Imaginea unei ţări este un construct artificial; ea nu
se impune de la sine, ci este redimensionată prin
reprezentările celorlalţi. Ceea ce spun alţii că ar fi România se constituie în ultimă instanţă în fragmente care compun profilul imagologic al ţării, profil care, în măsura în care este difuzat de instanţa mediatică internaţională, se inserează şi în mentalul colectiv al spaţiului occidental. O abordare analitică a modului în care a fost înfăţişată România în presa străină de după anul 1989 relevă câteva dimensiuni prin care a fost construit portretul mediatic al ţării. Astfel, putem remarca trei mari direcţii prin care România a fost reprezentată în media: din perspectiva asumării democraţiei: subiectele cu impact mediatic au fost cele legate de incidentul violent de la Târgu Mureş şi de mineriadele cu care s-a confruntat România. În ceea ce priveşte primul subiect, el a fost tratat incomplet, accentul fiind pus pe violenţa interetnică şi pe ura pe care o manifestă românii faţă de celelalte etnii. Deşi relatările din presa străină au fost vădit inexacte şi unilaterale (nimeni nu a amintit faptul că cel care apărea în imaginilie difuzate la ştiri şi era bătut, era un român bătut de maghiari, nu un maghiar bătut de români aşa cum s-a spus), ele nu au primit nici un fel de dezminţire din partea autorităţilor române. De atunci, presa străină pare a relua periodic tema minorităţilor din România şi a discriminării la care sunt supuse acestea. În ceea ce priveşte subiectul mineriadelor, presa străină le-a condamnat, pe bună dreptate, în unanimitate, ca fiind o practică nedemocratică În octombrie, New York Times publica un material intitulat „Romania still persecutes its Hungarians", în care autorul se-ntreba de ce autoritățile de la București continuă „politica de intimidare" a minorității maghiare. După o lună, tot în New York Times, apărea un articol care analiza rivalitățile etnice din țările Europei de Est. Despre rivalitatea româno-maghiară, jurnaliștii americani remarcau că: unii etnici maghiari părăsesc România, în timp ce românii se mută din zonele locuite predominant de maghiari. Citat de NY Times, Janos Vorszsak, vicepreședintele UDMR, spunea: „Românii au trăit atât de mult în întuneric, încât acum sunt manipulați ușor. Au o psihologie primitivă." din perspectiva protecţiei sociale: subiectul predominant pe această dimensiune a fost cel legat de situaţia copiilor instituţionalizaţi. În august, LA Times scria că-n orfelinatele din România trăiesc, la limita subzistenței, o sută de mii de copii și adolescenți. Fără hrană și fără îngrijire fizică sau emoțională. Situația asta jenantă era pusă de jurnaliștii americani pe seama politicii lui Ceaușescu, omul care a vrut să mărească populația, așa că a interzis avorturile și-a oferit facilități familiilor cu măcar cinci copii. În aceste conditii, în jur de 400 de familii de americani voiau să adopte copii români, numai că până-n august 1990, doar 35 reușiseră. În ciuda poveștilor despre adopțiile pe bandă rulantă din România, mai mult sau mai puțin legale, cei de la LA Times scriau că nu era atât de ușor să adopți un orfan din România. Pe lângă birocrația consacrată, adopțiile internaționale fuseseră suspendate, în iunie, de Guvernul României, care lucra la reorganizarea procedurilor. În octombrie 1990, Washington Post scria despre reportajul difuzat pe postul de televiziune ABC, care arăta cum orfanii români trăiesc în condiții mizere. Copiii erau goi, subnutriți, înfometați și bolnavi. Cei de la Washington Post spuneau că nu s-a schimbat nimic față de regimul lui Ceaușescu, deși trecuseră deja nouă luni de la revoluție, iar orfelinatele din România primiseră o groază de ajutoare umanitare. Toate aceste ajutoare, medicamente și mâncare donate de guvernele din alte țări sau de oameni simpli, au fost prost gestionate, iar orfanii trăiau în aceleași condiții inumane ca înainte de căderea comunismului.
Într-un articol din iunie 1990, jurnaliștii de la Orlando
Sentinel remarcau fix același lucru: viața orfanilor nu se schimbase, în ciuda înlăturării lui Ceaușescu. Voluntarii străini care veniseră în România se loveau de lucruri groaznice: copii legați de pat, înfometați și pe care nimeni nu-i ținuse vreodată în brațe. În ediţia din 1 octombrie 2006, cotidianul The Sun prezintă un reportaj în care România este acuzată de un vid legislativ care oferă pedofililor britanici libertatea de a “închiria” un copil cu doar 150 de Euro. Nu se înţelege foarte clar dacă România este vinovată de existenţa pedofililor sau a existenţei persoanelor fără adăpost şi surse de venituri, în condiţiile în care legislaţia este aceeaşi. ● din perspectiva imigraţiei româneşti. Subiectele preluate şi difuzate de media pe acest palier sunt concentrate în jurul a două axe: imigranţii ilegali sosiţi din România şi comportamentul necivilizat al acestora. Încă din anul 1990, presa austriacă vorbeşte în termeni negativi despre românii imigraţi în Austria, portretul fiind unul schematic, de la portretul de cerşetor şi hoţ la cel de barbar (scandalul legat de lebedele mâncate de români la Viena). De asemenea, presa italiană prezintă schematic şi peiorativ comportamentul românilor aflaţi în Italia; de curând, cotidianul Il Tempo prezintă practicile lipsite de civilizaţie ale românilor, de la zgomotul pe care aceştia îl fac la ore improprii până la reţelele de crimă organizată în care românii se constituie. Unul dintre cele mai elaborate materiale scrise despre România este controversatul articol “România la fundul grămezii”, semnat de Tony Judt în The New York Review of Books, în ediţia din 1 noiembrie 2001. Autorul articolului, un reputat profesor la New York University, conturează un portret al României în nuanţe peiorative. Articolul abordează problema României ca singura ţară fost comunistă care nu a reuşit să-şi constituie o identitate democratică; scris după alegerile prezidenţiale din 2000, articolul aduce în scenă problema ultra-naţionalismului românesc şi a inconsecvenţei istorice a României (cu referire la poziţia României în cel de-al doilea război mondial). Rapoartele de ţară din octombrie 2002 şi noiembrie 2003 reiau tema copiilor instituţionalizaţi, de această dată într-o notă pozitivă: se remarcă adoptarea de către România a legislaţiei necesare, dar rămânem încă vulnerabili în ceea ce priveşte implementarea legilor. Deşi raportul de ţară abordează şi probleme legate de economie, justiţie sau administraţie, pe plan mediatic temele cu cea mai mare ocurenţă sunt cele legate de traficul de copii şi de imigraţia ilegală. Rapoartele de ţară din următorii doi ani, 2004 şi 2005, articulează o temă nouă, şi anume tema corupţiei, dar fac referiri şi la vulnerabilităţile din sectorul administrativ şi din cel economic. Reprezentarea în presa internaţională însă este realizată prin tema devenită de acum şablon: copiii aflaţi în orfelinate şi traficul de carne vie, de aici apărând teme corelative, cum ar fi prostituţia juvenilă şi situaţia adopţiilor internaţionale. Astfel, ediţia din 24 septembrie 2006 a cotidianului The Sunday Times publică articolul “Orfanii din România denunţă anii de abuz”, articol care are ca punct de plecare scrisoarea unor copii crescuţi în orfelinatele româneşti. Ultimul raport al Comisiei Europene în ceea ce priveşte România pune sub semnul întrebării siguranţa alimentară şi deficienţele referitoare la utilizarea eficientă a fondurilor pentru agricultură. În acelaşi timp, mass media din Italia iniţiază o serie de articole dure şi denigratoare la adresa imigranţilor români din această ţară. Un articol din 3 octombrie 2006 publicat de cotidianul Il Tempo vorbeşte despre români ca fiind “o etnie ce apare mereu la cronica neagră”, readucând în prim plan problema imigraţiei ilegale şi pe cea a reţelelor româneşti de crimă organizată. De asemenea, cu o zi înaintea Raportului de ţară, cotidianul La Reppublica abordează problema imigranţilor români clandestini, iar cotidianul britanic The Sunday Times publică pe 23 iulie 2006 un articol intitulat “ Teama de 45.000 de indezirabili”, cu referire la imigranţii români şi bulgari în spaţiul britanic. Într-un articol apărut în aprilie 1990, în Seattle Times , președintele Federației Române de Baseball avea o poveste cum că oina românească i-a inspirat pe americani să inventeze baseballul. Se- ntâmpla în 1839, când niște români din Transilvania au intrat în armata SUA și i- au învățat oină pe americani, după care aceștia au schimbat regulile și-au inventat alt sport. Știrea asta venită de la București apare și-n Orlando Sentinel, o altă publicație americană. În aprilie 1990, LA Times amintea ascensiunea frauduloasă a echipei FC Olt Scornicești, din orașul natal al lui Nicolae Ceaușescu. La sfârșitul anilor '70, Scorniceștiul protejat de Ceaușescu a obținut două promovări consecutive, până în prima ligă a fotbalului românesc. Prima promovare, după un 18-0 în ultima etapă, adică fix scorul de care avea nevoie. A doua, cu un gol marcat după ce meciul se terminase, validat însă, pentru că „arbitrul n-a avut de ales și-a validat golul viciat.“În același text, era pomenit și recentul, pe atunci, scandal de la finala Cupei României din 1988. Într-un material semnat din București, Ungaria, LA Times analiza cum prosperă piața neagră în fostele țări țări comuniste din Estul Europei, la nouă luni după decembrie '89. Î n timp ce Polonia, Yugoslavia, Ungaria și Cehoslovacia se luptau din greu cu comerțul la negru, România și Bulgaria, „conduse de foștii comuniști", îl tolerau. La noi, se vindeau pe străzi mâncare sau electronice, aduse de afară sau sustrase de prin fabrici.În condițiile în care leul era în picaj, americanii scriau că „țigările Kent erau cea mai stabilă monedă a României". Revoluția din 1989 i-a eliberat și pe românii care fugiseră în străinătate, nu doar pe cei din țară. Tot într-un articol din LA Times, din ianuarie 1990, românii din California mărturiseau că au devenit mai relaxați și pot să formeze o comunitate, în adevăratul sens al cuvântului. Până la căderea comunismului, românii nu prea vorbeau între ei, se bănuiau unii pe alții c-ar fi spioni ai Securității, iar „singurele locuri unde puteai să vezi împreună mai mult de 50 de români erau bisericile". Odată dat jos regimul dictatorial, românii din California au putut să facă lucruri noi: să dezbată politică la telefon, cu cei din țară, pentru că nu se mai temeau că-s ascultați ori să-și semneze scrisorile pe care le trimiteau în România. Aşadar, putem releva în acest moment două mari dimensiuni de vulnerabilitate ale imaginii României în ceea ce priveşte reprezentarea lor în mass media internaţională: problema copiilor instituţionalizaţi şi problema imigranţilor români în spaţiul occidental. Aceste două paliere de imagine au fost redimensionate de către instanţa mediatică, ele constituindu-se ca subiecte de presă chiar şi atunci când Rapoartele de ţară înregistrau progrese în ceea ce priveşte situaţia copiilor instituţionalizaţi şi a imigranţilor veniţi din România