in flori in timpul polenizării, favorizand

creşterea tubului polenic şi interacţiunea acestuia cu ovarul şi ovulul in
timpul fecundării
2.Giberelinele

 La nivel celular mecanismul de acţiune al giberelinelor constă in sporirea

conţinutului de auxine, atat prin stimularea biosintezei,

 Giberelinele stimulează biosinteza acizilor nucleici, in special ARN-m, cu rol in

sinteza proteinelor.

 Giberelinele măresc plasticitatea peretelui celular,

 La nivelul plantei intregi, principala acţiune fiziologică a giberelinelor este

stimularea elongaţiei (alungirii) tuplinii.

 Giberelinele determina intreruperea stării de repaus a semințelor și a mugurilor

 3. Citochininele

Acţiuni fiziologice.

 La nivel celular, acţiunea fiziologică a citochininelor se manifestă prin

stimularea diviziunii celulare.

 Citochininele stimulează biosinteza acizilor nucleici,

 Intensifică activitatea funcţională a nucleului.

 In citoplasmă, citochininele determină intensificarea dezvoltării reticulului

endoplasmatic, sporirea numărului de ribozomi

 In cloroplaste se formează noi grane şi lamele, iar in mitocondrii creşte numărul

cristelor mitocondriale.
 FENOMENE LEGATE DE CREŞTERE

1. Corelaţia

Corelaţia reprezintă fenomenul de interacţiune intre organele plantei, care asigură

o creştere armonioasă a acesteia.

După modul de manifestare, corelaţia poate fi de stimulare şi de inhibare

(competiţie, concurenţă).

A. Corelaţia de stimulare este fenomenul prin care creşterea unui organ

stimulează creşterea altui organ.

Cel mai tipic exemplu este corelaţia dintre creşterea rădăcinii şi a tulpinii la plantele
anuale sau a lăstarilor la plantele perene. Cu cat creşterea rădăcinii este mai
intensă, cu atat creşterile tulpinii sau ale lăstarilor sunt mai intense.
B. Corelaţia de inhibare este fenomenul prin care creşterea unui organ inhibă
creşterea altui organ.

Corelaţia de inhibare între muguri, dintre mugurele apical şi mugurii laterali axilari
ai lăstarului constă in inhibarea creşterii mugurilor axilari prin creşterea mugurelui
apical, fenomen denumit dominanţă apicală.

Indepărtarea mugurelui apical inlătură inhibarea creşterii şi determină pornirea

mugurilor axilari.
2. Regenerarea

Regenerarea este fenomenul prin care organismul plantei se reface din fragmente
izolate ale diferitelor organe, de exemplu tulpini, rădăcini, frunze numite butaşi.

3. Polaritatea

Regenerarea plantei este condiţionată de respectarea caracteristicii de polaritate a

fragmentelor deorgane.

Polaritatea este insuşirea plantei intregi de a avea in poziţie verticală o axă

longitudinală, cu un pol rizogen indreptat spre sol şi un pol caulogen indreptat in
direcţie opusă. Creşterea polară a organelor se realizează pe seama circulaţiei
substanţelor organice in sens ascendent şi in sens descendent.

Polaritatea dictează mişcarea de creştere geotropică a organelor, astfel că

rădăcinile manifestă intotdeauna un geotropism pozitiv, iar tulpinile un geotropism
negativ.
 Miscarea si sensibilitatea la plante

 Sensibilitatea este proprietatea organismelor de a reactiona la

informatiile primite din mediu. Este dezvoltata mai mult la
animale decat la plante.

 Plantele răspund la stimuli prin mai multe tipuri de miscari:

1. tactisme
2. tropisme
3. nastii.
A. TACTISME
 Mișcări orientate ale celulelor libere (bacterii, euglene, spori,
gameti);

 Se clasifica în: chimiotactisme, fototactisme, hidrotactisme;

 Pot fi pozitive (deplasarea spre excitant, exemplu-miscarea

gametilor barbatesti -grauncior de polen- prin tubul polinic)
si negative (miscarea in sens invers actiunii excitantului);
B. TROPISME

 Sunt miscări orientate ale plantelor superioare sau organelor plantelor superioare
determinate de directia si sensul de actiune al unor excitanti (lumina, apa,
gravitatie, substante chimice).

Clasificare:
 A..In functie de natura excitantului:

1. lumina-fototropisme;
2. forta de gravitatie-geotropisme;
3. apa-hidrotropisme;
4. substante chimice-chimiotropisme.

 B. Dupa directia in care se realizeaza miscarea: pozitive sau negative.

1.fototropism pozitiv- orientarea inflorescentei la floarea soarelui;

2.geotropism pozitiv- cresterea radacinii vertical in jos;
3.geotropism negativ-cresterea tulpinii in sens invers gravitatiei
C. NASTII

 Sunt miscari neorientate, determinate de variatiile de

intensitate ale unor excitanti:

1.fotonastii (la lumina)-zorelele,regina noptii,papadia;

2.termonastii (la temperatura)-deschiderea florii de lalea la
caldura;
3.seismonastii,mecanonastii(factori mecanici)-mimosa,macrisul
iepurelui
Zorelele
Regina noptii
Papadia
Mimosa pudica
Măcrișul iepurelui