Formele metodice ale tratamentului kinetic

In program sunt prevazute exercitii specifice si asociate, proportia

dintre ele si locul desfasurarii.
Programele de recuperare cuprind mai multe etape:
1.Evaluare din punct de vedere medical.
a)Evaluarea initiala contribuie la alegerea unui program de recuperare
individualizat nevoilor fiecarui pacient, eliminandu-se astfel orice
posibilitate de aparitie a unor evenimente nedorite.
b)Evaluarile efectuate pe parcurs permit adaptarea si reajustarea
programului de recuperare
c)Evaluarea final este oglinda activitatii kinetoterapeutului

Programele de recuperare sunt adaptate perfect nevoilor fiecarui

pacient in parte si tin cont de diagnosticul si de stadiul de evolutie al
afectiunii. Nu exista un program de recuperare care sa poata fi
considerat standard pentru toti pacientii.
INDIVIDUALIZAREA PROGRAMULUI SE FACE FUNCTIE DE
SEX,VARSTA,STARE GENERALA DE SANATATE SI
EXPERIENTA MOTRICA A PACIENTULUI.
• Activitatea fizica, va fi adaptata de asemenea in functie de
particularitatea fiecarei afectiuni in parte, exercitiile fizice prescrise
adresandu-se in mod direct restantului functional.
Educarea schimbarii stilului de viata. Sfaturile in ceea ce priveste
dieta si nutritia vor ajuta pacientul, acolo unde este bineinteles
necesar, sa nu creasca si mai mult in greutate sau sa scada in
greutate, si sa aleaga un stil de viata sanatos, bazat pe o alimentatie
sanatoasa si exercitiu fizic.
Sprijinul moral. A-ati ajusta modul de viata la o afectiune majora nu
este un lucru simplu. Cei mai multi pacienti sunt depresivi, anxiosi,
isi pierd rapid aderenta sociala, iar aceste lucruri sunt amplificate de
faptul ca acestia , de cele mai multe ori sunt nevoiti sa nu mai
lucreze un timp indelungat. Aceste aspecte trebuiesc corectate
pentru ca pot constitui o frana in programul de recuperare.
▪ LECTIA este forma metodica de aplicare a programului. Se poate descrie
intotdeauna ca avind:
-o pozitie initiala
-un timp I cu descrierea sensului de miscare
-un timp II ...,(III)...
-un ultim timp = revenire la pozitia initiala
Timpii exercitiului fizic se descriu cu asociere de timpi respiratori:
inspir/expir

Exercitiile fizice in desfasurare logica se integreaza intr-un program de

kinetoterapie care are o structura similara cu o lectie de educatie fizice:
-incalzire, - lucru efectiv, - revenire.
ESTE OBLIGATORIU RESPECTAREA PRINCIPIULUI
PROGRESIVITATII, GRADARII EFORTULUI, adica introducerea
de exercitii de la simple la complexe si de la usoare la grele.

▪ SEDINTA – mijloc terapeutic care nu are caracter medico-pedagigic.

Ex: sedinta de masaj, sedinta de fizioterapie.
Regimul de tratament kinetic
In evolutia tratamentului kinetic putem intalni diferite forme de
regim terapeutic:
1. Regim de repaus absolut – perioada in care bolnavul nu are
voie sa faca nici o miscare; el este hranit si sustinut de
altcineva. Intalnim acest regim in: hemoragii masive,
deshidratari masive, infectii supra-acute, leziuni grave
vertebro-medulare si cerebrale, faze terminale ale unor boli
cornice grave (insuficienta cardiaca, insuficienta hepatica,
insuficienta cortico-suprarenala: Maladia Adison).
In toate aceste boli trebuie sa avem grija, posturari corecte si
modificarea posturii ptr. a preveni escarele, cu acordul
medicului curant mabilizari pasive.
2.Regim de repaus relativ – il intalnim in prima
faza a convalescentei bolii.
Putem efectua
exercitii respiratorii (din culcat sau sezand),
masajul membrelor inferioare – ptr. stimularea
circulatiei de intoarcere,
pacientul poate efectua – sprijinit de terapeut –
mersul in salon, timp de 3 minute;
Fc poate creste cu peste 25% fata de valoarea
de repaus.
3.Regim de repaus tranzitiv – pacientul poate fi
mobilizat – cu ajutorul terapeutului – timp de
30 min;
astfel, frecventa cardiaca poate creste cu peste
50% fata de valoarea de repaus.
Programul kinetic este mai complex, el incluzand
mobilizarea tuturor segmentelor corpului
activ, activo pasiv.
4 Regimul activ – se refera la un program
comple kinetic, un program care face trecerea
spre integrarea in societate si familie.
Frecventa cardiaca normala 60-80 pulsatii/min
Frecventa cardiaca maxim teoretica
220-varsta
Frecventa de antrenament utila
60-80% din frecventa cardiaca maxim teoretica

