Sunteți pe pagina 1din 22

TEMA 2.

Metodologia cercetărilor economice:


esenţă, funcţii, reguli, exigenţe şi evoluţii.

• Particularităţile fenomenului economic;


• Locul ştiinţei economice în sistemul ştiinţelor
contemporane. Clasificarea ştiinţelor economice;
• Etapele principale de evoluție de evoluție a științei
economice;
1. Particularităţile fenomenului economic
În definirea ştiinţei economice, trebuie folosită sintagma „cunoaştere veridică”, şi nu aceea
folosită de Dicţionarul Petit Robert pentru ştiinţă în general, de „cunoaştere exactă, universală
şi verificabilă”.
Explicaţia constă în exclusivitate în natura şi particularităţile fenomenului economic:
•fenomenul economic are un conţinut complex; este multifactorial determinat (y = f(xi); i =
1…..n); rareori vom găsi un fenomen economic determinat de un singur factor, y = f(x);
•fenomenul economic se interferează şi se asociază cu fenomenul social. De aici, nevoia de
separare a influenţei fiecăruia şi, mai ales, de a ţine seama de această particularitate in
fundamentarea concluziilor şi deciziilor;
•fenomenul economic se naşte şi evoluează diferit din punct de vedere spaţial, de la o ţară la
alta, de la o regiune geografică la alta, precum şi, din punct de vedere temporal, de la o
perioadă la alta;
•fenomenele şi procesele economice se formează şi se explică în dependenţă de interesele şi
aspiraţiile variate ale oamenilor, fiind afectate de comportamentul acestora;
•fenomenele economice au un caracter aleatoriu, probabilistic; rareori, în economie avem de-
a face cu fenomene de tip determinist;
•fenomenul economic are un caracter istoric, de aici însemnătatea criteriului istoric în
explicarea şi înţelegerea fenomenului economic;
•fenomenul economic poate fi cunoscut şi măsurat cu ajutorul metodelor statistico-
matematice.
Metodologia cercetării ştiinţifice serveşte la dezvoltarea şi sporirea rigorii teoriei
economice dacă şi numai dacă se subordonează naturii fenomenului economic,
caracteristicilor şi particularităţilor acestuia înainte examinate.
Pornind de la această regulă de aur, academicianul Nicolae N.Constantinescu a
formulat celebra „metodă integrală” de cercetare din conţinutul căreia reţinem cele
mai importante exigenţe metodologice:
• metoda de cercetare să acopere integral realitatea, fenomenul economic. Marele
Hegel spunea că metoda înseamnă întregul;
• aplicarea oricărei metode să evite unilateralitatea şi superficialitatea;
• să se apeleze la forţa abstracţiilor (indispensabile), dar să nu se îndepărteze de
realitate, pentru că, in caz contrar, teoria nu o mai poate nici explica, şi nici
previziona;
• să se aibă în vedere că forţele motrice ale dezvoltării fenomenului economic sunt
contradicţiile; acestea să fie folosite cu pricepere şi nu pur şi simplu înlăturate;
• să se recurgă la examinarea tuturor faptelor economice implicate in fenomenul
economic cercetat;
• să promoveze analiza (descompunerea) corectă a fenomenului pentru a cunoaşte
cauzele şi factorii care-l determină;
• în vederea identificării factorilor care determină un fenomen economic se cer
promovate studii de caz, studii inter şi multidisciplinare şi să fie organizată procurarea
datelor necesare;
• să facă sinteza fenomenului economic pentru a vedea dacă după descompunere se mai
ajunge la refacerea întregului real sau la previzionarea fenomenului economic;
• să împletească gândirea abstractă cu evoluţia istorică, pentru a se evita alunecarea
teoriei în afara realităţii;
• să se ţină seama de întregul sistem de interese din societate, fără de care ştiinţa nu
merge nicăieri şi nu ajută la nimic;
• să se explice in profunzime (să se observe şi să se calculeze) mecanismul de
organizare şi de funcţionare a fenomenului economic;
• să împletească analiza cantitativă cu analiza calitativă a fenomenului economic;
analiza calitativă (inclusiv măsurarea laturii calitative) trebuie să preceadă analiza
cantitativă;
• măsurarea fenomenului economic – explicarea şi verificarea lui nu se pot face fără
utilizarea metodelor statistico-matematice;
• să modeleze fenomenul economic; acesta este un instrument util atât pentru
formularea ipotezelor (explicarea fenomenului), cat şi pentru verificarea ipotezelor
(experimentare şi previzionare).
2. Locul ştiinţei economice în sistemul ştiinţelor
contemporane. Clasificarea ştiinţelor economice

Știința economică este amplasată de mulți specialiști în două categorii de științe:


unii îi găsesc locul în grupa de științe umanitare, deoarece explică fenomenele
economice din punctul de vedere a relațiilor dintre oameni în legătură cu producția,
schimbul, repartiția și consumul, iar alții o amplasează în categoria științelor reale,
deoarece atît în activitatea economică reală, căt și știința economică utilizează
intens aparatul matematic și statistic.
Clasificarea ştiinţelor economice. Științele economice se clasifică în trei categorii:
- Științele economice fundamentale: economie politică, economix, teoria
economică generală, istoria economiei, doctrine economice, istoria găndirii
economice, geografia econommică etc;
- Științe economice funcționale: finanțe, monedă și credit, asigurări,
economia ramurilor etc;
- Științe economice speciale: contabilitate, business și administrare,
economia turismului etc.
3. Etapele principale de evoluție de evoluție a
științei economice
În constituirea si dezvoltarea sa economia politică a trecut prin mai multe etape:
1. Etapa preştiinţifică. A fost marcată încă din antichitate de Aristotel şi Platon
şi a durat pînă în sec. 18. Reprezentanţii: Mercantiliştii(W. Stafford, T. Mun, A.
Montchrestien, W.Petty, J.B. Colbert...
2. Etapa constituirii propriu zise a economiei politice (1750- 1870).
Reprezentanţii: - fiziocraţii(Fr. Quesnay); - clasicii(A. Smith, D. Ricardo, T.
Malthus, J.S. Mill, J.B.Say)
3. Etapa descoperirii şi elaborării principiilor teoretice fundamentale(1870–
1930). Reprezentanţii: a)marxismul(K. Marx „Kapitalul”)
b)neoclasicii(Jevons,C.Menger,L. Walras,V.Pareto).
4. Etapa de adîncire şi extindere a teoriei economice(1930-1970).
Reprezentanţii : a)keynesismul-J.M.Keynes”Teoria generală a folosirii mînii de
lucru, a dobînzii şi a banilor”; b)neokeynesismul- Harrod, J. Robinson, P.
Sraffa,J. Galbraith; c)sinteza neoclasică- P. Samuelson,R. Solow.
5. Etapa contemporană(1970 – pînă în prezent). Reprezentanții:
a)neoliberalismul: M. Friedman, A. Laffer.
Metodologia cercetării economice este o parte a ştiinţei economice. Ea poate fi
definită ca un ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi
instrumente de investigare şi cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor economice.
Pentru a servi teoria, metoda trebuie să împletească însă rigoarea cu flexibilitatea;
o ghidare metodologică rigidă nu este bună. Metoda trebuie să se subordoneze
fenomenului economic, cunoaşterii esenţei lui. Dar aceasta nu înseamnă că
metodologia este un produs secundar al ştiinţei; metodologia este calea ştiinţei,
ansamblul de etape şi de instrumente ale cunoaşterii ştiinţifice.
Astăzi, în pofida marilor progrese realizate de ştiinţa economică, de teorie, cât şi
de metodologie, acestora li se reproşează, în esenţă, două lucruri: un deficit de
realism al ipotezelor şi teoriilor economice şi, de aici, un insuficient sprijin al
ştiinţei economice pentru practica economică.
Practica economică este un alt concept de bază. Ea este implicată în definirea
ştiinţei prin sintagme variate, ca, de pildă: „experienţele noastre senzoriale”,
„cunoaşterea realităţii” şi, în fine, „cunoaştere verificabilă de către realitate, de
viaţă sau pe cale empirică”.
Practica economică este mai bogată; nu poate fi integral cunoscută în fiecare
moment; ea este unicul criteriu al adevărului, al veridicităţii sau exactităţii
cunoaşterii ştiinţifice. De aceea, metodologia de cercetare se sprijină pe practică în
orice demers ştiinţific ca sursă de analiză şi disjungere de noi cauze, factori
explicativi de perfecţionare continuă a teoriei. Din confruntarea practicii
atotcuprinzătoare cu teoria mereu imperfectă, metodologia formulează corecţia şi
perfecţionarea teoriei, aducerea acesteia mai aproape de practică.
Problema economică poate să rezulte din confruntarea pe care o face
metodologia intre teorie şi practică. Dacă intre teorie şi practică este concordanţă,
adică teoria „guvernează” bine practica, atunci vom spune că nu există nici o
problemă economică.
Dacă, dimpotrivă, între teorie şi practică se constată o diferenţă,respectiv teoria
nu mai explică integral şi nu mai poate previziona integral practica, atunci aceasta
este o problemă economică şi este o temă care poate şi trebuie să fie cercetată.
De regulă, între teorie şi practică, în special în ştiinţele economice, apar diferenţe.
In timp ce teoria este mai conservatoare, practica este dinamică, mai ales sub
impulsurile concurenţei şi ale altor legi ale economiei de piaţă. De altfel, aşa cum
vom vedea in continuare, fenomenul economic, natura lui includ această
posibilitate de a constata diferenţe între teorie şi practică. Este motivul pentru
care Robert Solow, laureat al Premiului Nobel pentru economie, adresându-se
studenţilor, în anul 1969 (în calitate de Preşedinte al Asociaţiei Economiştilor
Americani), a îndemnat studenţii „să nu înveţe nimic pe de rost, să confrunte
permanent, când învaţă, manualele cu viaţa practică”.
Metodologia clasicismului economic
Reprezentanţii clasicismului economic A. Smith, D. Ricardo, J.B. Say şi alţii au
analizat instrumentariul metodologic folosit în ştiinţa economică clasică.
Smith şi Say au combinat observaţia faptelor cu raţionalismul logic. Ricardo se
dovedeşte a fi logicianul şcolii clasice , elaborînd diferite construcţii abstracte, cel
care avea să conştientizeze şi să pună problema metodei Mill , care le-a analizat în
lucrările „Sisteme de logică” „Despre definiţia economiei politice şi metoda ei
carcteristică de cercetare”.
Mill a făcut cunoscut cititorului larg cu cele 2 metode la care se face apel în
cunoaşterea vieţei economice. A reţinut că ei sunt numiţi oameni practici, reclamă
experienţa specifică şi raţionează exclusiv în sus, adică de la fapte particulare la o
concluzie generală, pe cînd cei ce sunt numiţi teoreticieni urmăresc să cuprindă un
domeniu mai larg al experienţei, iar după ce au raţionat în sus de la fapte
particulare la un principiu general ce acoperă un teritoriu mult mai mare decît este
cel al problemei în discuţie trec şi raţionează în jos de la acel principiu general la
concluzia specific particulare:
I-ma prezintă metoda inducţiei, ce poate fi numită aposteriori (după experienţă)
II-a -reprezintă metoda mixtă de inducţie şi deducţie numită metoda apriori (pînă
la experienţă)
Prin metoda aposteriori înţelegem metodele, care au ca bază concluziilor sale nu
pur şi simplu experienţă, dar experienţa specifică.
Prin metoda apriori înţelegem modul de a raţiona din ipoteză spre practică, ce nu
se limitează la matematici, dar ţine de esenţa oricărei ştiinţe ce admite
raţionamentul general.
 Mill menţionează că pentru ştiinţa economică este potrivită metoda apriori, dar
nu exclusivă.
Metoda aposteriori trebuie să afirme întotdeauna complimentaritatea.
De asemenea Mill consideră că metoda aposteriori sau metoda experienţei specifice
este ineficientă în ştiinţa economică.
 Mill sesizează că spre deosebire de ştiinţele fizice, ştiinţele economice au un
mare dezavantaj. Ştiinţa economică, el a inclus-o în categoria ştiinţeleor morale
şi el este ferm convins că ştiinţa economică trebuie să opereze cu ajutorul
raţionamentelor generale a legilor.
• „Legea interesului personal”
• „Legea liberii concurenţei”,
• „Legea cererii şi ofertei” şi altele.
Sismondi ( şcolii clasice) critică deductivismului logic a lui Ricardo, şi aduce laude
lui A. Smith pentru faptul că a încadrat fiecare fenomen, proces, în starea socială
căreia îi aparţinea. Concepţia lui Sismondi se reduce la faptul că adevăratul obiect
al ştiinţei economice este omul, adică condiţia umană, făcînd trimiteri sub aspect
metodologic la istorie şi observaţie.
Metodologia instituţionalismului economic
Metodologia şcolii istorice germane(Wilhelm Roscher (1817-1894), Bruno
Hildebrand (1812-1877), Gustav Schmoller (1838-1917) , Karl Knies (1821-1898)
şi a instituţionalismului american (Thorstien Veblen 1857-1929, J.Commons şi W.
Mitchell ) s-a dovedit a fi opusă de cea a clasicismului economic.Ei considerau că
pentru a atinge scopurile sale ştiinţa economică poate recurge la toate instrumentele
metodologice cunoscute. Problema principală este una de ”proporţii” şi nu de
”alegeri între”. Adversitatea lor faţă de absrtacţionism şi logica pură a ştiinţei
economice clasice este evidentă.
Critica istoricelor germani faţă de clasicism constă în :

 acuzarea universalizmului valorilor şi principiilor promovate de ei. Istoricii


arată că ”mecanica clsicilor” rupe cu concretul existenţial
 criticarea egoismului la agenţii economici din doctrina clasică
 critica abuzului de abstracţie, apriorismu deductiv al clasicilor care după
părerea lor a dus la geometrizarea ştiinţei economice şi a transformat-o
dintr-o ştiinţă a realului într-una de cabinet
 acuzarea economiştilor clasici că au construit o teorie utopică
Istoricii germani şi instituţionaliştii americani propun:
 Înlocuirea viziunii mecanice spre lume în general şi economicii în special cu o
viziune organică, unde ”totul se leagă”, unde în analiză sunt prezente, clasele şi
grupele sociale: familia, statul, corporaţia. Această viziune îl obligă pe cercetător
să fie în contact permanent cu realitatea.
 Imaginea omului economic perfect raţional este înlocuit cu cea a individului
moral, care trăieşte şi acţionează într-un mediu socio-istoric concret. Omul
înainte de toate prezintă o fiinţă socială. De aici instituţia: fie ea familia, grupul
social, întreprinderea, statul precede individului. Situaţia economică depinde de
bunele instituţii sociale, şi numai după aceea de egoismul şi interesul personal.
 Istoricii germani, instituţionaliştii americani opun deductivismului abstracţionist
şi logicii pure -metoda inductivă şi observaţia empirică a faptelor
 Ei opun absolutismului ştiinţei economice – relativismul
 Viziunea organică opusă viziunii mecanice
 Omul moral concret şi multidimensional este opus lui homo oeconomicus
 Abordarea globală şi instituţională cu apel consistent la istorie , drept , etică,
sociologie, este opusă individualismului metodologic
Metodologia neoclasicismului economic
Metodologia neoclasicilor:
• Karl Menger (1840-1921) în lucrarea ”Cercetări asupra metodei ştiinţifice
sociale şi în particular a economiei politice”,
• A. Marchal ”Principiile ştiinţei economice”
• L.Walras (1834-1910) în lucrarea ”Elemente de economie politică pură”,
”Teoria generală a societăţii”,
• V. Pareto în lucrarea ”Manual de economie politică”
Astfel toţi în ansamblu se pronunţă în apărarea şi reabilitarea metodologiei clasice
aducînd învinuiri reprezentanţilor şcolii istorice şi a instituţionalismului american.
 Marchal arată că acuzarea adusă şcolii clasice cu privire la psihologia ei
rudimentară este cu totul nedreaptă. El arată că istoricii au pus semnul ”egal”
între individualismul clasicilor şi egoism. Greşeala istoricilor este că au redus
interesul personal la egoism, dîndu-i totodată o apreciere negativă.
 Walras consideră că deductivismul logic al claselor nu înseamnă excluderes
totală a observaţiilor empirice. Din potrivă el este de părere că economia pură a
clasicilor trebuie să împrumute din experienţă : tipuri de schimb, de ofertă, de
cerere, de capital, de venit, etc.
 Karl Menger pune în discuţie utilitatea metodei deductive şi consideră că trebuie de reînnoit
tradiţiile clasice privind mecanica pură. El menţionează: ”după cum mecanica pură nu neagă
existenţa spaţiilor pline cu aer, după cum matematica pură nu neagă existenţa corpurilor reale,
etc….tot aşa un economist nu pretinde că oamenii nu sunt de fapt determinaţi numai de egoism”.
 M. Weber în lucrările cu caracter metodologic: ”Obiectivitatea în ştiinţa socială şi în politica
socială”, ”Metodologia ştiinţei sociale” menţionează că realitatea este infinită în timp , pe cînd
spaţiul uman este finit. El consideră că legea nu trebuie privită ca un scop în sine , dar ca un mijloc
al cunoaşterii. Veber relevă prin lege:realitatea se raporteză nu la conştiinţa colectivului ,dar la una
individuală ”. În ceea ce vizează pluralismul metodologic , Weber şi H. Diltey audc specificitatea
ştiinţei economice nu din metodă , ca atare, ci din specificitatea obiectului ei de studiu. Ei consideră
că ştiinţa economică studiază comportamente umane cu sensuri şi semnificaţii specifice ce nu pot fi
reduse la produse naturale. Pe acest temei al specificităţii obiectului, H.Ditley propune metoda
„comprehensiunii” a înţelegerii interiorului fenomenului prin semnele sale exterioare.
Weber consideră că pentru alte ştiinţe umane e proprie metoda „comprehensivă”, adică de cunoaştere
din interior a fenomenului şi proceselor sociale recurgînd pentru aceasta le introspecţie şi intropatie, la
aşa ceva nu pot face apel ştiinţele naturii , Weber se pronunţă pentru pluralismul mrtodologic, pentru
alegerea de către fiecare ştiinţă a acelei metode care se potriveşte mai bine obiectului ei de studiu,
considerînd că metoda „comprehensivă” este cea mai bună pentru ştiinţele economice . Astfel, Weber nu
a exclus şi alte metode , inclusiv exemplificarea cauzală în termenii pozitivismului dominant la
începutul secolului XX. El consideră că cunoaşterea ştiinţifică poate recurge la orice metodă ce poate
duce la adevăr. Weber a vazut în specificitatea obiectului ştiinţei economice sursa specificităţii metodei
ei de cecetare , el nu s-a pronunţat niciodată pentru unicitatea metodei.
Noua metodologie la neoclasici constă în următoarele idei importante:
1. Neoclasicii au emis pretenţia că şi-au însuşit critica istoricilor şi
instituţionaliştilor şi vor pleca în analiza lor de la omul real. Metodologia
neoclasică în afară de abstracţii apelează la judecăţi de valoare şi la ipoteze de
tipul I : toate valorile de schimb pot fi aduse la un numitor comun.
2. Tipul II nevoile umane cât şi utilităţile bunurilor lor sunt perfect divizabile şi
ierarhizabile.
3. Tipul III raţionalitate perfectă: toţi producătorii şi consumatorii se abţin de la
producerea sau consumarea bunurilor, a căror utilitate marginală este inferioară
celei a unui alt bun echivalent , dorit şi disponibil.
4. Tipul IV continuitatea în evoluţia fenomenelor economice. Pe această ipoteză
se bazează utilizarea funcţiilor matematice în mod permanent, optimul
economic este găsit prin optimul funcţiilor , folosirea matematicii este
considerată o victorie şi un indice al calităţii ştiinţei economice. Astfel
economiştii se împart în:
• literari – reprezentanţii şcolii austriece (K. Menger)
• matematicieni – şcoala franceză (Walras)
Metodologia marxistă
Matematica se aplică pe larg cum în ştiinţele naturale, aşa şi în ştiinţele economice.
Putem pune întrebarea „E necesară oare matematica ştiinţelor economice?” şi dacă
da, apoi de cîtă matematică are nevoie analiza economică.
Răspunzînd la această întrebare majoritatea economiştilor consideră că matematica
poate fi de un real folos economistului. Divergenţa apare între şcoala austriacă –
Menger şi alţii, care promovează versiunea psihologică a marginalismului. Cei mai
mulţi economişti, indiferent de orientare au înţeles necesitatea aplicării matematicii
în economie.
Marx consideră că o ştiinţă nu este cu adevărat dezvoltată , decît atunci cînd ajunge
să poată folosi de matematică . Analizînd a doua parte a întrebării „de cîtă
matematică are nevoie ştiinţa economică ?”, economiştii vin la conluzia că „pragul
trebuie potrivit cu anumită relativitate în funcţie de un domeniu sau altul al ştiinţei
economice”. raportul cantitativ trebuie corelat cu cel calitativ, astfel teoria
economică îşi probează adevărul nu doar pe cale logică, dar şi prin experienţă ,
astfel matematica trebuie analizată ca mijloc si niciodată ca scop al ştiinţelor
economice.
Metodologia şi metoda lui Marx:
În investigaţiile sale ştiinţifice Marx foloseşte o nouă metodologie şi o nouă
metodă. Astfel el efectuează o analiză de ansamblu, atît a societăţii, cît şi a
economiei. El acordă prioritate structurilor, dar nu indivizilor şi întregului, dar nu
părţilor componente ale acestui întreg. Totodată Marx analizează fenomenele
economice în dinamica lor, în mişcare, în evoluţie.
Cît priveşte metoda, aportul lui este mai mic. Cum se ştie metoda clasicilor era cea
de deductivă, a abstracţiilor ştiinţifice, ceea ce le-a permis să descopere un şir de
legităţi generale ale dezvoltării economice. Această metodă a fost preluată şi de
Marx, care a mai modificta-o puţin şi i-a dat denumirea de dialectică materialistă.
E o metodă mai cuprinzătoare, deoarece, pe lingă abstracţiile ştiinţifice, admite
descrierile şi datele statistice, Marx face distincţie între metoda de cercetare a
realităţii economice şi metoda de expunere a rezultatelor investigaţiiilor ştiinţifice.
În cazul cercetării, Marx porneşte de la compus spre simplu, de la o realitate, în
care toate fenomenele se află într-o interdependenţă complicată. Atunci însă, cînd
expune rezultatul cercetărilor ştinţifice, el porneşte de la simplu spre compus, ceea
ce corespunde şi cu mersul istoriei omenirii.
Funcţiile cunoştinţelor despre dezvoltarea economică apar şi ele într-o nouă
viziune. Economia politică, spune Marx nu se poate limita la descrierea şi
explicarea fenomenelor sociale. Ea are funcţia de a contribui în mod nemijlocit la
transformarea ei. Anume această idee a şi auds la forţarea proceselor economice şi a
revoluţiilor.
Metodologia neoliberalismului economic
Ştiinţa economică care situează pe poziţiile analismului metodologic la fel de reuşit
din teza specificităţii metodei pentru ştiinţa economică pe aceste poziţii s-au situat
neoclasicii contemporani - reprezentanţii şcolii vieneze:
L. von Mises
F. Hayek
E.Hayek în lucrarea „Scientism şi ştiinţele sociale ”(1953) îm preună cu L. von
Mises pornesc de la premiza că obiectul de studiu al ştiinţelor sociale(economice) îl
constitue comportamentul uman, considerînd că natura umană este complexă şi
contradictorie, instrumentariu metodologic de care dispun ştiinţele naturale nu poate
ajuta de a înţelege şi surprinde sensul acţiunii umane.
Astfel ştiinţa economică are nevoie de o altă metodă , precizînd poziţia sa a
dualităţii metodologice , el menţionînd că există ceva în univers , la descrierea şi
analiza căruia ştiinţele naturale nu pot cu nimic contribui, aceasta este acţiunea
umană. Hayek, la fel se pronunţă contre unicităţii metodei în ştiinţa economică şi
ştiinţele naturale.
Mises şi Hayek tind să dea metodlogiei lor o bază obiectivă, bazîndu-se pe
„comprehensiune” (prin introspecţie şi intropatie, cît şi pe apriorism şi individualism
metodologic).
Mises îşi propune să aplice ordinea socială plecînd de la comportamente individuale,
consideră că problemele economice nu pot fi înţelese, decît în cadrul unei teorii
generale a activităţii umane, iar activitatea umană nu se desfăşoară decît în cadrul
unor societăţi. Mises constată că fenomenul social fundamental este diviziunea
muncii, iar rezultatul său indus – cooperarea umană. El afirmă „a vorbi de existenţa
şi funcţionarea autonomă a unei societăţi, înseamnă a strivi individul”.
Mises rămîne la convingerea că individul şi comportamentul individului, nu numai
în plan politic, dar şi economic reprezintă ipoteze de lucru fundamentale. La Mises
raţionalitatea economică îşi găseşte expresia într-un individualism economic mai
larg, departe de imaginea construită de Smith, sau clasicii fondatori. Pentru dualitate
metodologică a optat şi Marx, la fel pornind de la specificitatea obiectului de studiu
a ştiinţei economice, dialectica i s-a părut lui Marx metoda cea mai potrivită pentru
a pătrunde în intimitatea contradictorie, dialectică a naturii umane.
În opoziţie cu adepţii dualităţii metodologice a reprezentanţilor şcolii de la Viena,
Mises şi Hayer s-au situat economiştii contemporani, deformaţii anglo-saxone care
în cea mai mare parte sunt adepţii ai unităţii metodei. Pe aşa poziţie s-au situat
filozofii K. Popper, R. Carnap şi economiştii P. Samuelson, M.Blang, M Fridman şi
alţii.
Metodologia sintezei neoclasice
P. Samuelson scrie cea mai veridică poziţie , este poziţia unicităţii metodei,
considerînd că ceea ce este ... şi asigură progresul pentru ştiinţele naturii este în
aceeaşi măsură de folos valabil şi pentru ştiinţele economice. La individualismul
metodologic , ca principiu de bază a analizei, ei nu renunţă numai că în tradiţie
poperiană aceşti economişti conceliază acest principiu cu cel al falsificabilităţii,
consideră că metoda nu ţine de natura obiectului cercetat, ci de instrumentar,
analizînd aceste 2 „tabere”, evidenţiem că primii apără o poziţie raţionalistă în
măsura în care gîndesc să ajungă la adevăr prin singurul exerciţiu al raţiunii aplicat
la date evidente, iar ceilalţi sunt pozitivişti în măsura în care trimit criteriul
adevărului la experienţă.
Raţionalismul austriecilor se sprijină pe afirmaţii date ca evidente apriorii din care
cea mai importantă este comportamentul raţional. Din contra, economiştii anglo-
saxoni refuză introspecţia şi intropatia în numele imposibilităţii testelor
intersubiective, care ar proba validatea rezultatelor obţinute prin astfel de metode.
Din cele spuse se pare căpolarizarea celor 2 poziţii este ireconciliabilă. În realitatea
tezaurului ştiinţelor economice le include atît analize bazate pe uniicitate
metodologică, cît şi analize bazate pe pluralitate metodologică.