FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ MEDICALĂ

NURSING

CURS
 EXPLORĂRI SPECIFICE
BOLNAVILOR CU AFECŢIUNI
ALE APARATULUI RESPIRATOR

CURSUL 4

1. Sondajul traheobronşic
2. Puncţia pleurală
3. Explorări paraclinice respiratorii
4. Probe funcţionale respiratorii
1. Sondajul traheobronşic

Sondajul traheobronşic
Prin sondaj traheobronşic se înţelege introducerea unei sonde de
cauciuc prin cavitatea bucală în laringe, trahee şi bronhii. După cel care a
iniţiat această metodă, se mai numeşte şi sonda Metras.
Scopul sondajului traheobronşic este explorator şi trapeutic.
Sondajul explorator se utilizează în caz de bronhografii ţintite
pentru obţinerea imaginii arborizaţiilor bronşice dintr-un lob sau segment
pulmonar. În acest caz substanţa radioopacă se introduce direct prin
sondă în ramura bronşică respectivă.
Sondajul terapeutic se utilizează pentru estragerea exsudatelor din
căile respiratorii, conţinutul abceselor şi al extaziilor bronşice, pentru
mobilizarea dopurilor intrabronşice de secreţii care închid unele ramuri
bronşice şi scot din respiraţie zonele respective de plămâni şi, în sfârşit,
pentru tratamentul local al proceselor pulmonare supurative, ca
bronşiectazia, abcesul pulmonar şi chistul aerian supurat. Acesta se
execută cu antibiotice în zone indicate, introducându-se prin sondă direct
în focar sau în vecinătatea lor.
2. Puncţia pleurală (toracocenteza)
Puncţia pleurală (toracocenteza)
Toracocenteza (puncţia pleurală), este stabilirea unei legături între
cavitatea pleurală şi mediul exterior, prin intermediul unui ac de puncţie.
Scopul toracocentezei este explorator sau terapeutic.
Cu scop explorator se puncţionează cavitatea pleurală pentru
verificarea prezenţei unei colecţii pleurale, pentru stabilirea naturii colecţiei şi
pentru pregătirea unei puncţii evacuatoare.
Cu scop terapeutic, puncţia pleurală poate fi executată pentru evacuarea
unei colecţii de lichid pleural, pentru introducerea unor medicamente sau pentru
a executa spălătura cavităţii pleurale. Prezenţa unei colecţi sau revărsat pleural
nu necesită întotdeauna evacuarea prin puncţie. Se recurge le această
intervenţie terapeutică, când cantitatea revărsatului este aşa de mare (peste 1,5
l), încât exercită o presiune asupra inimii sau mediastinului, pe care le
deplasează din poziţia lor normală sau comprimă ţesutul pulmonar în aşa
măsură, încât împiedică funcţia lor.
În foaia de temperatură se notează: data evacuării, cantitatea şi
caracterul lichidului evacuat, numele medicului care a efectuat puncţia.
Puncţia pleurală (toracocenteza)

Lichidul pleural poate avea diferite aspecte:

1. Lichidul seros şi serocitrin este limpede sau foarte puţin
tulbure (serofibrinos), de culoare galbenă deschid de diferite intensităţi,
uneori cu un uşor reflex verzui.
Acesta poate avea o origine inflamatorie (tuberculoză, reumatism
etc.), când vorbim de exsudat, sau expresia unei tulburări locale sau
generale de circulaţie (insuficienţa cardiacă, nefroze, cancer pleuro-
pulmonar etc.), când vorbim de transsudat.
În cazuri excepţionale, lichidul poate fi incolor (chist hidatic
pulmonar evacuat în cavitatea pleurală).
Puncţia pleurală (toracocenteza)
2. Lichidul pleural tulbure poate fi:
- purulent, în cazurile de supuraţie pleurală. Puroiul sau exsudatul
purulent pot fi de culoare galben deschis, fluid, sau galben verzui vâscos,
uneori cremos, după natura germenului care cauzează supuraţia;
- chilos sau chiliform, cu aspect tulbure albicios lactescent, în
cazul revărsării chilului în cavitatea pleurală;
- murdar, brun, cenuşiu, cu miros respingător, de nesuportat în
procesele gangrenoase pleurale, cu microbi anaerobi.
3. Lichidul pleural hemoragic sau serohemoragic este de culoare
roz sau roşie intens.
Aceasta apare în pleurezia hemoragică şi hemoragii pleurale.
În primul caz, lichidul extras se sedimentează în două straturi,
unul inferior roşu-închis, sânge coagulat, şi altul superior, seros şi
decolorat.
În al doilea caz, lichidul extras este constituit din sânge pur.
3. Explorări paraclinice respiratorii
Explorări paraclinice respiratorii
A. Examinările radiologice ale organelor toracelui
Examinările radiologice se fac cu ajutorul razelor Roentgen care
sunt oscilaţii electromagnetice, dar cu o lungime de undă foarte scurtă şi
inaccesibilă ochiului. Pentru a le face vizibile, în faţa lor se aşează un
ecran format dintr-un carton acoperit cu un strat de sulfură de zinc şi de
cadmiu care sub influenţa razelor Roentgen devin fluorescente. Înlocuind
ecranul fluorescent cu o placă fotografică, razele Roentgen
impresionează suprafaţa fotosensibilă, la fel ca şi razele de lumină.
Razele Roentgen au o putere de penetrabilitate foarte mare,
străbătând corpurile materiale, însă, în drumul lor ele sunt în parte
absorbite, în funcţie de ponderea anatomică a corpurilor pe care le
traversează.
Corpurile cu pondere anatomică mai mare absorb un număr mai
mare de raze, ele sunt radioopace, faţă de corpurile cu pondere anatomică
mai mică, care absorb un număr mai mic de raze, deci sunt transparente
pentru razele Roentgen.
Explorări paraclinice respiratorii

Corpul uman este format din ţesuturi a căror compoziţie este

foarte diferită. Absorbţia inegală a razelor Roentgen de ţesuturile
corpului uman stă la baza radiodiagnosticului. Întru-cât intensitatea
fluorescenţei ecranului este în funcţie de cantitatea şi intensitatea
razelor Roentgen care cad pe el, imaginea de pe ecran va reflecta
compoziţia, respectiv radioopacitate sau radiotransparenţa ţesuturilor
prin care trec razele în drumul lor. Astfel ia naştere imaginea
radioscopică.
Radioscopia este metoda cea mai expeditivă de examinare
radiologică. Bolnavul este aşezat între sursa de raze Roentgen şi ecran,
imaginea fiind citită imediat.
Radioscopia asigură o orientare rapidă, dă o imagine dinamică,
reflectă modificările funcţionale ale organului examinat şi evidenţiază
prin mişcarea bolnavului sub ecran şi zonele ascunse ale organelor.
Dacă în locul ecranului, razele Roentgen vor cădea pe placa
fotografică, atunci conform aceluiaşi principiu va lua naştere imaginea
radiografică.
Explorări paraclinice respiratorii
Radiografia este fixarea imaginii radiologice pe o placă
fotografică, fiind un document obiectiv, care poate fi păstrat şi pentru
comparaţii ulterioare.
Este mai bogată în detalii, putând fi consultat de mai mulţi
specialişti.
Radiografia dă o imagine momentană, statică.
Tomografia este obţinerea imaginii radiografice a unui strat
oarecare dintr-o parte a organismului.
Această metodă evită greşelile de interpretare care ar putea
rezulta din suprapunerea imaginilor straturilor regiunii examinate, cum
se întâmplă în radiografia obişnuită.
Computer-tomografia realizează imagini în straturi subţiri din
orice parte a organismului cu ajutorul ordinatoarelor.
Imaginile unei secţiuni tomografice efectuate în plan axial de
către unul sau două tuburi radiogene, care se rotesc în jurul corpului
omenesc, este reconstituit matematic de aparatul de calcul şi afişat pe
un ecran de televiziune.
Explorări paraclinice respiratorii

Alături de vizualizarea calitativă a formaţiunilor foarte mici face

posibilă determinarea şi cantitativă a micilor diferenţe de absorbţie a
razelor Roentgen pe o scară foarte largă, în funcţie de greutatea atomică a
ţesuturilor străbătute.
Radioscopia şi radiografia organelor intratoracice (plămânii şi
inima) se realizează fără o prealabilă pregătire.
Examenul radiologic al arborelui bronşic (bronhografia) se
utilizează pentru diagnosticul tumorilor pulmonare, al modificărilor
topografiei şi calibrului bronhiilor (bronşectazii).
Explorări paraclinice respiratorii
B. Examinările ecografice ale aparatului respirator
Ecografia (ultrasonografia) este un procedeu de investigare ce
utilizează pentru formarea imaginii ultrasunetele.
Acestea sunt vibraţii corpusculare cu frecvenţă mai mare decât
cele percepute de urechea umană.
Ultrasunetele pătrund în ţesuturile organismului şi la locul de
întâlnire a două medii cu densităţi diferite, o parte a vibraţiilor
corpusculare sunt reflectate, realizând un efect simular ecoului sonor, un
ecou ultrasonic.
Gradul de reflectare a undelor este în funcţie de densitatea
ţesuturilor.
Formarea imaginii este favorizată de suprafeţele de contact a
două medii de densitate diferită.
Din înregistrarea acestor ultrasunete reflectate se construieşte
imaginea ecografică.
Pregătirea bolnavului pentru examinara ecografică este minimală,
ea fiind lipsită de orice pericol.
Explorări paraclinice respiratorii
Ecografia aparatului respirator este limitată din cauza aerului din
plămâni care împiedică obţinerea unei imagini de calitate.
Metoda este utilă în următoarele situaţii:
1. Pentru evaluarea zonelor pleuropulmonare unde există
interpoziţii de aer (mediastin, fose supraclaviculare).
2. Studiul structurilor care vin în contact cu peretele toracic.
3. Pentru dirijarea unor intervenţii (puncţii, montare de tuburi de
dren).
4. Pentru punerea în evidenţă a unor colecţii pleurale mici.
5. Pentru tumorile aflate în contact cu peretele toracic.
Se poate preciza prin ecografie caracterul solid sau lichid al
formaţiunii.
Explorări paraclinice respiratorii
C. Examinările endoscopice ale aparatului respirator
Endoscopia este metoda de examinare a organelor cavitale prin
vizualizare directă, cu ajutorul unor instrumente numite endoscoape
(instrument tubular prevăzut cu o sursă de lumină proprie şi cu un sistem
optic pentru efectuarea observaţiilor.
1. Bronhoscopia este metoda endoscopică de explorare a
arborelui traheobronşic sub vizibilitate directă, cu ajutorul
bronhoscoapelor (cu tub explorator rigid sau cu tub explorator flexibil).
Bronhoscopia se execută în scop diagnostic şi terapeutic.
În scop diagnostic, bronhoscopia se execută în cazul suspiciunii
de TBC bronşiolar, tumori, supuraţii bronhopulmonare, corpi străini. Ea
realizează observaţia directă vizuală a mucoasei bronşice. Face posibilă
prelevarea de secreţii şi de probe citologice şi histologice (biopsia).
În scop terapeutic, bronhoscopia se execută pentru eliberarea
căilor respiratorii de secreţiile abundente prin aspiraţie; pentru
îndepărtarea corpilor străini de origine endogenă; introducerea unor
medicamente în arborele traheobronşic.
Explorări paraclinice respiratorii

2. Pleuroscopia (toracoscopia)
Metoda endoscopică de explorare vizuală a cavităţii pleurale cu
ajutorul unui instrument optic numit pleuroscop, care este introdus printr-un
trocar, după o prealabilă insuflare a cavităţii pleurale cu aer sau cu oxigen.
Se execută pentru depistarea proceselor inflamatorii pleurale, tumorilor
pleurale, puncţiei, biopsiei.
D. Examinările scintigrafice pulmonare
Scintigrafia radioizotopică este o metodă imagistică de explorare
morfofuncţională.
La baza acestei metode stau trei factori:
1. Emiterea de radiaţii gama către unele substanţe introduse în
organism (per oral, parenteral sau prin inhalaţii) numite substanţe
radiofarmaceutice (radiotrasoare) care includ în formula lor izotopul
radioactiv;
2. Tropismul electiv al substanţei radiotrasoare pentru unele ţesuturi;
3. Vizualizarea radiaţiilor gama emise de izotopul radioactiv cu
ajutorul aparatelor de scintigrafie.
Explorări paraclinice respiratorii

Imaginea obţinută se numeşte scintigramă, realizând harta

organelor explorate, depistând zonele hiperfuncţionale, normofuncţionale
şi hipofuncţionale.
Plămânii sunt exploraţi cu 99Tc pentru evidenţierea zonelor
hipocaptante, care pot reflecta obstrucţia unei ramuri a arterei pulmonare
sau cu izotopii radioactivi 133Xenon, Kripton, introduşi prin aerosoli cu
ajutorul cărora se pot delimita teritoriile hiperventilate a plămânilor.
133Xenon are o diseminare pulmonară asemănătoare cu a
dioxidului de carbon, urmând calea micii circulaţii (circulaţia
pulmonară).
Scintigrafia pulmonară este indicată în: CPC, BPOC, HTA
pulmonară, cancer bronhopulmonar.
4. Probe funcţionale respiratorii

Probe funcţionale respiratorii

Efectuarea probelor funcţionale ale aparatului respirator
urmăreşte determinarea modului în care aceasta satisface nevoile
organismului în stare de repaus sau în condiţiile unei supraîncărcări
funcţionale.
Aceste examinări scot în evidenţă cazurile incipiente, la limită, cu
tulburări puţin evidente, contribuie la determinarea patogenezei
insuficienţei respiratorii şi ajută la stabilirea capacităţii de muncă a
bolnavilor.
În practica curentă se utilizează următoarele procedee de
examinare:
Probe funcţionale respiratorii

Spirometria
Explorarea ventilaţiei pulmonare se poate face cu ajutorul
spirometrului.
Acesta este compus dintr-un cilindru cu gura îndreptată în sus,
umplut cu apă, în care este suspendat, prin intermediul unui scripete, un
al doilea cilindru cu gura îndreptată în jos.
Prin fundul cilindrului cu apă pătrunde un tub metalic, care
ajunge peste nivelul apei până sub capacul cilindrului suspendat; în afară
tubul metalic se continuă cu un tub de cauciuc, care se termină cu un
ambou, prin care se face insuflaţia.
Pătrunderea aerului insuflat prin tub deasupra nivelului apei
ridică cilindrul suspendat la înălţimea determinată de cantitatea de aer
expirat, ceea ce se poate citi pe gradaţia de pe peretele cilindrului sau al
scării aşezate în dreptul contragreutăţii.
Cu ajutorul spirometrului se pot determina volumul aerulul
circulant, aerul complementar, aerul de rezervă, precum şi capacitatea
vitală a plămânilor.
Probe funcţionale respiratorii
Spirografia
Spirografia permite urmărirea dinamicii ventilatorii şi astfel, cu
ajutorul ei, se pot executa toate măsurătorile ventilatorii statice şi
dinamice. Ea poate fi asociată cu probe ergometrice.
Cu ajutorul ei se poate determina capacitatea de adaptare a
funcţiilor respiratorii la nevoile energetice ale organismului, atât în stare
de repaus, cât şi în timpul eforturilor.
Spirograful Knipping este format dintr-un spirometru asociat cu
un kimograf pentru înregistrări continue. Spirometrul este intercalat într-
un circuit închis, împreună cu un barbotor cu hidrat de potasiu pentru
fixarea bioxidului de carbon, cu ventile pentru orientarea aerului în sens
unic în timpul inspiraţiei şi expiraţiei, cu un sistem de răcire a aerului,
precum şi cu o mască sau piesă bucală, prin care se cuprinde şi bolnavul
în circuit. Bolnavul inspiră din spirometru şi expiră în vasul cu hidrat de
potasiu, care absoarbe bioxidul de carbon din aerul expirat. Aparatul
poate fi alimentat din butelii de oxigen. Mişcările verticale ale cilindrului
mobil al spirometrului sunt înregistrate cu ajutorul kimografului.
Probe funcţionale respiratorii
Analiza gazelor din sânge
Conţinutul de oxigen şi bioxid de carbon al sângelui arterial ca şi
presiunea parţială a acestor gaze în sânge furnizează date importante
privind eficienţa funcţiei globale a plămânilor.
Gradul de saturaţie cu oxigen al sângelui arterial se exprimă prin
raportul dintre cantitatea actuală de oxigen din sângele bolnavului şi
cantitatea maximă de oxigen pe care o poate fixa acest sânge, pus în
contact cu aer sau oxigen.
Determinarea cantităţii de oxigen în sânge se poate face prin
metoda chimică sau prin metoda fizică.
Pentru metoda chimică se utilizează procedeul Van Slyke şi
Peters din sângele venos şi arterial.
Recoltarea sângelui se face evitând contactul cu aerul atmosferic.
Pentru metoda fizică se utilizează oximetria.
Aparatele numite oximetre determină gradul de saturaţie al
sângelui în oxigen obţinut pe cale nesângerândă.
Probe funcţionale respiratorii

Oximetrul pentru determinări in vivo este o instalaţie electronică

ce utilizează un traducător fotoelectric aplicat la pavilionul urechii sau la
nivelul degetului.
Oximetrul odată aplicat indică în mod continuu conţinutul de
oxihemoglobină a sângelui în procente din hemoglobina totală.
Determinarea conţinutului de bioxid de carbon a sângelui arterial
se face cu aceeaşi tehnică ca şi determinarea conţinutului de oxigen.
Probe funcţionale respiratorii

Determinarea complianţei şi elastanţei pulmonare

(distensibilitatea pulmonară)
Forţa musculară necesară pentru distensia toracelui în cursul actului
inspirator trebuie să învingă elasticitatea pulmonară.
Rezultanta forţelor antagoniste ale distensiei toracale şi ale
elasticităţii pulmonare se numeşte complianţă mecanică pulmonară.
Complianţa se determină măsurând creşterea presiunii
transpulmonare în timpul inspiraţiei efectuate până la limita superioară a
capacităţii inspiratorie.
Variaţia de volum a toracelui (capacitatea inspiratorie a bolnavului),
raportată la variaţia presiunii transpulmonare, dă valoarea complianţei
pulmonare.
Presiunea transpulmonară poate fi măsurată în esofag, pleură sau în
trahee.
În practică, determinarea se face cu ajutorul unei sonde esofagiene
prevăzută cu un balon.
Probe funcţionale respiratorii
Valoarea presiunii transpulmonare (esofagiene), în două stări
diferite de distensie pulmonară, dă posibilitatea calculării coeficientului
de elasticitate a plămânului, denumit elastanţă.
Determinarea complianţei şi elastanţei se face cu aparatul
denumit Compliance test, bolnavul fiind legat de aparat printr-un dublu
racord: pe de o parte, prin piesa bucală (asemănătoare cu cea a
spirografului, prin care se vor furniza datele spirogramei), iar pe de altă
parte, prin sonda esofagiană care prin intermediul unui pneumograf
înscrie datele presiunii transpulmonare, obţinând astfel o curbă dublă,
denumită elastogramă.
Probe funcţionale respiratorii
Spiroergografia
Spiroergografia este un test de efort, care furnizează informaţii
asupra reacţiilor fiziologice ale organismului în condiţiile de
suprasolicitare determinate de un efort muscular.
Bolnavul se racordează la un spirograf, se aplică pe urechea lui
celula fotoelectrică a oximetrului şi se determină, în stare de repaus,
volumele pulmonare şi debitele ventilatorii, după metoda spirografiei
şi valorile oximetrice.
În continuare bolnavul este lăsat să respire în repaus până se
instalează echilibrul respirator (minut volumul şi consumul de oxigen
devin constante).
În această stare, bolnavul este invitat să execute un lucru
mecanic dozat (pedalarea bicicletei ergometrice), cu aceeaşi intensitate
în tot timpul probei.
Probe funcţionale respiratorii

În primele 3-5 minute, atât ventilaţia cât şi consumul de oxigen

pe minut cresc faţă de cifrele obţinute înainte de efort.
După acest timp valorile se menţin la aceeaşi cifră, indicând
atingerea echilibrului respirator.
Proba se execută atât cu concentraţie normală de oxigen în aerul
inspirat, cât şi cu concentraţie de oxigen de 40%.
Dacă consumul de oxigen pe minut, în perioada de echilibru, este
identic în aerul atmosferic şi în oxigen 40%, atunci proba se repetă peste
o oră la un efort mai mare, până ce consumul de oxigen pe minut în efort
devine mai mare în oxigen 40%.
Această stare denumită deficit spirografic de oxigen, marchează
limita de adaptabilitate a bolnavului la efort.