Variatia procentului 60-80% corespunde principiului

progresivitatii .
Este obligatoriu ca frecventa cardiaca indicator al
solicitarii pacientului sa nu fie constanta pe
parcursul sedintei de kinetoterapie – acresta fiind
semn de adaptare a organismului la efor,
NOŢIUNI GENERALE DESPRE EFORT ÎN PROCESUL DE
PRACTICARE A EXERCIŢIILOR FIZICE
Componente specifice ale efortului fizic presupun –
- mobilizarea resurselor energetice ale organismului pentru
depunerea unui efort de tip nervos ( atenţie, memorie, imaginaţie)
unui efort de tip muscular.
Efectul solicitării organismului prin efort nervos şi muscular îl reprezintă oboseala care reclamă
dozarea şi dirijarea corespunzătoare a efortului.
Componentele efortului:
1. Volumul efortului – cantitatea de lucru mecanic
depus (nr. de repetări, distanţe parcurse, kg ridicate,
etc.) – totul raportat la timp.

Există volum mic/mediu/submaximal/maximal,

raportând efortul depus la posibilităţile maxime ale
fiecărui individ.
Volumul este componenta dominantă în eforturile de
rezistenţă, forţă, îndemânare şi de învăţare a
deprinderilor motrice. (este nevoie de multe repetari
pentru a se crea o imagine chinestezica)
2. Intensitatea efortului – gradul de solicitare a organismului (tăria excitantului) – este
componenta calitativă a efortului
Este relevată de indicatori ca:
-tempou/ ritm, = Viteză de desfășurare a unei acțiuni; ritm
- încărcătură,
- durata pauzelor.
Intensitatea este exprimată de nivelul frecvenţei cardiace (puls), uşor de constatat
la nivelul arterei radiale sau al celei carotide.
În practică se utilizează procentele sau rapoartele faţă de posibilităţile maxime ale
individului pentru a exprima gradul de solicitare a organismului.
Ex.: această componentă este dominantă în probele atletice de alergări cu o durată mai
mică de 3 min., dincolo de această durată, componenta dominantă devine volumul.
În funcţie de nivelul solicitării efortul poate fi:
- maximal FC peste 180/min, 80-90%, (ex: alergare 60-600m), pauză = 3 – 5 min.;
- submaximal FC = 160-180/min, 75-80%, (sub 60m şi peste 600m), pauză =
1 - 3min;
- mediu - FC = 120 –130/min, 60-75%, (alerg.uşoară dist. mare), pauză = 45sec.-
2min;
mic - FC = sub 120/min, 50 –60%, (alergare uşoară), fără pauză;
Volumul şi intensitatea efortului sunt invers proporţionale şi se reglează prin pauze.
INTENSITATEA CARACTERIZEAZA EFORTUL SCURT
VOLUMUL CARACTERIZEAZA EFORTUL DE LUNGA DURATA
3. Complexitatea – modul concret de înlănţuire (asociere) a
tuturor elementelor care intră în alcătuirea unei mişcări –
structura acesteia – pe fond de volum şi intensitate.
Nivelul complexităţii creşte prin introducerea unor sarcini
suplimentare, când apar adversarii şi, în general, când
apar condiţii noi de execuţie.
În funcţie de natura resurselor energetice efortul poate fi:
efort anaerob, aerob,mixt:
efort neuro-muscular, cardio-respirator, metabolic.
Oboseala
Oboseala reprezintă o măsură de apărare a organismului prin care se
limitează intensitatea şi volumul efortului (SNC –inhibiţia de protecţie).
Intensitatea şi volumul efortului se pot menţine la un nivel ridicat numai
dacă posibilităţile de adaptare a organismului permit acest lucru. Copiilor şi
bătrânilor li se recomandă să fie feriţi de eforturi de volum mare şi
intensitate ridicată, pe când la vârsta maturităţii acest lucru este chiar
recomandat.
Determinarea oboselii se face prin:
- măsurarea frecvenţei cardiace (FC) şi a frecvenţei respiratorii (FR) –
amplitudinea mişcărilor respiratorii - scade când apare oboseala;
- observarea manifestărilor externe ale executanţilor; transpiraţia abundentă,
înroşirea feţei, paloarea, crisparea feţei, şi cel mai important – alterarea
mişcării;
Remediul de bază pentru învingerea oboselii îl reprezintă odihna. Pauza este
principalul mijloc de refacere a resurselor energetice
(compensare/supracompensare). Dirijarea şi dozarea judicioasă a efortului
prin asigurarea raportului optim între efort şi pauze duce la adaptarea
treptată a funcţiilor la solicitări crescute.
Mijloacele kinetoterapiei

