Sunteți pe pagina 1din 16

Adecvarea fondurilor proprii (capitalului): Riscul de credit

• Ca instrument de supraveghere bancară, fondurile proprii


îndeplinesc cel puţin trei funcţii principale: servesc ca amortizor
pentru absorbirea unor riscuri neaşteptate, asigură încrederea
publicului în stabilitatea unei bănci şi a sistemului bancar şi servesc
ca limită în calea unei expansiuni exagerate a activităţilor instituţiilor
bancare.
• În mod tradiţional, mărimea adecvată a fondurilor proprii în calitate
de absorbant al pierderilor se măsoară prin intermediul ratelor de
adecvare a capitalului, cunoscute şi sub denumirea de rate/indici de
solvabilitate. Prin intermediul acestor rate, supraveghetorii solicită
băncilor să menţină în cursul activităţii lor o relaţie minimă între
fondurile proprii şi totalul bilanţului acestora.
Adecvarea fondurilor proprii (capitalului): Riscul de credit

• În practica supravegherii bancare se utilizează două modele de bază


pentru calcularea adecvării capitalului:
(1) rata capital/active (denumită “leverage ratio” în SUA şi “gearing
ratio” în Marea Britanie);
(2) rata capital/active ponderate în funcţie de risc. Ambele rate au în
vedere măsurarea riscului de credit, ce reprezintă riscul ca un debitor
sau o contrapartidă să nu-şi îndeplinească obligaţiile contractuale.

De precizat că cele două tipuri de rate nu se exclud, unele ţări aplicând


ambele sisteme în paralel.
Indice de solvabilitate de tipul “leverage ratio”

• Indice de solvabilitate de tipul “leverage ratio” implică o relaţie fixă


între capital şi totalul activelor sau pasivelor unei bănci. Pe această
cale, supraveghetorii pot stabili un plafon în ceea ce priveşte
expansiunea unei bănci în relaţie cu un nivel dat de fonduri proprii.
Această rată are avantajul că este uşor de calculat.
• El prezintă însă dezavantajul că nu permite luarea în considerare a
riscurilor în afară de bilanţ şi nici nu reflectă faptul că activele dintr-
un portofoliu bancar au grade diferite de risc.
• Prin aplicarea acestei rate, o bancă având totalitatea activelor sale
investite în titluri de stat (grad scăzut de risc) este penalizată în
comparaţie cu o altă instituţie bancară, având întregul portofoliu de
active compus din împrumuturi către societăţi comerciale (grad
ridicat de risc), dacă i se impune să menţină aceeaşi bază de capital
ca aceasta din urmă.
Rata capital/active ponderate în funcţie de risc

• Activele unei bănci sunt grupate în mai multe clase cărora li se


aplică ponderi diferenţiate în funcţie de riscul perceput al acestora.

• Calcule similare sunt efectuate pentru expunerile în afară de bilanţ.

• Suma capitalului disponibil este apoi comparată cu expunerile totale


ajustate în funcţie de risc şi se obţine rata de adecvare a capitalului.

