Normativitatea activităţii

didactice. Principiile
didactice
Curs nr. 1

Lect. Univ. Dr. Labăr Adrian-Vicențiu

1
 Cuprins:
 Introducere
 Caracteristici generale ale principiilor didactice
 Caracterizarea principiilor didactice
1. Principiul participării conştiente şi active a elevilor în
activitatea de învăţare
2. Principiul caracterului intuitiv al învăţământului (principiul
intuiţiei)
3. Principiul interdependenţei dintre teorie şi practică
4. Principiul învățării sistematice şi continue
5. Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi
individuale
6. Principiul accesibilităţii şi individualizării în predare-
învăţare
7. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor şi
deprinderilor

2
 Introducere
Pedagogia îndeplineşte criteriile de bază ale unei ştiinţe:

 obiect de studiu,
 limbaj specific,
 teorii explicative,
 metode de investigaţie şi
 legi de funcţionare a procesului didactic.

 Sistemul principiilor didactice poate fi echivalat cu sistemul de legi

fundamentale într-un stat de drept – Constituţia; principiile didactice
reprezintă „Constituţia” procesului instructiv-educativ.

3
 Introducere
Termenul de principiu este definit în DEX (1998) în următoarele
modalităţi:
 „element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o
teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită” etc.
 „totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei discipline”, sau
 „element primordial, cauză primară sau punct de plecare a ceva”.

Putem detaşa următoarele trăsături esenţiale, necesare în

definirea principiilor didactice:

• legi formulate în urma observării şi reflecţiei asupra fenomenelor din

învăţământ;
• legi care exprimă raporturi esenţiale, generale şi relativ stabile între
fenomenele şi acţiunile educative;
• norme care prescriu ce trebuie respectat (îndeplinit) pentru o
acţiune didactică eficientă.

4
 Caracteristici generale ale principiilor
didactice
 Principiile didactice sunt, în acelaşi timp, (dar în măsuri variabile), legi
(oarecum obiective, invariabile), dar şi norme (asumări subiective, adaptabile
contextual).

 Principiile au, prin urmare, un dublu caracter: descriptiv şi prescriptiv.

 1. Caracterul descriptiv constă în aceea că ele descriu o acţiune didactică

eficientă, consacrată ca atare în secole de educaţie şi de reflecţie asupra
educaţiei;

 2. Caracterul normativ/ prescriptiv al principiilor didactice: principiile

stabilesc legături de necesitate, de cauzalitate între comportamente şi
efectele acestor comportamente (de ex., dacă cunoştinţele sau deprinderile
se repetă sistematic, continuu, ele vor fi bine învăţate, dacă profesorul
activizează elevii, ei vor învăţa mai eficient etc.).

5
 Caracteristici generale ale principiilor
didactice
 Principiile didactice, în calitate de norme generale care trebuie să
ghideze acţiunea educativă, posedă câteva caracteristici:
1. au un caracter general, adică sunt sisteme teoretice de referinţă
pentru cvasitotalitatea situaţiilor educative, cel puţin în cazul
educaţiei formale;
2. au un caracter sistemic, în sensul că respectarea unora atrage
implicit respectarea celorlalte şi invers, încălcarea anumitor principii
pune în pericol alte principii; exemplificați:
– Principiul participării conştiente şi active a elevilor în activitatea de învăţare
– Principiul caracterului intuitiv al învăţământului (principiul intuiţiei)
– Principiul interdependenţei dintre teorie şi practică
– Principiul învățării sistematice şi continue
– Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale
– Principiul accesibilităţii şi individualizării în predare-învăţare
– Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor şi deprinderilor

3. au un caracter dinamic („deschis”), în sensul că sunt susceptibile de

ameliorări şi actualizări în funcţie de noile date ale cunoaşterii.

6
 Caracteristici generale ale principiilor
didactice
4. Principiile acţionează atât ca norme prescriptive, adică
arată ceea ce trebuie făcut, cât şi ca norme interdictive,
specificând ceea ce nu este permis să se facă.
– Un acelaşi principiu (de exemplu, principiul participării conştiente şi
active a elevilor în învăţare) indică, în formulă pozitivă, afirmativă,
că elevii vor fi activi la lecţii, că vor înţelege şi reflecta asupra a
ceea ce li se propune spre învăţare, iar în forma implicită, negativă,
că se interzice pasivismul, neimplicarea şi neînţelegerea celor
predate.

 5. În sfârşit, principiile didactice conţin în formularea lor

anumite teorii implicite despre predare-învăţare. Ele reflectă
concepţia psihologică despre învăţare a epocii noastre, fără
însă a o explicita îndeajuns.
7
1. Principiul participării conştiente şi active
a elevilor în activitatea de învăţare

 Acest principiu se referă la necesitatea mobilizării elevilor, în

sensul de a lua parte şi ei, în mod efectiv la abordarea,
rezolvarea, dezbaterea situaţiilor ce i se prezintă spre
învăţare.

 Acest principiu implică două cerinţe sau norme:

– 1) elevul să fie conştient în învăţare;
– 2) elevul să fie activ în procesul asimilării cunoştinţelor.

8
1. Principiul participării conştiente şi active
a elevilor în activitatea de învăţare

 1) Cerinţa implicării conştiente a elevului în învăţare postulează că

profesorul trebuie să îi conducă pe elevi spre înţelegerea celor predate,
să clarifice ideile, să realizeze conexiuni etc.
– Înainte de a încerca să reţină, elevul trebuie să înţeleagă bine, înţelegerea
reprezentând pârghia esenţială pentru o învăţare durabilă.

 2) Participarea activă a elevului în procesul de învăţare promovează

implicarea elevului în acţiunea de învăţare.

– Activismul elevilor presupune implicare, cercetare şi acţiune.

– Dezvoltarea motivaţiei pentru cunoaştere (sau învăţare), sprijinirea curiozităţii
elevului joacă un rol esenţial.

 Cum se poate realiza implicarea activă și conștientă a elevilor în

predare-învățare?

9
 1. Principiul participării conştiente şi active a
elevilor în activitatea de învăţare
 Implicarea activă şi conştientă a elevilor în procesul instructiv-educativ se
realizează prin:
– Conceperea lecțiilor astfel încât să suscite interesul elevilor pe tot parcursul învăţării.
Formulări de genul “iată un procedeu care poate fi implicat în calculul oricărei arii”
(geometrie plană) sau “Cum credeţi că ar trebui procedat în cazurile...?” sau “Care
credeţi că a fost rezultatul războiului de la ...?” pot trezi interesul elevilor pentru
conţinutul predat;

– folosirea sistematică a unor mijloace didactice cât mai diverse care să sprijine
înţelegerea completă (planşe, desene, hărţi, mijloace audio-video etc.);

– urmărirea cu atenţie a mimicii elevilor pe tot parcursul lecţiei, profesorul văzând astfel
care este calitatea receptării informaţiei de către elev, dar şi elementele de conţinut
care-i suscită interesul;

– utilizarea întrebărilor de sondaj pe tot parcursul lecţiei, acestea îl stimulează pe elev şi

ne conving dacă elevul participă conştient la lecţie sau nu;

– Realizarea de conexiuni între vechile și noile cunoștințe, folosirea unor întrebări retorice,
crearea și rezolvarea de situații problematice care să determine manifestarea gândirii
creatoare a elevilor;

– prin intermediul unor metode active de predare şi evaluare.

10
 2. Principiul caracterului intuitiv al
învăţământului (principiul intuiţiei)
 Principiul intuiţiei pretinde ca învăţarea să înceapă prin cunoaștere intuitivă (adică
prin contactul direct, prin organele de simţ, cu obiectele şi fenomenele realităţii).
– Intuitiv (aici) = care se bazează pe cunoașterea nemijlocită a realității, prin observarea
directă a obiectelor și fenomenelor.
 Cerinţa formulată de acest principiu este următoarea: învăţarea elevului trebuie să
se sprijine pe o bază intuitivă, concret senzorială, adică pe perceperea directă ori
mijlocită prin substitute a realităţii.
 Motivaţia acestei orientări este nuanţată în funcţie de situaţia în care se află
subiecţii care învaţă:
– Pentru cei de vârstă şcolară mică, lipsa posibilităţii de a utiliza, de la începutul învăţării,
mecanismele gândirii abstracte;
– Însuşi domeniul de cunoaştere poate fi un motiv al acestei procedări, fiindcă sunt materii
de învăţământ care, prin natura lor, pretind mai întâi formarea unor imagini amănunţite
despre realităţile propuse spre studiere (de exemplu, biologia, geografia – alte exemple?).
 Cunoaşterea intuitivă are cel puţin un triplu avantaj:
– este mai accesibilă;
– este mai convingătoare, datorită evidenţei rezultatelor ei (ceea ce vezi direct te
convinge);
– este mai durabilă, datorită simplităţii şi clarităţii de care beneficiază.
11
 2. Principiul caracterului intuitiv al
învăţământului (principiul intuiţiei)
 Respectarea acestui principiu înseamnă recurgerea la obiecte sau fenomene în stare
naturală sau la substitute (modele, mulaje, planşe etc).

 Ne explicăm astfel de ce, în clasele mici, studiul fiecărei materii şcolare începe pe cale
intuitivă:
– număratul şi calculatul, prin utilizare bilelor, beţişoarelor;
– studiul geografiei prin observarea orizontului local;
– studiul limbilor străine începe prin abordarea unor situaţii concrete de viaţă, redate
prin texte sau conversaţii imaginate ad-hoc etc.

 Se justifică de asemenea utilizarea, pe tot parcursul şcolarităţii, a materialelor intuitive

(de felul planşelor, mulajelor, machetelor, hărţilor, experimentelor de laborator, sau a
desenului didactic, în studiul materiilor de genul botanicii, zoologiei, anatomiei,
geometriei, fizicii etc.

 În toate aceste cazuri, rezultatul va fi, pe de o parte, constituirea fondului iniţial de

reprezentări. Respectivul fond este strict necesar, el condiţionând însăşi închegarea
treptată a raţionamentelor specifice fiecărui domeniu menţionat, fiind premisa
obligatorie a cunoaşterii ulterioare, pe baza gândirii abstracte.

 Pe de altă parte, se dezvoltă la elevi spiritul de observaţie.

 Identificaţi o serie de avantaje şi limite ale acestui principiu.

12
 3. Principiul interdependenţei (legăturii)
dintre teorie şi practică
 Asocierea teoriei cu practica este o exigenţă la limita bunului simţ.
La ce bun să înveţi la infinit cunoştinţe teoretice (concepte, legi,
teorii etc.), dacă nu le aplici?

 Principiul în discuţie implică, în mod direct, cerinţa de a se oferi

elevilor, prin lecţii, ocazii suficiente de valorificare, de punere în
practică a achiziţiilor teoretice. Elevii vor exersa, aplicând în
contexte similare sau diferite, cunoştinţele şi deprinderile învăţate.

 Principiul legării teoriei de practică presupune şi demersul invers,

complementar: în spatele practicii stau teorii.

 Elevii trebuie învăţaţi să vadă ideile din spatele practicii; de pildă,

urmărind un profesor experimentat care predă, elevii aflaţi în
practică pedagogică vor descoperi legături:
– între metodele utilizate şi implicarea elevilor în activitate;
– între materialele prezentate şi conceptele induse elevilor etc.

13
3. Principiul interdependenţei dintre teorie şi
practică

 Motivaţiile esenţiale ale acestui principiu sunt multiple:

– aplicarea asigură înţelegerea completă a conţinuturilor învăţate,
ele, fiind transpuse în cele mai variate contexte.

– deprinderile de calcul se însuşesc numai după ce regulile au fost

puse în aplicare în felurite situaţii;

– deprinderile de măsurare, experimentare în fizică, chimie sau

biologie, deprinderile de analiză gramaticală sau literară etc. nu
pot să se însuşească decât tot prin situarea elevului în situaţii
concrete de rezolvat.

– Exemple privind modalitățile de realizare a principiului legării

teoriei de practică? Exemple la disciplina Istorie?

14
3. Principiul interdependenţei dintre teorie şi
practică
 Distingem mai multe modalități de aplicare a acestui principiu:

– Exemple, argumentări, rezolvarea de exerciţii, probleme, situaţii de viaţă aferente

fiecărui demers teoretic, din cadrul diferitelor materii de învăţământ;

– Vizite la muzee, expoziții etc.

– Activități didactice cu caracter aplicativ în laboratoare sau cabinete de specialitate,

(la chimie, fizică, biologie etc.); activități în cercuri de specialitate;

– Activitatea concretă din cadrul atelierului şcolar sau prin intermediul unor stagii de
practică (la istorie, geografie, biologie, educație fizică), excursii (geografie) etc.

– Abordarea de teme actuale sau de perspectivă cu caracter aplicativ, de cercetare-

proiectare în cadrul proiectelor de diplomă.

15
4. Principiul învăţării sistematice şi continue

 O bună parte din cunoaşterea umană are un atribut formal

important: este sistematică. Acest atribut se reflectă în organizarea
cunoştinţelor, principiilor, teoriilor în interiorul fiecărei ştiinţe, în
relaţiile logice, de condiţionare, necesitate dintre cunoştinţe, în
avansarea sistematică, riguroasă, în cunoaştere.

 Sistematizarea se realizează în şcoală la două nivele:

– unul general, la nivelul conţinuturilor per ansamblu
– unul de amănunt în cadrul fiecărei lecţii.

16
 4. Principiul învăţării sistematice şi
continue

 Realizarea per ansamblu trebuie să se vădească şi în alcătuirea

programei, a manualelor pe fiecare materie şi în încercarea de a
corela conţinuturile din fiecare materie cu celelalte pentru o formare
exhaustivă a elevului.

 La nivelul de amănunt, a fiecărei lecţii, câteva amănunte devin

esenţiale din acest punct de vedere:
– Mai întâi, că titlul lecţiei va trebui astfel formulat încât să
surprindă cu precizie întregul conţinut ale lecţiei;
– Lecţia trebuie să se deruleze astfel încât să fie posibilă
desprinderea unor idei principale;
– În dreptul fiecărei idei principale trebuie formulate spre lămurire o
serie de idei secundare care să o explice;
– Pe cât posibil, în cadrul fiecărei idei secundare, explicative să se
formuleze exemplele de rigoare.
17
 4. Principiul învăţării sistematice şi
continue
 Continuitatea în învăţare implică două elemente:
– elementul logic – orice idee nouă să decurgă în mod firesc din
cele anterioare, să se bazeze pe cunoştinţe anterioare;
– elementul temporal – învăţarea să se desfăşoare astfel încât să se
evite apariţia golurilor, a întreruperilor prea mari în timp.

 Realizarea continuităţii se realizează astfel:

– prin determinarea elevilor să frecventeze regulat şcoala;
– determinarea elevilor să înveţe ritmic;
– conceperea şi formularea lecţiei noi prin invocarea legăturii cu
altele anterioare. În acest sens se pot cita formulări ca: “după
cum am văzut în lecţiile anterioare”; “cum vom stabili într-una din
lecţiile care urmează...”; “...ceea ce am mai explicat şi în cadrul
temei...” etc.

18
 4. Principiul învăţării sistematice şi
continue
 Sistematizarea (și continuitatea) cunoștințelor
poate fi realizată printr-o serie de procedee de
structurare și ordonare a informațiilor, cum sunt:
– Rezumatele;
– Conspectele;
– Sintezele;
– Planurile de idei;
– Clasificările;
– Tabelele;
– Schemele sintetice etc.

19
5. Principiul respectării particularităţilor
de vârstă şi individuale
 Acest principiu ne avertizează că este bine să pornim de la datele persoanei de
educat, de la natura sa interioară şi să nu forţăm nepermis de mult peste limitele pe
care le îngăduie vârsta şi caracteristicile individuale. Se impune adaptarea învăţării la
anumite însuşiri de ordin psihologic ale grupului şi ale individului.

 În termeni pedagogici, respectarea acestui principiu înseamnă luarea în calcul atât a

vârstei biologice, cât şi a celei mentale a elevului şi a cunoştinţelor lui anterioare.

 Când ne referim la particularităţile de vârstă, avem în vedere acea medie a

însuşirilor indivizilor incluşi între-o anumită perioadă de vârstă: particularităţi ale vieţii
şcolare mici, mijlocii, mari. Se au în vedere aici diferenţele ce există între perioadele
de vârste enunţate în diferitele planuri ale vieţii psihice.

 De exemplu, la vârsta şcolară mică cunoaşterea este senzorială, la vârsta şcolară

mijlocie se ajunge la un echilibru între cunoaşterea senzorială şi cea abstractă iar la
vârsta şcolară mare predomină cunoaşterea abstractă.

 De asemenea, la vârsta şcolară mică atenţia voluntară a elevului are o mai mică
durată, pe când la vârsta şcolară mijlocie şi mare apare un progres în durata
concentrării atenţiei voluntare.

20
5. Principiul respectării particularităţilor
de vârstă şi individuale
 A lua în considerare particularităţile de vârstă şi a proceda conform
acestor particularităţi înseamnă a realiza predarea şi învăţarea
diferenţiat pe perioade de vârstă şi clase.

 Cât priveşte particularităţile individuale, acestea sunt însuşiri care

se manifestă diferenţiat de la un om la altul în interiorul particularităţilor
de vârstă.

 De exemplu, chiar dacă toţi elevii au aceleaşi înclinaţii în ceea ce

priveşte cunoaşterea, aproximativ aceeaşi sferă a intereselor, pe lângă
acestea apar, fie însuşiri de personalitate diferite, fie interese mai
accentuate la unii, fie diferenţe de IQ, fie diferenţe de temperament
etc., ceea ce ne obligă să adaptăm procesul de predare-învăţare la
individ, să cultivăm posibilităţile fiecăruia.

 Exemple?

21
5. Principiul respectării particularităţilor
de vârstă şi individuale
 Tratamentul individualizat se realizează prin intermediul mai multor
procedee:
– acţiuni individualizate ce se desfăşoară pe fondul unor activităţi frontale, cu
întreaga clasă de elevi; în acest caz abordarea individualizată este subordonată
celei frontale (în anumite momente, profesorul poate avea în atenţie doar unul
sau câţiva elevi, timp în care ceilalţi continuă să realizeze o serie de sarcini
prescrise).

– Acţiuni individualizate sugerate şi impuse în cadrul procesului de învăţământ, dar

care se realizează în afara lui (prin prescrierea diferenţiată a temelor pentru
acasă, recomandarea unor bibliografii suplimentare etc.)

– Activităţi pe grupe de nivel (împărţirea clasei în grupe relativ omogene sub

aspectul potenţialului intelectual şi a intereselor şi prescrierea unor sarcini diferite,
pe măsura grupelor respective).

– Activităţi în clase speciale, anume dimensionate fie pentru elevii cu abilităţi

superioare, fie pentru cei cu handicapuri.

– Implicarea elevilor în activităţi extraşcolare, extradidactice la nivelul unor cercuri,

concursuri care să răspundă intereselor şi aptitudinilor acestora.

22
6. Principiul accesibilităţii cunoştinţelor,
priceperilor şi deprinderilor
• Prezentarea conţinuturilor se va face de la concret la abstract, de la apropiat
la depărtat, de la simplu la complex.

• Conţinuturile expuse în cadrul unei lecţii suportă o transpoziţie didactică,

adică o ”traducere” pe înţelesul elevilor, o resemnificare din perspectiva
situaţiei concrete de învăţare şi a posibilităţilor şi nivelului de așteptări
specifice elevilor. Explicaţiile şi interpretările cadrului didactic vin în sprijinul
respectării acestui principiu.

 Problema accesibilităţii cunoştinţelor şi deprinderilor trebuie privită însă şi din

alte unghiuri:
– A lua în calcul configuraţia particulară a aptitudinilor elevului, valorificând
Teoria Inteligenţelor Multiple;

– E o lege obligatorie în condiţiile învăţământului copiilor cu cerinţe

educative speciale, a supradotaţilor şi în cea mai mare parte a situaţiilor
de educaţie nonformală.

23
6. Principiul accesibilităţii cunoştinţelor,
priceperilor şi deprinderilor
Reguli de aplicare a principiului accesibiității:
• Folosirea unor demersuri logice inductive de predare-învățare, de genul: de
la simplu la complex, de la apropiat la îndepărtat, de la ușor la greu, de la
particular la general, de la concret la abstract;
• Folosirea, concomitent, și a unor demersuri logico-deductive, de genul: de la
general la particular, de la abstract la concret;
• Acordarea unui număr mai mare de “puncta de sprijin” la elevii de vârste
mai mici și la începutul predării disciplinelor de învățământ, reducând treptat
numărul acestor puncte de sprijin, în funcție de gradele de învățământ, cu
sporirea eforturilor personale ale elevilor pentru înțelegerea celor studiate;
• Caracterul interdisciplinar – prin corelarea informațiilor de la o disciplină cu
informațiile de la alte discipline.

24
 7. Principiul însuşirii temeinice a
cunoştinţelor şi deprinderilor
 Principiul însuşirii temeinice pretinde ca, în momentul învăţării, cunoştinţele
şi deprinderile să fie bine asimilate, astfel încât să poată fi utilizate în
activitatea şcolară şi practică ulterioară.

 În plan didactic, însuşirea temeinică implică verificarea periodică, ritmică a

activităţii elevilor, utilizarea repetărilor, a exerciţiului etc.

 Modalitatea tradiţională de realizare practică a acestor sarcini este

exersarea, repetarea conştientă, sistematică a unor operaţii mintale şi
motrice, până la automatizare. Exerciţiile trebuie să fie însă variate, astfel
încât cunoştinţele şi deprinderile să fie aplicabile la o gamă cât mai largă
de situaţii de rezolvare de probleme.

 Soliditatea cunoştinţelor şi deprinderilor depinde, în mare măsură, de

respectarea unor principii anterioare: al implicării active a elevului în
învăţare, a învăţării sistematice şi continue, a intuiţiei etc.

25
 7. Principiul însuşirii temeinice a
cunoştinţelor şi deprinderilor
 Semnele însuşirii temeinice de către elevi a conţinuturilor sunt:
– posibilitatea elevului de a reproduce în forme variate, în manieră proprie, cu
cuvintele proprii conţinuturile ce şi le-a însuşit,

– posibilitatea aplicării precise şi în condiţii variate a conţinuturilor învăţate chiar

după mai mult timp,

– posibilitatea crescândă a unei atitudini critice pe baza unor corelaţii multiple

pe care elevul le poate face în timp.

 Implementarea acestui principiu se face prin intermediul unor procedee precum

recapitularea, sistematizarea la anumite intervale de timp, realizarea unor lucrări
de sinteză etc.

26
 Aplicaţie
 Citiţi cu atenţie următorul text:
 Este ora 14.00. Suntem într-un amfiteatru de la ultimul etaj al facultăţii. A început cursul
de geografie. Profesorul, bine documentat, vorbeşte studenţilor despre ... Expunerea
este alertă, discursul este dens: sunt foarte multe informaţii noi, explicaţii ample,
termeni „savanţi”. Da, ştie. Oferă chiar multe cifre, procente.
 După aproape o jumătate de oră studenţii din ultimele rânduri încep să scrie pe nişte foi
pe care încearcă să le ascundă de privirile profesorului, unii citesc (să fie oare reviste ...
de specialitate?); alţii parcă picotesc (e chiar ora 14.30). În primele două rânduri se
zăresc şi figuri atente, unele chiar crispate (cu o mină de uşoară iritare: „ce spune?”,
„ce-i aia?”, „la urma urmei ... la ce-mi trebuie?!”).
 Profesorul se aşează mai bine în scaun, ridică uşor vocea, explică mai rar (dar prea
utilizează termenii „ăia greoi”), accentuează unele exemple (parcă nu ne sunt chiar
necunoscute), silabiseşte aproape unele cuvinte. “Şi totuşi, în anul I parcă nu se
potriveşte „materia asta aridă, ruptă de tot ceea ce ştim”. La ce ne trebuie, la urma
urmei?!
 Apoi, profesorul se ridică încet, arogant şi scrie pe tablă un cuvânt undeva în colţul din
dreapta; îl scrie cu majuscule; câţiva studenţi se străduiesc să-l copieze ...
 În sfârşit, s-a sfârşit ... cu totul, pe ziua de azi ....

 Identificaţi trei dintre greşelile profesorului, din punctul de vedere al respectării

principiilor didactice.
27
1. Principiul participării conştiente şi active a elevilor în activitatea
de învăţare

2. Principiul caracterului intuitiv al învăţământului (principiul

intuiţiei)

3. Principiul interdependenţei dintre teorie şi practică

4. Principiul învățării sistematice şi continue

5. Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale

6. Principiul accesibilităţii şi individualizării în predare-învăţare

7. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor şi deprinderilor

28