a) tehnici de lucru = elemente de baza; cărămizile cu care

construim edificiul kinetic, alfabetul terapiei prin mişcare.
Izometria, miscarea pasiva, miscarea activa...
MISCARE = ACT MOTRIC
b) exercitiu fizic = rezultatul asamblării tehnicilor, rezultat care
are o finalitate, un sens precum zidul construit din cărămizi
sau cuvântul alcătuit din litere. Mai multe tehnici de lucru
legate = DEPRINDERE MOTRICA
c) procedee = exercitii fizice perfectionate si standardizate;
executarea lor mereu la fel într-o aceeaşi situaţie. Ex.
executarea diagonalei Kabat la un pacient cu umărul blocat.
d) metoda = un complex de exercitii sau procedee care au
scop fix
e) metodologie = grupeaza exercitii sau metode in vederea
realizarii unui obiectiv.
Tehnicile folosite in kinetoterapie se pot clasifica in:

1. - tehnici kinetice dinamice active in care miscarea se realizeaza prin

contractia musculaturii proprii segmentului mobilizat, care poate fi :
- reflexa
- voluntara = sta la baza tuturor programelor sportive,
profilactice, terapeutice sau de recuperare. Se poate realiza -
asistat,
- liber,
- rezistenta.
2.- tehnici kinetice dinamice pasive utilizate doar in kinetoterapie
(miscarea este facuta de kinetoterapeut).
3.-tehnici kinetice statice includ contractia izometrica cu valoare
deosebita pentru cresterea fortei, rezistentei si hipertrofierea
musculara si relaxarea musculara.
4.tehnici anakinetice (imobilizarea si posturarea) folosite numai in
scop terapeutic si de personal specializat
Clasificarea tehnicilor utilizate in kinetoterapie
 Tehnici anakinetice

Kinetologia are 2 aspecte fundamentale şi

aparent opuse:
kinezia (mişcarea) şi anakinezia (lipsa mişcării).
Repausul este considerat ca o lipsă de mişcare,
antonimul mişcării, dar în realitate în cursul
repausului se produce activitate psiho-
senzorială şi neuro-vegetativă.
Anakinezia se defineşte prin suprimarea mişcării
articulare şi a contracţiei musculare voluntare.
IMOBILIZAREA TOTALA

Are ca scop obtinerea repausului general in:

politraumatisme;
arsuri intinse;
boli cardio-vasculare grave;
paralizii etc.
Ideal este sa se realizeze pe paturi speciale, care sa respecte urmatoarele
conditii:
sa prezinte sisteme de fixare a trunchiului, membrelor si capului;
sa fie reglabile ca inaltime si inclinare;
sa se articuleze in mai multe segmente pentru a permite pozitionari segmentare
ale capului, gatului, trunchiului, bazinului, membrelor inferioare si
schimbarea alternativa a pozitiei intregului corp in jurul axelor sale
anatomice: decubit ventral, pozitii verticale, declive, antideclive la diverse
unghiuri, Trendelenburg etc;
sa fie usor deplasabile, pentru efectuarea eventualelor interventii chirurgicale,
a interventiilor paraclinice etc;
sa evite, prin saltele pneumatice, presiunile prelungite si exagerate pe
proeminentele osoase;
sa fie prevazute cu: cadre de suspensie, chingi, scripeti, benzi elastice etc, care
sa constituie puncte de sprijin pentru mobilizarile pasive, pasivo-active,
active asistate.
Imobilizare totala
IMOBILIZARILE REGIONALE, SEGMENTARE SAU LOCALE

Realizeaza imobilizarea completa a unor parti ale

corpului, concomitent cu pastrarea libertatii de miscare
a restului organismului.In functie de scopul urmarit
pot fi:
imobilizare de punere in repaus – indicate in: traumatisme craniocerebrale,
medulare, toracice, procese inflamatorii localizate etc.Imobilizarea se face pentru
segmentul respectiv si se realizeaza pe pat, pe suporturi speciale, in esarfe etc;
imobilizare de contentie – consta in mentinerea “cap la cap” a suprafetelor articulare
sau a fragmentelor osoase; blocheaza un segment sau o parte dintr-un segment
intr-un sistem de fixatie externa (aparat gipsat, atela, plastice termomaleabile,
orteze, corsete etc).Tehnica este utilizata pentru consolidarea fracturilor, in
luxatii, artrite specifice, discopatii etc;
imobilizare de corectie – consta in mentinerea pentru anumite perioade de timp a
unor pozitii corecte, corective sau hipercorective in vederea corectarii unor
atitudini deficiente: devieri articulare prin retracturi (genu flexum, recurbatum
etc posttraumatic, paralitic, degenerativ etc) deviatii ale coloanei vertebrale in
plan frontal sau sagital (scolioze, cifoze etc).
Imobilizarea de corectie se realizeaza cu aceleasi sisteme ca si cea de contentie.
Nu pot fi corectate decat posturile defectuoase, care tin de tesuturi moi (capsula,
tendon, muschi etc.).Doar cand osul este in crestere, anumite tipuri de
imobilizare pot influenta forma sa.
TEHNICI ANAKINETICE – au ca element definitoriu suprimarea mişcării
articulare şi a contracţiei musculare voluntare.

