Caracteristica generală a

dreptului mediului

A efectuat: Moldovanu Adelina, gr.1707

A verificat: Sâli Irina
 Cuprins:
1. Istoricul mișcării ecologice din Republica Moldova
2. Definiția noțiunii de mediu
3. Definiția, obiectul și metoda de reglementare a
dreptului mediului
4. Principiile dreptului mediului
5. Izvoarele și sarcinile dreptului mediului
6. Daunele ecologice şi răspunderea pentru săvîrşirea
lor
 1. Istoricul mişcării ecologiste din R. M.

Protecţia mediului din R. M. are rădăcini relativ adînci. Ea a început

odată cu „Mişcarea pentru fondarea rezervaţiilor naturale”, iniţiată de către
baronul Stewart, directorul muzeului Bessarabskoe Zemstvo (magistru în
zoologie, care, la 1 martie 1904, a înfiinţat Societatea pentru Ocrotirea
Naturii din Basarabia.
Ca rezultat, a activităţii acestei societăţi, în anul 1926, au fost luate
sub protecţia statului 13 sectoare de pădure. Ulterior, după aprobarea în
1930 a Legii privind ocrotirea naturii au fost create primele rezervaţii
naturale, sub denumirea oficială de „Arii naturale protejate”. Printre
acestea, cele mai mari se aflau în Codrii Basarabiei:
a) Căpriana (cca 5000 hectare);
b) Lozova (cca 200 hectare);
c) Cărbuna (35 ha).
 Prima perioadă se referă la anii 1955 – 1965, cînd, prin hotărîrile
guvernamentale speciale au fost declarate arii naturale protejate de stat
aproximativ 20000 ha de pămînt. Printr-o hotărîre a Guvernului din 13
martie 1962, sub protecţia statului au fost luate 98 de obiective
naturale, cu o suprafaţă de peste 3500 de ha, dintre care 3000
landşafturi naturale.
Cea de-a II perioadă se referă la anii 1968 – 1971. La data de 15
august 1968, a fost fondat Organul Central de Stat pentru Mediu,
Comiterul de Stat pentru Ocrotirea Naturii. Între anii 68 – 88, în fruntea
acestui Comitet, s-a aflat ecologul Ion Coteatîi. Cu ajutorul lui, în fondul
de arii naturale protejate au fost incluse cele mai reprezentative
eşantioane naturale. Avînd o suprafaţă sumară de peste 90000 de ha,
ele au fost clasate în 10 categorii de obiective naturale.
La 27 septembrie 1971, printr-o hotărîre a Consiliului de Miniştri, a
fost creată prima rezervaţie silvică de stat sub denumirea „Codrii”, cu o
suprafaţă totală de peste 2500 de ha., iar în 1972, pe Nistru, a fost
creat primul sector rezervat ihtiologic „Golful Goianei”. Ulterior, în anul
1988, el a fost transformat în rezervaţia sub denumirea de „Iagorlîk”.
 În anul 1976, a fost publicată prima ediţie a Cărţii Roşii a Republicii
Moldova, în care au fost incluse 26 de specii de plante şi 29 specii de
animale. Peste un sfert de veac, în virtutea creării unor condiţii
nefavorabile pentru lumea vegetală şi animală, în ediţia a II-a a Cărţii
Roşii, au fost incluse deja 270 de specii de plante şi animale pe cale de
dispariţie.

În 1988, instituţia de stat pentru ocrotirea naturii a fost transformată în

Comitetul de Stat pentru Ocrotirea Naturii şi Gospodăria Silvică, preşedintele
al căruia a fost numit Ion Popovici. În 1990, Comitetul a fost transformat în
Departamentul de Stat pentru Protecţia Mediului Încorjurător şi Resurselor
Naturale, iar în calitate de conducător, a fost numit profesorul, membrul
corespondent al AŞM, Ion Dediu.
În 1998, Departamentul Protecţiei Mediului Înconjurător, la conducerea
căruia s-a aflat timp de 4 ani Sergiu Fantofan, a fost transformat în
Ministerului Mediului al Republicii Moldova.
 Ministru a fost numit, doctor în ecologie Arcadie Capcelea. După
comasarea Ministerului Mediului cu Ministerul de Construcţii şi Dezvoltării
Teritoriului, în fruntea acestuia (comasat deja), s-au aflat consecutiv domnii Ion
Răileanu, apoi academicianul Ghoerghe Duca. În urma reorganizărilor care au
fost făcute în anul 2004, a fost creat Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale,
condus pînă în 2008 de profesorul Constantin Mihăilescu.
Din anul 2008 pînă în 2009, la conducerea Ministerulu Ecologiei şi Resurselor
Naturale s-a aflat Violeta Ivanov. Din luna septembrie a anului 2009, Ministerul
Ecologiei şi Resurselor Naturale, este redenumit în Ministerul Mediului, şi în
calitate de ministru al mediului este denumit Gheorghe Şalaru.
În 2014, în calitate de ministru al mediului, a fost numit Valentina Ţapiş,
fostul vice-ministru al mediului. Ministerul Mediului elaborează şi promovează
politica statului în domeniul utilizării raţionale a resurselor naturale, orientarea
spre crearea unor condiţii benefice pentru viaţa, dezvoltarea durabilă a ţării,
colaborarea internaţională şi aproximarea leagislaţiei naţionale la legislaţia UE în
domeniul mediului.
2. Definiţia noţiunii de mediu
 Noţiunea de mediu (biologic, geografic, etc.) este greu de definit, fapt ce
a avut drept consecinţă o diversitate a conţinutului definiţiilor date în acest
sens. Pornind de la realitatea după care noţiunea de mediu are atît o valoare
teoretică cît şi practică, s-a încercat în doctrină, o grupare a definiţiilor
ştiinţifice, pornind de la o serie de elemente comune, cum ar fi: viaţa, fiinţa
umană, calitatea vieţii, etc.
Alte definiţii ale mediului sunt grupate în funcţie de definiţiile care se
găsesc la nivel constituţional în legislaţiile naţionale, iar o altă grupare rezultă
din documentele unor organizaţii internaţionale. De exemplu art. 37 al
Constituţiei R. M. – „Dreptul la un mediu încnjurător sănătos”, stipulează că
fiecare om sau persoană are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios, din
punct de vedere ecologic pentru viaţa şi sănătate, precum şi la produsele
alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive. Statul garantează fiecărui om
dreptul la accesul liber şi la răspîndirea informaţiilor veridice privitoare la starea
mediului natural, la condiţiile de viaţă şi condiţiile de muncă, la calitatea
produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic. Tăinuirea sau falsificarea
informaţiilor despre faptele ce sunt în detrimentul sănătăţii, se interzice prin
lege.
 3. Definiţia, obiectul şi metoda de
reglementare a dreptului mediului
Evoluţiile sociale, economice, politice şi legislative din ultimele decenii,
dinamica dreptului şi tendinţa ce se manifestă în sfera dreptului şi anume accea
de conturare a unor noi ramuri de drept distincte au determinat recunoaşterea
dreptului mediului ca ramură de drept autonomă în sistemul de drept al R. M.
Pentru desemnarea acestei ramuri de drept se folosesc diferite denumiri, care
includ dreptului mediului, dreptul protecţiei naturii, dreptul mediului ambiant,
înconjurător, etc.
Dreptul mediului reprezintă o ramură distinctă de drept din sistemul de
drept formată din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre
persoane stabilite în legătură cu protecţia şi dezvoltarea mediului înconjurător.
Normele dreptului mediului reglementează relaţiile sociale formate în proces de
prevenire a poluării, în ameliorarea şi dezvoltarea mediului precum şi în
sancţionarea faptelor poluante.
Obiectul dreptului mediului îl reprezintă relaţiile sociale care se nasc, se modifică
şi se sting în legătură cu protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant.
 Relaţiile sociale reglementate de normele dreptului mediului sunt:

1. Relaţiile sociale stabilite în scopul prevenirii poluării mediului ambiant şi

producerii pagubelor ecologice;
2. Relaţiile sociale formate în scopul evitării producerii unor daune ecologice;
3. Relaţiile sociale stabilite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor mediului ambiant;
4. Relaţiile sociale privitoare la structura organizatorică a protecţiei mediului.
Metoda de reglementare în dreptul mediului reprezintă poziţia sau
atitudinea pe care statul o alege pentru a reglementa relaţiile sociale de mediu.
Relaţiile sociale privind protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant sunt
reglementate prin norme imperative de la care nu se poate deroga. Statul
intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea juridică a raporturilor
sociale de mediu datorită faptului că protecţia şi dezvoltarea mediului reprezintă
o problemă de interes naţional.
4. Principiile dreptului mediului
Principiile de bază ale dreptului mediului sunt:
a) Principiul prevenirii poluării care presupune atît activităţi de
prevenire a producerii poluării sau a degradării mediului, cît şi activităţi
de limitare a efectelor dăunătoare a poluării, însoţite de stabilirea
responsabilităţilor şi sancţiunilor ce se impun;
b) Principiul precauţiei în luarea deciziilor de către autorităţile
respective cu atribuţii în protecţia mediului. Precauţia ca măsură de
prudenţă trebuie să caracterizeze luarea oricărei decizii în domeniul
protecţiei mediului înconjurător, în scopul excluderii oricăror riscuri de
poluare;
c) Principiul conservării bio-diversităţii şi a ecosistemelor, care
presupune protecţia ecosistemelor, conservarea bio-diversităţii precum
şi utilizarea şi gospodărirea durabilă a resurselor naturale ale mediului;
d) Principiul „poluatorul plăteşte”, care exprimă ideea că cel ce
poluează mediul ambiant va fi nevoit să suporte rigorile legii;
e) Principiul cooperării aplicat în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin,
administrează şi folosesc factorii de mediu şi resursele naturale, pornind de la
premisa după care lupta împotriva poluării pe plan intern este eficientă numai dacă
între stat, agenţii economici, organele nestatale şi persoanele fizice există o
cooperare în acest sens.
Luînd în consideraţie realitatea inclusiv şi faptul că poluarea nu are frontiere se
impune cu necesitate şi cooperare internţională între state şi între diferite
organizaţii şi organisme internaţionale în scopul prevenirii, combaterii şi înlăturării
efectelor poluării.
f) Principiul priorităţii vieţii şi sănătăţii omului, care se exprimă prin ideea că omul
este cel mai important element al mediului, ocupînd o poziţie centrală în mediul
natural, fapt care impune protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor, prin toate mijloacele
posibile;
g) Principiul utilizării durabile care semnifică obligaţia generală de a conserva şi de
a proteja mediul ambiant la fel ca şi patrimoniul comun al umanităţii, în scopul
menţinerii sale cel puţin în starea în care el a fost moştenit şi a transmiterii sale
generaţiilor următoare;
h) Principiul dezvoltării armonioase a activităţilor economico-sociale şi de protecţie
a mediului ambiant, care exprimă cerinţa integrării activităţii de protecţie a
mediului în complexul activităţilor economico-sociale şi a realizării unei armonii între
aceste activităţi, în scopul satisfacerii intereselor globale.
 5. Izvoarele şi sarcinile dreptului
mediului
Izvoarele dreptului mediului reprezintă formele de exprimare a normelor
juridice, care privesc comportamentul subiectelor raporturilor juridice de
mediu, respectiv actele juridice (normative) care reglementează relaţiile sociale
de protecţie şi conservare a mediului.
Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestei ramuri de drept
sau pot fi generale, reprezentînd sursa juridică pentru diverse ramuri juridice.
Majoritatea autorilor de specialitate, atunci cînd enumeră izvoarele juridice,
recurg la o ierarhizare a acestora, în funcţie de forţa lor juridică, şi respectiv de
sfera relaţiilor reglementate.
Sarcinile dreptului mediului sunt sarcinile complexe ale protecţiei şi
dezvoltării mediului natural şi artificial. Sarcina fundamentală a dreptului
