AGRESIVITATEA LA COPII

AGRESIVITÁTE s. f. 1. însuşirea de a fi agresiv. 2. (psih.)

comportament ostil, destructiv al unui individ.

AGRESÍV, -Ă, agresivi, -e, adj. Care atacă (fără provocare); fig. care
caută prilej de ceartă; provocator.

- Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum,

2000
- Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul
de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998
 La copii, agresivitatea a devenit un subiect din ce
în ce mai vehiculat, ocupând la ora actuală una dintre
preocuparile şi frământările de bază ale părinţilor si
ale cadrelor didactice. Această problemă a ridicat si
ridică în continuare întrebări precum: ce măsuri
trebuie luate, când si cum să reactioneze, s.a.m.d.
Agresivitatea copiilor poate fi o modalitate de a
atrage atentia sau poate fi o simplă provocare.
 Uneori copiii folosesc comportamentele agresive
pentru a câstiga o identitate proprie, alteori se simt
pur si simplu neglijati.
În general, copiii agresivi trăiesc într-un mediu
social caracterizat prin conflicte, neglijare si abuz, dar
de multe ori agresivitatea copiilor este cauza
conflictelor în familie
Când au apărut aceste manifestări
agresive ale copilului?
Ceea ce intereseaza sunt momentul,situaţiile sau
evenimentele, ce declanseaza agresivitatea: cearta,
schimbări, separări, naşterea unui frăţior, plecarea unei
persoane, situaţii confuze, violenţă.
Agresivitatea apare ca un răspuns la un impact
traumatic asupra copilului şi nu a putut fi exprimat,
elaborat; niciodată nu va apărea brusc sau din senin,
ruptă de relaţia cu ceea ce este în mediul de viaţă
sau de educaţie al copilului. Din perspectiva adulţilor
întâmplările pot fi minore sau banale, dar pentru
copil ele pot avea o semnificaţie mult accentuată.
Când se manifestă copilul agresiv?
Manifestarea agresiva este un mesaj adresat
mediului şi persoanelor care îl inconjoară. Este
necesar să depistăm unde apare agresivitatea (acasă,
în parc, pe stradă, la grădiniţă, în alte locuri) pentru a
putea înţelege care este partea conflictuală, de ce
copilul alege să se comporte în felul acesta şi ce
anume din mediul respectiv îi creează dificultăţi în a
se adapta sau exprima.
Apariţia agresivităţii la plecare poate fi un semn
al temerii de separare, de abandon, apariţia ei în
relatie cu jucăriile şi alţi copii poate fi o teamă de
deposedare şi de pierdere, apariţia ei în relaţie cu o
persoană anume poate fi expresia furiei sau a
anxietăţii, o modalitate de apărare. Sunt doar câteva
exemple.
Faţă de cine se manifestă agresiv?
Reacţia agresivă trasmite într-un mod impulsiv şi extrem
de încărcat mare parte a trăirilor copilului fie direct faţă de
persoana care a generat acele trăiri fie indirect cu ajutorul
unei persoane pe care o identifică ca fiind “rea” şi proiectează
asupra ei trăirile şi agresivitatea sa.
Relaţiile cu persoanele apropiate pot fi adesea extrem de
tensionate ceea ce generează confuzie, furie, suferinţă,
dezamagire cu care copilul nu înţelege ce să faca şi nu ştie
cum să le exprime.
Adesea, copilul poate pune în act ceea ce a văzut sau
ceea ce a trăit, poate relua sau reface folosindu-se de alţi copii
sau alte persoane pentru a înţelege el însuşi cum s-au
întâmplat lucrurile.
Astfel agresivitatea în relaţia cu unul dintre părinţi poate
fi o încercare de exprimare a furiei şi a tristeţii, în relaţie cu un
frate poate fi o exprimare a geloziei, în relaţie cu o fetiţă din
parc poate fi o exprimare a curiozităţii şi a încercării de a
înţelege diferenţele.
 Cum sunt manifestările sale?
Agresivitatea copilului poate fi directă: trage
pisica de coadă, zgârie, zgâltâie sau îsi muscă
prietenii, aruncă cuburile din lemn în leagănul
fratiorului, îsi sparge jucăriile, trage de păr si ridică
mâna asupra mamei. Agresivitatea poate de
asemenea să ia forma unor exigente permanente
care sfârsesc prin a-l sufoca pe adult, asa cum
soricelul alb este sufocat de mânutele care îl
mângâie.
Aceste doua forme de agresivitate sunt
normale. Nu trebuie să ne nelinistim decât atunci
când copilul arată o adevarata cruzime sau
brutalitate în fata unui copil mai putin voinic sau a
unui animal mic, si toate acestea fără urmă de milă
sau sentiment de vinovătie.
 Atitudinea educativă constă în a nu da vina pe
impulsul agresiv, pentru că lucrul acesta nu are nici
un efect. Pe de o parte, este vorba de a interzice cu
strictete „trecerea la actiune", făcându-l să respecte
legea morală: „Nu-ti cer să-l iubesti sau să te joci cu
el, dar îti interzic să-i faci rău“. Copilul căruia i se
vorbeste astfel simte ca sentimentele sale (furie,
ură...) sunt respectate si că nu trezesc teama. A fi
auzit si înteles dezamorsează deja procesul agresiv.
Copilul este agresiv lovind, zgâriind, muşcând,
înţepând anumite persoane – o formă de a intra în
relaţie cu ele şi de a le transmite anumite stări ale
sale care nu pot fi puse in cuvinte.
 Copilul este agresiv spărgând, deteriorând,
stricând, mâzgălind anumite obiecte din jurul său –
toate acele obiecte vor fi ca o portavoce a suferinţei
sale şi a furiei generate de neputinţa sa de a face
ceva cu această suferinţă. Aşa cum arată obiectele în
jurul lui, la fel de afectată este lumea interioară a
copilului, imaginile din jurul lui reflectă starea din
interiorul său. Copilul este agresiv verbal, înjură,
vorbeşte urât, jigneşte, este autoritar – de cele mai
multe ori această manifestare este preluata din jurul
său, trăită ca o stare tensionată şi reluată de către
copil în relaţie cu alţii pentru a încerca să înţeleagă ce
reprezintă acele cuvinte, cum sunt ele şi prin ce au
lovit atât de tare în el când le-a auzit prima oară.
 Cum era copilul înainte de a fi
agresiv?
Cum se exprima el înainte? Modul de a
comunica, în special de a comunica despre emoţii şi
trăiri care sunt dificil de exprimat, reflectă
capacitatea copilului de a face faţă frustrărilor şi
situaţiilor conflictuale. Cu cât această capacitate este
mai scăzută cu atât copilul este mai puţin apt să se
adapteze şi să se integreze, să intre în relaţie cu
ceilalţi. Aşadar, se identifica care sunt modalităţile
alese de el pentru a se exprima pe masură ce se
dezvoltă şi cum se manifestă în situaţii în care nu
poate face faţă şi apar schimbări ale comportamen-
tului său.
 Cum este copilul în familie?

Relaţiile şi capacitatea copilului de a intra într-o

relaţie şi de a se manifesta apar prin legătura
acestuia cu familia. Nu putem afla foarte multe
lucruri despre un copil şi despre modul lui de a fi,
dacă nu îl privim prin prisma relaţiilor şi legăturilor
sale cu membrii familiei. Cum este relaţia cu mama?
Cum este relaţia cu tata? Există fraţi, surori? Care
este rolul bunicilor? Există şi alte persoane
importante pentru copil care formează o familie
lărgită?
 Cum este familia?
Familia este fondul comun din care porneşte
copilul şi de la care moşteneşte ceea ce are de
transmis şi de purtat familia sa.
Relaţiile şi interacţiunile intrafamiliale, precum
şi cele cu persoanele din exterior sunt toate filtrate
de către copil şi se constituie intr-o varietate de
stimuli, pentru care nu are întotdeauna un răspuns
sau o reacţie adecvată.
Familia este precum un corp şi adesea, deşi tot
corpul se află în suferinţă, una din părţile sale doare
cel mai tare. În cazul nostru, rolul acestei părţi
aparţine copilului.
 Cum influenteaza mass-media?
Cercetari efectuate au pus în evidenta următorul
lucru: copiii care urmaresc desene animate ce contin
scene de violenta devin mai agresivi în interactiunile
lor cu colegii, în timp ce copiii care urmaresc desene
animate fara scene de violenta au un comportament
care nu prezinta schimbari in nivelul de agresivitate
interpersonala.
Fetele tind sa imite comportamentul agresiv mult
mai putin decat baietii. De fapt, majoritatea rolurilor
agresive urmărite la televizor sunt masculine, fetele
având o probabilitate mult mai mica de a găsi modele
agresive pe care să le imite. În schimb, la băieti,
cercetările arată că urmărirea violentelor televizate
amplifică comportamentul agresiv, mai ales la copiii
foarte mici.
Jocurile violente si psihologia copiilor

Jucatul acestor jocuri violente creste frecventa

gândurilor si a sentimentelor agresive precum si
nivelul de activare fiziologică, reducând astfel
frecventa comportamentului prosocial de
întrajutorare.
Părintii ar trebui să fie mai responsabili si să
urmarească mai cu atentie tipul de programe
vizionate de copil la televizor sau jocurile video pe
care le joacă copilul.
Părintii au un rol foarte important în modelarea
comportamentului copiilor; daca ei se comportă
agresiv, copiii vor fi înclinati să facă la fel.
Cinci modalităţi de a stăpâni furia
copilului
Ignorarea comportamentului sau chiar încurajarea lui,
poate să ducă la exacerbarea lui, copilul agresiv devenind un
adolescent si apoi un adult agresiv.

Copilul trebuie învătat tehnici de stăpânire a mâniei care

se vor perpetua odată cu creşterea lui. Observăm ce anume îl
face să devină agresiv si evităm motivele de criză. Stabilim
reguli! Imediat ce ne dam seama că micutul este agresiv fată
de alti copii, trebuie să-i spunem să înceteze, pentru că le face
rău acelor copii.
 Iata câteva metode pe care le putem folosi în relatia
cu copilul agresiv:
1. Discuţia.
Copilul trebuie rugat, cu calm, să explice care este
motivul pentru care a devenit atât de nervos. Această
discuţie poate ajuta unii copii să îşi stăpânească mânia şi
să se calmeze. Dacă copilul nu doreşte să vorbească, este
posibil să se simtă în siguranţă “discutând” cu un animal
de casă, cu o jucărie sau un prieten imaginar, de aceea i-
ar face bine 5 minute să se calmeze si să se gândească la
actiunile sale. Trebuie să-i propunem copilului modalităti
civilizate de a obtine ce vrea! Să-l învătăm să discute si să
ceară, mai degrabă decât să ia ceva fara a spune nimic.
Să îsi astepte rândul sau să schimbe jucăriile cu alti copii
 2. Exerciţii fizice.
Copiii se pot elibera de o parte de mânie tropăind din
picioare, lovind cu pumnii într-o pernă sau trăgând şi învârtind
de plastilină. De asemenea dansatul sau plimbarea pot ajuta.
A încuraja un copil să facă lucruile care îi plac - să deseneze,
să plimbe căţelul, să citească – îl pot ajuta de asemenea să se
concentreze pe altceva decât pe motivul mâniei.
3. Confort psihic şi afecţiune.
Copiii se pot simţi în siguranţă prin simpla prezenţă a
unui parinte, atunci când trec printr-o situaţie frustrantă. Nu
subestimaţi niciodată puterea unei îmbrăţişări şi capacitatea
sa a de a face un copil să se simtă iubit şi acceptat.
Nu este bine să luăm partea copilului sau să il acuzăm
inainte de a asculta si versiunea lui asupra celor întamplate.
Se va simti nedreptătit, fapt care ii va creste furia. Pentru a-l
calma putem să îl strângem în brate si să îi soptim calm la
ureche cuvinte linistitoare, să îl stergem pe fată cu apă rece
sau să îl mângâiem pe spate.
 4. Un bun exemplu.
Copiii imită adulţii, astfel încât modul în care vă stăpâniţi
mânia şi treceţi prin situaţii frustrante, va afecta cu siguranţă
copiii.
5. Aprecierea bunei purtări.
Asiguraţi-vă copilul că observaţi atunci când îşi rezolvă
problemele legate de mânie într-un mod pozitiv.

Un copil agresiv nu este un copil rău, el are doar vârsta

pe care o are. Trebuie mereu insistat asupra faptului că este
„bun" si că este iubit.