1. Imobilizarea este o tehnică anakinetică ce constă în menţinerea mai mult

sau mai puţin prelungită a intregului corp sau doar a unui segment în
nemişcare, cu sau fără ajutorul unor instalaţii sau aparate. Imobilizarea
suspendă mişcarea articulară şi contracţia musculară voluntară dar
conservă contracţia tonostatică responsabilă de tonusul muscular.
1.1. imobilizarea de punere în repaus se aplică în unele boli grave (IM),
arsuri, traumatisme, fiind generală dar incompletă, şi în cazul unor procese
patologice localizate: artrite, tendinite, arsuri, fiind localizată la segmentul
respectiv, folosind suporturi speciale, eşarfe, etc.
1.2. imobilizarea de contenţie blochează un segment de corp printr-un sistem
de fixare externă: aparat gipsat, atelă, materiale termomaleabile, orteze,
corsete şi se foloseşte în cazul fracturilor, entorselor, artrite specifice, etc.
1.3. imobilizarea de corecţie se realizează cu aceleaşi sisteme ca şi cea de
contenţie cu deosebirea segmentul se aşează într-o postură corijată sau
hipercorijată timp îndelungat şi se apropie de posturare. Se foloseşte în
cazul posturilor defectuoase generate de părţi moi (capsulă, tendon,
muşchi), aproape niciodată a celor generate de os. Există a singură
excepţie: copii şi adolescenţii în creştere cu deviaţii ale coloanei.
Descriere: Se execută din material plastic
termoformabil;
Cu pelote de corecţie;
Fără pelote de corecţie pentru cazurile de imobilizare;
Închidere anterioară prin curele din material textil şi
cleme.
Indicaţii: Toate cazurile de scolioză;
Cazurile de cifoză, lordoză patologică;
Traumatisme ale coloanei toracolombare.
Reguli pentru imobilizarea corectă:
1.aparatul/sistemul să nu jeneze tegumentul şi circulaţia;
2.să se poată menţine tonusul muscular prin contracţii
izometrice;
Dezavantajele imobilizării prelungite:
1.induce hipotrofii musculare de inactivitate;
2.determină redori articulare, uneori greu reductibile;
3.afectează circulaţia de întoarcere cu posibile edeme şi
tromboze;
4.poate produce tulburări trofice tegumentare, escare;
5.determină un disconfort fizic şi psihic pacientului.
• Posturile (poziţionările) sunt atitudini impuse întregului corp
sau doar unor părţi ale lui în scop terapeutic sau preventiv,
pentru a corecta sau preveni instalarea unor devieri de statică
şi poziţii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic.
Durata posturării este variabilă dar de regulă ea trebuie
aplicată cu persevenţă.
1.posturi corective
Menţinerea posturii corective poate fi
- liberă (autocorectivă),
- liber-ajutată (suluri, perne, chingi)
-fixată cu ajutorul unor aparate sau instalaţii (exterocorectivă).
2. posturile de facilitare
POSTURILE CORECTIVE sunt utilizate în terapeutică şi
recuperare.
În multe cazuri, atunci când evoluţia este predictibilă
se folosesc profilactic (ca în PR şi SA).
Menţinerea posturii corective poate fi:
- liberă (autocorectivă),
- liber-ajutată (suluri, perne, chingi)
-fixată cu ajutorul unor aparate sau instalaţii
(exterocorectivă).
Reguli de mentinere:
-nu trebuie: - să genereze dureri,
- să stânjenească circulaţia sanguină
- să stânjenească troficitatea teg.
Posturarea corectivă, ca şi imobilizarea corectivă, se adresează părţilor moi si
doar la copii în creştere pentru corectarea viciilor osoase.
Posturile seriate, prin folosirea unor orteze amovibile, permit menţinerea
câştigului din deficitul corectat. De obicei noaptea este cel mai potrivit
interval pentru posturi-imobilizări corective sau de menţinere a
amplitudinii de mişcare câştigat în cursul zilei.
• Posturi corective libere
• Postura corectiva liber-ajutată (suluri, perne,
chingi)
Postura corectiva fixată cu ajutorul unor aparate sau instalaţii
(exterocorectivă).
POSTURILE DE FACILITARE
reprezintă o soluţie terapeutică ce se adresează
unui proces fiziologic perturbat de boală. Cele
mai cunoscute posturări facilitatorii sunt: