HIV/SIDA
Date Generale
Familie
Retroviridae –
familie numeroasă de virusuri
ARN dotate cu o enzimă
numită transcriptază inversă
(reverstranscriptază, ADN
polimerază ARN-dependentă).
Subfamilie Subfamilie
Orthoretrovirinae Spumaretrovirinae
Genurile: Alpharetrovirus, Genul: Spumavirus
Betaretrovirus, (nepatogeni)
Gammaretrovirus,
Deltaretrovirus,
Epsilonretrovirus (induc
tumori şi leucemii), Lentivirus
(virusul HIV, SIV)
Ce reprezinta HIV?

 HIV reprezintă prescurtarea în limba engleză a Human Immunodeficiency

Virus (Virusul Imunodeficienței Umane). De fapt, acest termen denumește
două virusuri înrudite, din categoria retrovirusurilor, HIV-1 și HIV-2, care
cauzează la om sindromul imunodeficienței dobândite (SIDA). Aparținând
retrovirusurilor, nu poate fi îndepărtat complet din organism pentru că
acest tip de virusuri are capacitatea de a-și înscrie codul în codul genetic
al celulei gazdă. O infectare cu HIV duce după o perioadă lungă de
incubare, de ani, chiar zeci de ani, la declanșarea bolii SIDA.
  Virusul HIV (HIV) se transmite
prin sânge, spermă, secreții genitale, lichid
cefalorahidian (LCR) și lapte matern.
 Căile de transmitere cele mai frecvente sunt
cele vaginale sau anale datorate
nefolosirii prezervativelor și practica sexuală
Contaminarea orală.
 La toxicomani folosirea în comun a acelor de
seringă poate fi, de asemenea, un mod de
transmitere prin consumul de droguri pe cale
intravenoasă.
 Transfuziile de sânge și produsele preparate din
sânge pot, de asemenea, prezenta un risc de
infectare cu HIV.
CARACTERE MORFOSTRUCTURALE
GENERALE ALE FAMILIEI RETROVIRIDAE
 Dimensiuni – 80-130 nm
 Formă – sferică
 Genom – două molecule de ARN+, capacitate de
integrare în nucleu sub formă de ADN proviral
 Enzime – reverstranscriptaza, integraza, proteaza
 2 molecule ARNt de origine celulară (câte una
pentru fiecare copie a genomului, utilizate în
calitate de primer pentru RT)
 Capsidă – icosaedrică
 Supercapsidă – derivată din MCP, lipidică cu GP
virale înserate
 Ciclul replicativ este identic
 VIRUSUL HIV.
STRUCTURA ŞI ORGANIZAREA GENOMULUI
 HIV-1 şi HIV-2 – responsabili de Sindromul Imuno-Deficienţei
Achiziţionate (SIDA)

 HIV-1 – repartiţie mondială

 HIV-2 – limitat la Africa de Vest
 Particule sferice, 80-120 nm

Structura virusului HIV-1

- Genomul: diploid – 2 catene de ARN+ identice, nu sunt
utilizate în calitate de ARNm
Enzime asociate genomului: reverstranscriptaza (RT, p66) - cu
functie si de ribonucleaza, integraza (p31)
- Capsida: în formă de trunchi de con, constituită din 2 proteine
- p24 (CA, a capsidei, majoră) şi p7 (NP, a nucleocapsidei,
asociată ARN)
- Supercapsida: dublu strat fosfolipidic de origine
celulară în care sunt înserate 2 GP virale
1. Gp120, de suprafaţă, asigură fixarea virusului de
receptorul celular CD4 şi de coreceptori. Regiunea
V3 (variabilă) induce anticorpi neutralizanţi
specifici
2. Gp41, transmembranară, legată de gp120,
responsabilă de fuziunea supercapsidei cu
membrana celulară
Proteina p17, (MA), matrice, căptuşeşte stratul intern
al supercapsidei, este asociată cu proteaza (p9)
Genomul, proteinele interne (p24, p7, p17) şi enzimele
constituie nucleoidul (core) viral
 CICLUL DE REPLICARE
 Ataşarea HIV la celula-gazdă prin legarea
gp120 de receptorul celular CD4. Rezultă
o modificare conformaţională a gp120,
ce permite buclei V3 a acestei gp să se
fixeze de coreceptorii de pe suprafaţa
celulei: CCR5 şi CXCR4, CCR3, CCR2b ş.a.
 Penetrarea prin fuziunea supercapsidei
(gp41) cu MCP (sau prin endocitoza
clathrin-dependenta)
 Decapsidarea şi eliberarea ARN viral
asociat cu enzimele virale
• Retrotranscrierea
ARN+ în ADN-
In continuare RT
(funcţie de RNA-aza
H) degradează
ARN+, apoi transcrie
ADN- în ADNd.c.,
care va fi
transportat in
nucleul celulei,
circularizat, apoi
integrat (integraza)
în cromozomul
celular, constituind
provirusul.
 DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
AL INFECŢIEI HIV/SIDA

 Teste directe
1. Detectarea Ag p24 (marker direct al
infecţiei HIV) prin tehnici ELISA. Poate fi
detectat în primo-infecţie până la
seroconversie (fereastra serologica).
Ag p24 reapare în momentul evoluţiei
spre SIDA.
 Teste indirecte de depistare
- Teste ELISA de depistare a Ac
- (după minimum 22 zile de la contagiu)

- Teste rapide (RA cu particule de gelatină

sensibilizate cu Ag)
Teste combinate Ag - Ac (detectarea
- Ag p24 şi Ac anti-HIV prin tehnici ELISA)

 Teste de confirmare (în caz de reacţie pozitivă)

 Tehnica de referinţă – Western-blot (separarea el-foretică a
proteinelor virale, transferarea lor pe o bandă de
nitroceluloză, tratarea cu serul cercetat, apoi efectuarea
RIE). Pot fi detectaţi Ac contra tuturor Ag HIV.
Criterii de apreciere: un ser este considerat pozitiv dacă
sunt prezenţi Ac contra cel puţin 2 Ag de suprafaţă
(gp160, gp120, gp41), asociaţi cu Ac contra cel puţin o
proteină internă (p24, p17 sau a enzimelor)

 Diagnosticul primo-infecţiei (markerii virali)

- ARNv plasmatic (apare după 8-10 zile de la contagiu)
- Ag p24 în ser (până la apariţia Ac anti-p24)
- Ac anti-HIV (după minimum 3 săptămâni de la
contagiu)
 Monitorizarea seropozitivilor
- Parametrii imuno-hematologici - (formula sangvină,
determinarea subpopulaţiilor de LT (valori absolute,
raport T CD4/T CD8), dozarea Ig, microglobulinei beta2
- Markerii virali - şarja virală plasmatică (ARNv), Ag p24,
Ac anti-p24
  Virusurile HIV se împart în grupa HIV-1 in tipurile M,N și O. Virușii din
subtipul M sunt cei mai raspanditi în lume si contin doua subtipuri
denumite A și B. Tipul B este cel mai răspândit în Europa de vest și
America de Nord. Grupa HIV-2 se împarte la rândul său in
subtipurile A și B, fiind prezentă mai mult în Africa de vest, dar se
răspandește si în Europa pentru că 15% din persoanele nou
infectate în Portugalia în 2005 au fost infectate cu acest virus
HIV-2. În ultimii ani se constată însă și răspândirea celorlator
Caractere subtipuri. Franța și Benelux înregistrează 30-50% din cazurile noi
diagnosticate cu alte tipuri decât HIV-1-M subtip B. HIV-1 și HIV-2
se aseamănă dpdv a evoluției și simptomelor clinice a infecției.
Ambele virsuri au aceeași prezentare sub microscopul
electronic, dar se deosebesc prin greutatea moleculară a
proteinelor și ordinea genelor.
  Riscul de infectare poate fi apreciat, din considerente
etice medicale, doar prin statistici retroactive sau în
baza unor studii de laborator. Se știe că riscul este
direct dependent de următorii factori:
 concentrația de viruși din produsul contaminat
 contagiozitatea (virulența) virusului
 transferul de celule infectate
 starea generală a sistemului imun a celui expus

Patogenia la  Valoarea statistică depinde și de calea de transmitere,

riscul prin contact sexual repetat cu o persoană
infectată fiind mai mic decât cel care îi urmează unei
om înțepături. Mai mare chiar este riscul de transmitere de
la mama netratată la făt (cu cca. 40%) iar cel de
contaminare prin transfuzii este chiar de 95%. De
asemenea sunt cazuri în care o singură expunere a dus
la infectare și sunt cazuri în care această infectare nu
a avut loc chiar la expuneri repetate.
 Statistica de mai jos a fost efectuată cu ajutorul
studiilor epidemilogice și studiilor la care au participat
cupluri afectate. Riscul individual poate fi însă de
câteva ori mai mare.
 Clinica
Faza acută a primo-infecției
Aceasta survine la 20 până la 50% dintre persoanele infectate, indiferent de modul de contaminare, în următoarele 15 zile sau 3 luni după
contaminare. Această primo-infecție ia aspectul unei mononucleoze infecțioase: febră care poate dura și o lună, tumefacție a ganglionilor
limfatici, curbaturi, dureri articulare, erupție cutanată care evocă o rujeolă – sau uneori urticarie – disfagie (greutate la înghițit) dureroasă.
Faza de infecție cronică asimptomatică
Aceasta durează de la 1 la 7 ani (sau mai mult) și corespunde unei faze de multiplicare a virusului. Această perioadă poate să nu se traducă prin
niciun simptom. În 20 până la 50% din cazuri, ea se manifestă prin adenopatii (umflarea ganglionilor limfatici) generalizate și persistente. Acestea
sunt, în general, simetrice și afectează mai frecvent regiunile cervicală, maxilară, submaxilară și occipitală.
Forme minore ale infecției
Acestea semnalează o atingere încă moderată a sistemului imunitar. Infecțiile minore cutanate sau mucoase, virale sau micotice, nu sunt specifice
infecției cu HIV, dar iau la subiecții afectați o formă cronică sau recidivantă: candidoze bucale (mărgăritărel) sau anogenitale, dermatită
seboreică a feței, foliculite, prurigo, veruci, zona zoster. Bolile autoimune sunt relativ puțin frecvente
Formele majore ale infecției, ori SIDA declarată, sunt, de asemenea, foarte variabile.
Atunci cand imunodepresia este majoră, riscul de infecții oportuniste este important; se numește infecție oportunistă o infecție legată de un
microorganism (bacilul lui Koch responsabil de tuberculoză, de exemplu) care "profită" de starea precară a apărării imunitare pentru a se dezvolta.
Aceste infecții sunt foarte des legate între ele, în cadrul aceluiași organ, ceea ce complică diagnosticarea și tratarea lor. Pe de altă parte, aceste
infecții tind să recidiveze, ținând cont atât de persistența lor în mediu sau în organism, cât și de neameliorarea, chiar degradarea treptată a
imunității pacientului.
  Acesta cuprinde două capitole: tratamentele de inhibiție a virusului și
tratamentele preventive sau curative ale diferitelor boli dezvoltate. De
altfel, un oarecare număr de reguli de viață sunt recomandate
persoanelor seropozitive, cu scopul de a frâna evoluția spre SIDA
declarată și transmisia bolii.
 Tratamentul împotriva virusului se bazează pe mecanismele care inhibă
replicarea virală, ca zidovudina (AZT) sau didanozina. Se folosesc, de
asemenea, antiproteazele, proteazele fiind enzimele care permit virusului
să fabrice proteine necesare supraviețuirii sale. Uneori, este util să fie
asociate unele cu altele până la trei astfel de medicamente (triterapie),
cu scopul de a-i creste eficacitatea globală. Aceste diferite metode de
tratament antrenează o ameliorare provizorie a stării bolnavului. În plus,
după studii recente, luarea de AZT de către o femeie gravidă
contaminată ar diminua cu 50% riscul contaminării fătului. Totuși, nicio
terapeutică nu permite actualmente să se aibă în vedere o eradicare a
virusului din organism, deoarece el este integrat în genomul limfocitelor

Tratament 
pe care le infectează.
Tratamentele preventive sau curative, a consecințelor deficitului imunitar
(infecții oportuniste, tumori), se bazează pe administrarea de antibiotice,
de antifungice și de antimitotice (ehimioterapie, interferon), precum și pe
radioterapie și chirurgie.
 Sfaturile pentru igiena vieții cuprind precauțiile care trebuie să fie luate
de o persoană seropozitivă pentru a nu se recontamina. În fapt,
contaminările multiple, prin aporturile repetate de virus pe care le
antrenează, precipită evoluția bolii, deci trecerea la faza de SIDA
declarată. Seropozitivului i se mai recomandă să-și asigure o urmărire
medicală regulată: medicamente administrate preventiv sau precoce și
asociate cu o bună igienă a vieții (alimentație corectă, curățenie
corporală, odihnă, abținerea de la medicamente sau de la droguri care
pot deprima suplimentar imunitatea, abținerea de la activități care riscă
provocarea unor răniri), întârzie deosebit de eficace evoluția bolii.
.