Teoriile îmbătrânirii

Cauzele pentru care organismele vii îmbătrânesc nu sunt cunoscute în

totalitate, iar multe din mecanismele despre care se discută nu sunt
explicate în deplina lor intimitate moleculară sau nu au fost
fundamentate prin studii convingătoare.

Îmbătrânirea este rezultatul conjugării acţiunilor unei complexităţi de

factori genetici şi funcţionali asociaţi cu factori care ţin de stilul de viaţă
şi de acţiunea agresivă a mediului înconjurător.

O parte a îmbătrânirii poate fi înscrisă în informaţia genetică a fiecărui

individ. Se consideră că există un fel de program de “moarte” sau
“senescenţă” care este instalat în gene şi se activează la o anumită
vârstă, determinând unele aspecte ale îmbătrânirii.
Teoriile îmbătrânirii se pot clasifica in doua categorii :

a) – genetice

b) – prin evenimente întâmplătoare

Teoriile imbătrânirii determinate Teoriile imbătrânirii prin evenimente
predominant genetic : întâmplătoare

-Teoria lui Hayflick -Teoria folosiriişi uzurii (“wear and

tear”)
-Teoria telomerazelor
-Teoria vitezei vieţii
-Teoria apoptozei
-Teoria acumulării deşeurilor
-Teoria acumulării mutaţiilor ( sau a
defectelor AND/ARN) -Teoria radicalilor liberi
-Teoria ceasului biologic al îmbătrânirii -Teoria îmbătrânirii mitocondriilor
-Teoria cross link-ajului
-Teoria glicilizării
-Teoria deficienţelor sistemului imun
-Teoria erorilor şi reparărilor
-Teoria ordinii şi dezordinii
-Teoria deficitului sistemului endocrin
-Teoria lui Hayflick
Hayflick consideră că, pentru fiecare specie, există o limită biologică a vieţii.
Cel mai important argument ştiinţific pentru limita biologică este reprezentat de
faptul că în condiţii de laborator, fibroblaştii umani normali au o limită a
numărului de diviziuni: aproximativ 50 de diviziuni celulare după care mor. Teoria
lui Hyflick este bazată pe capacitatea limitată de diviziune a fibroblaştilor
cauzată de un fel de program de moarte genetic înscris în genele fibroblaştilor.
-Teoria scurtarii Telomerilor
Telomerele sunt structurile terminale ale cromozomilor, alcătuite din sute sau
chiar mii de copii ale unui hexanucleotid .
La fiecare diviziune a unei celule diferenţiate, structura telomerazică
terminală a cromozomilor se scurtează cu 50 -100 de perechi de baze.Acest
fenomen a fost foarte clar demonstrat pentru fibroblaştii şi limfocitele oamenilor
vârstici.
În celulele stem, prezenţa telomerazei, o ADN polimerază ARN dependentă
care sintetizează hexanucleotidul telomerelor terminale ale cromozomilor,
asigură că scurtarea acestora în timpul diviziunii celulare să nu se producă.
În celulele diferenţiate, datorită absenţei enzimei polimerizante – telomeraza,
structurile telomerazice terminale cromozomice se scurtează la fiecare
diviziune.
În celulele bătrâne, pierderea structurilor telomerazice terminale
cromozomiale dincolo de o anumită limită minimă face imposibilă diviziunea
celulelor.
În celulele canceroase, enzima polimerizantă- telomeraza, este reactivată şi
celulele se pot divide indefinit ( cu condiţia să se afle într-un mediu adecvat) .
În concordanţă cu teoria telomerazelor, organismul îmbătrâneşte pentru că
celulele îşi pierd capacitatea de a se divide.
-Teoria îmbătrânirii prin Apoptoza

În teoria apoptozei celulele mor deoarece conţin inclus în structura

genetică “un program de moarte “. Acest program de moarte este iniţiat de
factori din interiorul celulei, precum ADN deteriorat sau modificări oxidative ale
altor structuri celulare sau de factori din afara celulei, precum dispariţia
factorului de creştere, pierderea legăturilor cu substratele, prezenţa unor
citokine precum factorul de necroză tumorală alpha .

Există două gene care se manifestă ca un inhibitor sau ca un stimulator

puternic al apoptozei. Gena BCL-2 este un inhibitor potent al apoptozei, în timp
ce gena BAX este un stimulator puternic al acestui mecanism. Raportul dintre
inhibitorul de apoptoză BCL-2 / stimulatorul de apoptoză BAX, în celulele
organizate, scade când cascada apoptotică este activată . În starea de sănătate,
apoptoza celulelor anormale previne dezvoltarea cancerului. În timpul bolilor
legate de vârstă apar frecvent probleme legate de apoptoză. Apoptoza celulelor
anormale poate fi deficientă, apoptoza celulelor sănătoase poate fi excesivă sau
există o combinaţie a celor două posibilităţi.
-Teoria îmbătrânirii prin acumularea mutaţiilor ( sau a defectelor AND/ARN)

La fiecare diviziune, cromozomii pot să nu fie bine replicaţi în fiecare celulă

nouă. Defectele pot apărea în replicarea ADN din nucleul celulei. Când în nucleul
celulei ADN-ul defect este translatat către molecula de ARN-ul mesager, erorile
apărute în codul genetic vor fi încorporate în ARN-ul mesager. În cursul vieţii,
lecturi defecte repetate ale codului genetic vor produce acumulări de ARN
defect care vor face ca celulele să îmbătrânească .

-Teoria “ceasului genetic” privind îmbătrânirea

Walter Pierpaoli a arătat că şoarecii vârstnici la care s-a transplantat o

glandă pineală suplimentară, prelevată de la un şoarece tânăr, traiesc mai mult
decât şoarecii din lotul de control. Pe de altă parte, şoarecii tineri cere au primit
prin transplant o glanda pineala de la un şoarece bătrân au trăit mai puţin decât
cei din lotul de control, fapt ce sugerează că glanda pineală bătrână secretă
factori care determină o îmbătrânire prematură sau activează un program de
moarte care influenţează negativ speranţa de viaţă a şoarecilor tineri .
-Teoria radicalilor liberi

Teoria îmbătrânirii prin acţiunea radicalilor liberi este susţinută, printre altele,
şi prin aceea că odată cu vrâsta creşte nivelul markerilor deteriorărilor produse
prin radicali liberi şi scade nivelul enzimelor antioxidante. ADN-ul mitocondrial
este plasat în cel mai critic loc, cel mai expus la deteriorarea prin radicali liberi
care vin din sistemul de transport de electroni al mitocondriei. Deteriorarea ADN-
ului mitocondrial creşte cu vârsta, ceea ce s-a interpretat a fi un argument în
favoarea implicării radicalilor liberi în îmbătrânirea cronologică. Există
numeroase observaţii că tratamentele cu antioxidanţi la animale au sporit
speranţa de viaţă şi au întârziat apariţia bolilor dependente de vârstă. Există însă
şi studii în care acest fenomen nu a putut fi demonstrate .

Antioxidanţii sunt compuşi care au capacitate a de capta şi neutraliza speciile

reactive la oxigen. Exemple de antioxidanţi sunt vitamina A, vitamina C,
vitamina E, acidul uric, glutationul şi carotenoizii. Hormonii ca Melatonina,
Estradiolul sunt de asemenea antioxidanţi puternici .
-Teoria îmbătrânirii mitocondriilor

ADN-ul mitocondrial este mult mai mic decât ADN-ul nuclear, dar foarte sensibil
la atacul radicalilor liberi, deoarece el este situat într-o oganită care este mare
producătoare de radicali liberi şi doar unele tipuri de deteriorări ale ADN-ului pot
fi reparate .

Studiile asupra implicării îmbătrânirii mitocondriilor în senescenţa celulară au

demonstrat că, pe masura înaintării în vârstă, există o creştere exponenţială a
degradării ADN-ului mitocondrial, care la rândul său, poate accelera îmbătrânirea
-Teoria cross-linkaj-ului

Multe molecule precum colagenul, cromozomii şi alţi acizi nucleici şi proteine

sunt alcătuite din două lanţuri paralele, între care sunt prezente câteva punţi de
unire, “cross-linking”. În pielea tânără şi elastică există puţine zone de cross
linkare, doar atâtea cât să ţină lanţurile paralele împreună. La persoanele
vârstnice pielea este rigidă. Rigiditatea este, cel puţin parţial, cauzată de
creşterea numărului de punţi de unire,”cross-linkare”, între lanţurile paralele.
Moleculele înalt cross-linkate perturbă funcţionarea celulelor şi apar semne de
îmbătrânire. Împotriva acestei teorii este adus argumentul sărăciei de observaţii
ştiinţifice care să o confirme .