• Cea mai cunoscută rată capital/active ponderate în funcţie de risc


este cea promovata de Comitetul de la Basel.
Acordul de la Basel din 1988

• În iulie 1998, Comitetul de la Basel a aprobat un acord care a stabilit


un cadru de măsurare a adecvării fondurilor proprii şi standarde
minime de fonduri proprii pentru băncile active pe plan internaţional.
• Obiectivul acordului a fost întărirea stabilităţii sistemului internaţional
şi diminuarea inegalităţilor competitive între băncile cu activitate
internaţionala semnificativă ce apăreau din diferenţele între
practicile de supraveghere.
• Acordul a stabilit o rată minimă a fondurilor proprii faţă de activele
ponderate în funcţie de risc de 8%, care urma a fi atinsă până în
1992, în condiţiile unei perioade de tranziţie. În plus, fondurile proprii
erau definite ca fonduri proprii de bază (Nivel 1) şi fonduri proprii
suplimentare (Nivel 2), prima categorie trebuind să fie de cel puţin 4
%. Fondurile proprii de bază cuprind capitalul vărsat şi rezervele
publicate. Fondurile proprii suplimentare includ elemente cum ar fi:
rezervele nepublicate, rezerva generală pentru pierderi din
împrumuturi, ajustări de valoare, instrumente hibride de capital şi
datorie subordonată.
Acordul de la Basel din 1988
• Filozofia Acordului este simplă: cerinţele de fonduri proprii trebuie să
corespundă nivelului de risc de credit inerent diferitelor tipuri de active deţinute
de o instituţie bancară. Conform acordului, fiecare activ trebuie inclus în una
din cele cinci categorii de risc (0%, 10%, 20%, 50%, 100%) stabilite de
autorităţile de supraveghere în funcţie de riscul de credit estimat al
contrapartidei:
– numerarul şi titlurile de datorie publică emise de statele membre ale OECD
se ponderează cu 0%, ceea ce reprezintă un necesar de capital egal cu
zero;
– creanţele asupra băncilor din zona OECD se ponderează cu 20 %;
– creditele garantate cu ipoteci asupra reşedinţei se ponderează cu 50 %;
– alte expuneri se ponderează cu 100%.
• Valoarea contabilă a activelor din fiecare categorie este apoi multiplicată cu
ponderea asociată respectivei categorii. Sumele ponderate sunt apoi însumate
pentru a se ajunge la totalul activelor ponderate în funcţie de risc.
• Expunerile în afară de bilanţ au fost considerate ca generând riscuri şi au fost
incluse în activele ponderate în funcţie de risc printr-un proces de conversie. În
cadrul acestui proces, într-o primă etapă, sumele nominale ale acestor
expuneri sunt multiplicate cu un factor de conversie, rezultând sumele de
echivalent de risc de credit. In ceea de a doua etapa, sumele de echivalent de
risc de credit sunt încadrate în categoria corespunzătoare de risc, fiind
ponderate cu riscul contrapartidei.

Anexa 1
Adecvarea capitalului: Riscul de piaţă

• Riscul de piaţă este definit ca posibilitatea de a înregistra


pierderi datorită mişcărilor adverse în valoarea de piaţă a
activelor, pasivelor sau a poziţiilor din afara bilanţului. În
general, riscurile de piaţă iau naştere datorită evoluţiei
unor factori de risc - ratele dobânzii, cursurile de schimb,
preţurilor acţiunilor, preţurilor mărfurilor – evoluţii care
afectează valoarea poziţiilor bilanţiere sau în afară de
bilanţ.
• În consecinţă, expunerea unei bănci faţă de riscul de
piaţă este determinată atât de volatilitatea factorilor de
risc, cât şi de sensibilitatea portofoliului băncilor la
evoluţiile adverse ale acestor factori de risc.
Riscul de piaţă

Metoda jocului de construcţii building block approach

• “metoda jocului de construcţii” reprezintă un model unic ce se aplică


tuturor băncilor.
• Modelul conţine un set de tehnici uniforme pe baza cărora se
calculează cerinţe de capital în mod separat pentru diferite
instrumente supuse riscului de piaţă, cerinţe ce sunt apoi însumate.
• Abordarea respectivă este încorporată, sub denumirea de metoda
standard, în cadrul a două regimuri de reglementare a adecvării
capitalului. Primul regim este prevazut de Directiva 2006/49/2006
privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi a instituţiilor de
credit. Cel de-al doilea regim este cadrul de adecvare a capitalului
elaborat de Comitetul de la Basel1.

1Acordul din 1988 a fost amendat în 1996 pentru a lua în considerare nu numai riscul de credit, ci şi riscul de piaţă. Acest acord permite băncilor să utilizeze un model standard bazat pe
metoda jocului de construcţii sau modele interne pentru determinarea cerinţelor de capital necesare pentru acoperirea riscului de piaţă.
Riscul de piaţă: Metode interne

• În cazul modelelor interne cerinţele de capital rezultă din măsurarea


riscurilor de către bănci prin intermediul unor modele interne proprii.
• Cerinţele de capital rezultate din aplicarea modelelor interne
(modele statistice de tipul Value-at-Risk (VAR)) sunt multiplicate cu
un factor care reflectă conservatorismul autorităţilor de
supraveghere bancară şi care are în vedere slăbiciunile potenţiale
care sunt inerente procesului de modelare. În urma acestei operaţii,
se obţine cerinţa de capital regulamentar pentru riscul de piaţă.
• Totodată, autorităţile de supraveghere impun o serie de cerinţe
cantitative şi calitative pentru modelele interne ale băncilor pentru a
asigura compatibilitatea între instituţiile care au ales să utilizeze
această abordare. Abordarea metodelor interne a fost adoptată în
1996 de către Comitetul de la Basel ca o alternativă la metoda
standard. De asemenea, legislatia europeana (Directiva CAD I) a
fost modificată în iunie 1998 pentru a permite instituţiilor de credit şi
firmelor de investiţii să utilizeze propriile lor sisteme de gestiune a
riscului (modele interne) pentru măsurarea riscurilor de piaţă.

Anexa 2
Diversificarea riscului
• Concentrarea excesivă a expunerii de risc asupra unui numar redus
de clienţi reprezintă o cauză majoră de dezechilibru financiar
înregistrată de o serie de instituţii bancare. Din acest motiv,
autorităţile de supraveghere trebuie să stabilească limite prudenţiale
pentru a reduce expunerea băncilor faţă de clienţi individuali şi
grupuri de clienti legaţi.
• În domeniul riscului de credit, Comitetul de la Basel a recomandat
ca limita pentru o expunere individuala, să se înscrie între “valorile
de 10 % şi 40 % din capitalul unei bănci, 25 % fiind punctul central
preferat” (Comitetul de la Basel, 1990).
• Legislaţia UE a stabilit că o instituţie de credit nu-şi poate asuma
faţă de un client sau faţă de un grup de clienţi legaţi, riscuri a căror
sumă depăşeşte 25 % din fondurile sale proprii. De asemenea,
legiuitorul comunitar a stabilit o limită agregată pentru totalul
expunerilor mari de 800%. De precizat că unele ţări nu impun limite
agregate de expunere.
• Supraveghetorii trebuie să monitorizeze modul cum băncile
gestionează concentrările de risc. În acest sens, Comitetul de la
Basel consideră că ar fi util ca supraveghetorii să impună o limită de
raportare (de ex. la 10 % din capital) sub limita maximă de
expunere.
Lichiditatea

• Conceptul de lichiditate poate fi definit drept capacitatea unei


instituţii bancare de a–şi îndeplini, în circumstanţe normale, toate
obligaţiile atunci când acestea devin scadente, precum şi
capacitatea de a continua operaţiile pentru o perioadă limitată în
condiţii de criză, indiferent dacă aceasta este cauzată de percepţii
ale pieţei privind probleme specifice ale instituţiei în cauză sau de
factori externi.
• În domeniul măsurării şi gestiunii lichidităţii bancare nu există
standarde internaţionale, cum este cazul adecvării capitalului. În
practica diverselor autorităţi de reglementare se pot identifica însă
două metode principale de supraveghere a lichidităţii:
– abordarea de stoc (“stock approach”)
– abordarea decalajelor la scadenţă (“maturity mismatch”).

O serie de ţări impun reguli de lichiditate ce reprezintă o combinaţie a


modelelor amintite mai sus.
Lichiditatea – Abordarea de stoc
• autorităţile de supraveghere cer băncilor să identifice şi să menţina
un stoc de active cu grad ridicat de lichiditate care să fie disponibile
pentru a se putea face faţă retragerilor de pasive pe termen scurt şi
mediu.
• activele lichide trebuie să se păstreze într-o anumită relaţie cu
activele totale sau cu pasivele băncii care ar putea fi rambursate
într-o scurtă perioadă de timp.
• rate de lichiditate între 10% şi 50 % (ţinînd cont de definiţiile
specifice ale activelor şi pasivelor).
Avantaje: se calculează uşor
Dezavantaje: ratele de lichiditate au un caracter static şi penalizează
băncile care au o structură de scadenţe a activelor şi
pasivelor echilibrată;
– se bazează pe prezumţia că gradul de lichiditate al activelor
poate fi determinat cu certitudine, ceea ce nu este adevărat,
întrucât gradul de negociabilitate şi costurile asociate vânzării de
active pot varia în timp
– o bancă poate să obţină lichiditate nu numai prin vânzarea
activelor sale, ci şi prin tehnici de gestiune a pasivelor prin apelul
la pieţele monetare
Lichiditatea – Abordarea decalajelor la scadenţă
• Limitele abordării de stoc au determinat autorităţile de supraveghere
să utilizeze, din ce în ce mai mult, metode de măsurare a lichidităţii,
bazate pe conceptul de cash-flow.
• Metodele acordă atenţie distribuţiei activelor şi pasivelor în funcţie
de scadenţele reziduale ale acestora şi se evaluează impasurile de
lichiditate evidente în cazul diferitelor benzi de scadenţă.
• Pe aceasta bază, băncile sunt încurajate să dezvolte politici care să
asigure ca o parte a ieşirilor potenţiale de fonduri ca urmare a
ajungerii la scadenţă a pasivelor sunt acoperite de intrări de fonduri
ca urmare a ajungerii la scadenţă a activelor.
• Autorităţile pot stabili limite, cu aplicabilitate generală, privind
mărimea impasurilor de scadenţă pe care le consideră adecvate.
• Abordarea nu ţine cont însă de faptul că lichiditatea are o serie de
aspecte mai puţin tangibile, cum ar fi :
– profesionalismul conducătorilor
– accesul unei bănci la împrumuturi pe termen scurt, care diferă de
la o bancă la alta
• Ca o alternativă la măsurile cu aplicabilitate generală, în unele ţări
supraveghetorii măsoară lichiditatea în funcţie de circumstanţele
fiecărei bănci.
Lichiditatea – Comitetul de la Basel

Un sistem puternic de gestiune a lichidităţii include următoarele


elemente esenţiale:
• sisteme bune de gestiune a informaţiilor;

• un control central asupra lichidităţii;

• analiza cerinţelor nete de finanţare conform unor scenarii


alternative (situaţie normală, criza individuală a băncii, criza
generală a pieţei);

• diversificarea surselor de finanţare;

• existenţa unor planuri în caz de urgenţă;

• menţinerea unui nivel adecvat de active lichide.


Controlul conducătorilor, administratorilor şi acţionarilor semnificativi

• Calitatea administraţiei unei bănci reprezintă un factor important în


menţinerea sănătăţii şi eficienţei unei instituţii bancare;
• Legislaţiile naţionale conferă autorităţilor de supraveghere puterea de a
evalua dacă conducătorii şi administratorii băncilor prezintă onorabilitate şi
dispun de competenţa şi experienţa profesională necesară îndeplinirii
atribuţiilor lor;
• Stabilitatea unei bănci poate sa depindă, în mare măsură, şi de influenţa pe
care acţionarii semnificativi o exercită asupra acestei entităţi;
• Evaluarea calităţii acţionarilor semnificativi nu trebuie facută doar la
momentul autorizării, ea trebuie să fie un proces continuu;
• legislaţia bancară comunitară a stabilit obligaţia informării autorităţii de
supraveghere în cazul oricărei persoane care intenţionează să deţină o
participaţie calificată sau care doreşte să-şi majoreze această participaţie,
astfel încât proporţia drepturilor de vot sau a acţiunilor deţinute de aceasta
va atinge sau va depăşi plafoanele de 20%, 33% sau 50% sau instituţia de
credit se va transforma în filiala acesteia;

Controlul participaţiilor băncilor

Metode de supraveghere - offsite


- on-site
- consolidată
Control intern
• Sistemele de control intern1 ocupă un loc din ce în ce mai important
în preocupările autorităţilor de supraveghere şi control bancar.
Această atitudine se explică prin creşterea şi diversificarea riscurilor
în activitatea bancară şi prin aceea că un sistem de control intern
este un element cheie al guvernării întreprinderii (“corporate
governance”) într-o bancă, contribuind la derularea într-o manieră
sănătoasă a activităţii acesteia. Autorităţile de supraveghere trebuie
să analizeze dacă băncile dispun de sisteme interne de control care
să fie adecvate naturii şi volumului de activitate al acestora. În
cadrul acestei analize trebuie să se investigheze dacă există
aranjamente clare pentru delegarea responsabilităţilor, separarea
funcţiilor de execuţie de cele de contabilizare a operaţiunilor
efectuate, proceduri de reconciliere a acestor procese, politici de
salvgardare a activelor şi funcţii de audit intern sau extern care să
verifice respectarea controalelor interne, a legilor şi reglementarilor
aplicabile. De asemenea, supraveghetorii bancari trebuie să verifice
dacă băncile dispun de politici şi proceduri de tipul “cunoaşteţi
clientul” (know your customer rules) pentru a preveni ca aceste
instituţii să fie folosite de elemente criminale (Basle, 1997).
1 In literatura economică, sistemele de control intern sunt definite ca un ansamblu de reguli, proceduri şi structuri
organizatorice care au drept obiectiv asigurarea respectării strategIilor întreprinderii şi atingerea următoarelor
obiective: eficienţa proceselor de gestiune, salvgardarea activelor şi protecţia împotriva pierderilor, integritatea şi
acurateţea informaţiilor contabile şi de gestiune, conformitatea operaţiunilor atât cu legile în vigoare şi
reglementările de prudenţă bancară, cât şi cu politicile, regulamentele şi procedurile interne.