mediului o reprezintă reglementarea protecţiei mediului ambiant, a diferiţilor
factori de mediu, atît prin intermediul legii generale în materie, cît şi prin legile
speciale. În acest sens, dreptul mediului contribuie la gestionarea eficientă a
mediului, la conservarea şi ameliorarea sa.
Prin prescripţiile şi regulile sale juridice, dreptul mediului îndeplineşte o
serie de funcţii specifice în raport cu scopurile principale urmărite, şi anume:
a) ocrotirea şi dezvoltarea mediului înconjurător,
b) promovarea obiectivelor dezvoltării durabile internaţionale în materie, etc.
 6. Locul dreptului mediului în
sistemul de drept a R. M.
Dauna ecologică se consideră acea vătămare care aduce atingere tuturor
factorilor de mediu, sub o formă sau alta, cu efecte ireversibile şi consecinţe
greu de restabilit.
Victima prejudiciului ecologic se apreciază că este mediul. Prejudiciile
ecologice pot fi cauzate factorilor naturali sau artificiali, şi în funcţie de
gravitatea lor, condiţional se grupează în deteriorări şi dezastre ecologice.
Pentru a interveni răspunderea civilă în dreptul mediului, prejudiciul trebuie să
fie patrimonial, să fie cert şi să fie determinat ca valoare. Deoarece evaluarea
exactă a prejudiciului nu întotdeauna este posibilă, se prevede prin Legea
protecţiei mediului obligaţia poluatorului de a repara prejudiciul cauzat şi de a
reface cadrul natural deteriorat, încercînd o restabilire a condiţiilor anterioare
producerii prejudiciului.
Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic intervine atunci cînd prin
fapta ilicită săvîrşită de către poluator se cauzează un prejudiciu patrimonial,
care trebuie reparat. Problema răspunderii pentru daunele ecologice produse
de către poluator, se soluţionează conform principiului amintit mai sus:
„poluatorul plăteşte”.
 Răspunderea este obiectivă, indiferent de culpă, şi solidară în cazul
pluralităţii autorului. Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului
intervine în situaţia în care se întrunesc cumulativ următoarele condiţii:
a) Săvîrşirea unei fapte ilicite;
b) Cauzarea unui prejudiciu (dauna ecologică);
c) Existenţa unui raport de cauzalitate;
d) Capacitatea delictuală a autorului în momentul săvîrşirii faptei ilicite.
Răspunderea contravenţională în dreptul mediului este o formă de
răspundere, cea mai frecvent întîlnită în situaţia nerespectării regulilor
privitoare la protecţia factorilor naturali de mediu.
Contravenţia ecologică este o faptă săvîrşită cu vinovăţie, cu un grad
de pericol social mai redus decît infracţiunea, prin care se aduce atingere
factorilor de mediu. Contravenţia ecologică cuprinde fapta ilicită, care
constă într-un comportament prohibit de norme juridice imperative din
legislaţia mediului şi contravenţional, precum şi obiectul, subiectul şi
vinovăţia.
Sancţiunea cea mai frecvent utilizată pentru încălcarea normelor
dreptului mediului prin fapte contravenţionale, este amenda pe care
contravenientul trebuie să o plătească, cunatumul ei fiind stabilit în funcţie
de gradul de pericol social al faptei, de împrejurările săvîrşite de facto, şi
de urmările ei.
 Răspunderea penală în dreptul mediului, alături de celelalte forme de
răspundere juridică, specifice dreptului mediului, este un mijloc important
pentru protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant. Infracţiunea ecologică
este un fapt socialmente periculos, săvîrşit cu vinovăţie, ce reprezintă o
ameninţare a intereselor societăţii în domeniul protecţiei mediului, vieţii şi
sănătăţii oamenilor.
Infracţiunea ecologică este acea faptă ce constă în poluarea
mediului, perturbarea activităţii de prevenire, reducere sau înlăturare a
poluării, punerea în pericol a sănătăţi oamenilor, plantelor, animalelor sau
producerea a mari pagube economiei naţionale.
Infracţiunea ecologică este un element constitutiv al raportului de
răspundere penală în dreptul mediului. Pentru intervenirea răspunderii
penale în dreptul mediului, infracţiunea ecologică trebuie să aibă un
pericol social ridicat.
Răspunderea penală se aplică ca ultimă măsură ce are ca sarcină
protejarea relaţiilor de mediu, prin reprimarea infracţiunilor ecologice.
Infracţiunile ecologice pot fi infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol.
Multumesc pentru atenție

Sfârșit