Excesul de glucoză sau, mai bine spus, moleculele derivate din

metabolizarea glucozei ( precum bazele Schiff) creează compuşi cu capacitate
mare de cross-linkare numiţi “produşi terminali ai glicizării avansate” ( AGE
products). Creştera progresivă a nivelului zahărului din sânge la normali şi la
diabetici, pe măsura îmbătrânirii, tinde să crească progresiv cross-linkarea.
-Teoria îmbătrânirii prin glicilizare

Glicilizarea este o alterare progresivă a proteinelor de către glucoză în timpul

vieţii. Aceasta poate fi văzută la diabetici. Un nivel excesiv de glucoză în corpul
diabeticilor creşte cross-linkarea din interiorul proteinelor şi cauzează reacţii
inflamatorii între proteine. Acest mecanism poate determina un declin legat de
vârstă a variate funcţii şi boli degenerative precum ateroscleroza şi
glomeruloscleroza, concomitent cu reducerea speranţei de viaţă la diabetici la
2/3 din speranţa de viaţă a populaţiei nediabetice.
Acumularea de pentosidină în colagenul din piele confirmă această teorie.
Pentosidina este un marker al stress-ului oxidativ. Acumularea sa în piele este
independentă de glucoza plasmatică şi s-a demonstrat că reduce speranţa de
viaţă la 8 specii de mamifere .
Produşii de glicilizare (AGE) stimulează macrofagele să producă diverse
citochine precum factorul de necroză tumorală alpha, interleukina-1 şi
granulocyte macrophage-colony growth factor, factori stimulatori care sporesc
producţia de radicali liberi .
-Teoria îmbătrânirii prin deficitul sistemului imun

Sistemul imun devine deficient pe două căi: o deficienţă imună şi apariţia

autoimunităţii.
O deficienţă a imunităţii se leagă de o creştere a frecvenţei infecţiilor, iar
autoimunitatea determină apariţia de autoanticorpi. Agenţii infecţioşi şi
autoanticorpii sunt ambii agresori. Agresiunile deteriorează corpul omenesc,
determinând îmbătrânirea
-Teoria îmbătrânirii prin erori ale reparării

Corpul omenesc nu funcţionează perfect şi apar permanent erori care trebuiesc

reparate, dar organismul nu este capabil să repare toate defectele şi erorile care
se acumulează şi cauzează o îmbătrânire progresivă. Teoria erorilor şi reparării
poate explica îmbătrânirea individuală determinată de alterări metabolice, care
la rândul lor rezultă din acumularea progresivă a erorilor în ADN, proteine şi alte
molecule ale celulelor somatice nereproductive.
Teoria erorilor şi reparării poate explica schimbările la urmaşii unui individ
prin mutaţii sau erori în gene sau ADN în celulele ovariene sau spermatozoizi,
care la rândul lor trec în mutaţii la copiii individului .
-Teoria deficienţei sistemului endocrine

Glandele endocrine îmbătrânesc progresiv şi secretă din ce în ce mai puţini

hormoni, în timp ce ritmul circadian al hormonilor în sânge devine haotic.
Această tulburare ar fi principala cauză a îmbătrânirii .
Între vârsta de 25 şi 75-80 de ani, nivelul multor hormoni scade cu mai mult de
30-50%, concomitent cu alterarea ritmului circadian al hormonilor care devine
anormal sau chiar se inversează, fapt care accelerează îmbătrânirea, aşa după
cum s-a demonstrat pentru melatonină. Dispariţia ritmului circadian al
melatoninei prin ea însăşi este suficientă pentru a accelera îmbătrânirea.
Pentru mulţi hormoni, declinul prin vărstă al cantităţilor secretate este agravat
prin scăderea numărului şi afinităţii receptiorilor hormonali din interiorul
celulelor. La oameni, de exemplu, nivelul receptorilor tisulari pentru forma
activă a hormonului tiroidian T3 scade în intervalul de vârstă de la 31 la 60 de
ani cu mai mult de 40% .
Pentru a rămâne tineri este necesar ca ritmul circadian al secreţiei
de hormoni şi receptori hormonali să rămână la fel ca la vârsta
tânără, lucru care nu se întâmplă.
Bibliografie:

1) Hayflick L. Theories of biological aging. Experimental Gerontology.

1985; 20:145-159.
2) Jin K. Modern biological theories of ageing. Aging Dis. 2010; 1(2):
72–74.
3) Achenbaum WA, Bengtson VL. Re-engaging the Disengagement Theory
of Aging: on the history and assessment of theory. Development in
Gerontology. Gerontologist. 1994; 34(6): 756–763.
4) Dean W. Neuroendocrine Theory of Aging: Chapter 2 Adaptive
Homeostat Dysfunction.
5) Harman, D. Aging: a theory based on free radical and radiation
chemistry. J Gerontol. 1956;11 (3): 298–300.
6) Zs.-Nagy I, Nagy K. On the role of cross-linking of cellular proteins in
aging. Mech Ageing Dev. 1980; 14 (1–2): 245-251.