Capitolul 7 Pomicultura

ÎNGRIJIREA SPECIILOR POMICOLE IN POMICULTURA
ALTERNATIVA ŞI RECOLTAREA FRUCTELOR
Pomicultura este ştiinţa care studiază biologia şi cele mai bune metode
de înmulţire şi de îngrijire a pomilor şi arbuştilor fructiferi, astfel încât cu
minimum de cheltuieli să obţinem venituri cât mai mari.
Pentru aceasta ea interacţionează cu alte ştiinţe cum ar fi: biologia,

fiziologia şi biochimia vegetală în general şi cea pomicolă în special, genetica şi
ameliorarea pomicolă, ştiinţele solului, nutriţia pomilor, fito-protecţia şi fito-
farmacia, combaterea dăunătorilor, fenologia pomilor, arhitectura pomilor,
adaptabilitatea diferitelor specii şi soiuri pomicole la factorii de climă şi de sol,
managementul plantaţiilor pomicole, prospecţiunile de piaţă, ştiinţe economice şi
legislaţie.
Se ştie că nimic nu a apărut întâmplător pe pământ şi prin urmare nici pomii şi

nici omul.
În evoluţia relaţiei între om şi pom s-au acumulat cunoştinţe care au

fundamentat şi au dezvoltat ştiinţa pomiculturii.
Vedem deci, că pomicultura face parte din viaţa omului ca oricare altă
îndeletnicire utilă şi dacă este utilă este şi importantă.
Putem sintetiza importanţa pomilor şi a pomiculturii în câteva puncte:
1. Pomii stabilizează solul prin rădăcinile lor iar în zonele de deal, opresc eroziunea
solului;
2. Curăţă atmosfera de bioxid de carbon făcând aerul mai sănătos;
3. În zonele în care plantaţiile sunt în masiv, acestea încetinesc tăria vânturilor şi atrag
ploile;
4. Umbra pomilor oferă călătorului obosit adăpost de arşiţa verii;
5. Infrumuseţează localităţile;
6. Ataşează pe om de loc;
7. Fructele sunt surse naturale de vitamine şi săruri minerale, fiind recomandate de
medici în diferite diete alimentare;
Putem sintetiza importanţa pomilor şi a pomiculturii în câteva puncte:
8. Cultura pomilor, oferă mâna de lucru atât pentru oamenii în putere dar chiar şi pentru
copii şi bătrâni, mai ales, la cules;
9. Plantaţiile pomicole măresc valoarea terenului şi constituie oinvestiţie profitabilă;
10. Lemnul de cireş, nuc, păr, constituie un material nobil pentru lucru în
confecţionarea mobilei;
11. Constituie importante surse de venituri, cu condiţia să fie stimulată prin legislaţie
adecvată investiţia, exploataţia şi valorificarea fructelor pe piaţă în stare proaspătă şi
prelucrată.
Clasificarea speciilor pomicole
Speciile pomicole din zonele cu climat temperat, climat ce caracterizează şi ţara noastră
sunt clasificate după următoarele criterii:
A. pomologic,
B. habitus
C. botanica sistematica
A. După criteriul pomologic speciile cultivate sunt grupate în: pomacee,

drupacee, nucifere, bacifere.
Grupa pomaceelor cuprinde speciile: măr, păr, gutui, moşmon şi se formează
din îngroşarea ovarului care concreşte cu receptaculul floral.
Caracteristicile pomaceelor sunt:
► intră relativ târziu pe rod, obţinându-se producţii mari;
► speciile sunt rezistente la temperaturi scăzute;
► repausul de iarnă este de lungă durată;
► degarnisirea coroanei se face lent datorită existenţei mugurilor micşti.
Grupa drupaceelor cuprinde speciile pomicole care au fructul o drupă: piersicul,

caisul, cireşul, vişinul, prunul, migdalul, mirobolanul. Sămânţa la aceste specii este
acoperită de un endocarp cu care, împreună formează sâmburele.
Toate aceste specii sunt precoce dar dau producţii mai mici.
Caracteristicile drupaceelor sunt:
► repausul de iarnă este de scurtă durată, pomii pornesc uşor în vegetaţie;
► degarnisirea ramurilor este mult mai accentuată (din mugurele de rod se formează
florile şi fructele iar după recoltare ramura anuală rămâne degarnisită).
Din grupa nuciferelor fac parte următoarele specii: nucul, alunul, castanul. De la
aceste specii se consumă sămânţa, ea fiind protejată de un endocarp. Marea majoritate a
speciilor din această grupă prezintă flori unisexuat monoice.
Grupa baciferelor include coacăzul, agrişul, zmeurul, căpşunul, specii cu fructe

uşor perisabile. Din punct de vedere morfologic, fructele speciilor din aceasta grupă
sunt foarte variate: bace false la coacăz şi agriş, polidrupe la zmeur şi receptacul
îngroşat la căpşun.
B. Clasificarea după habitus împarte speciile pomicole în următoarele grupe:

1. Pomi propriu-zişi; sunt specii lemnoase care prezintă un singur trunchi şi o
singură coroană; prezintă o longevitate mare (30 - 100 ani); înălţimea este de 10 - 30 m,
iar pomii de cultură ajung la 2,5 - 3 m. Speciile se înmulţesc uşor pe cale vegetativă.
2. Arbustoizii sunt specii pomicole lemnoase care prezintă mai multe tulpini, de
vârste şi dimensiuni diferite, dar care au o singură coroană (exemple: alunul, gutuiul);
înălţimea este de circa 7 - 10 m iar durata de viaţă de 20-30 ani. Aceste specii se
înmulţesc foarte uşor pe cale vegetativă datorită drajonării (drajonul reprezintă o nouă
plantă care se formează din mugurii adventivi existenţi pe rădăcini);
3. Arbuştii sunt specii cu aspect de tufă, înălţimea este cuprinsă între 1,5 - 2,5m;
Arbuştii prezintă mai multe tulpini de vârste diferite. Din această grupă fac parte speciile
de coacăz negru, agriş. Durata de viaţă a speciilor este de 15 - 20 ani; se înmulţesc
foarte uşor pe cale vegetativă (apar tulpini foarte tinere).
4. Subarbuştii (semiarbuştii) prezintă ţesuturi mecanice slab dezvoltate. Unele
specii pot prezenta tulpini erecte (zmeur), altele tulpini târâtoare (murul fără ghimpi).
Durata de viaţă a unei tulpini este de 2 ani, după care tulpina se usucă în mod natural.
Planta poate trăi până la 10-15 ani. Speciile se înmulţesc foarte uşor prin stoloni de vârf
(în cazul speciei mur);
5. O grupă nouă intrată în spectrul mai larg al speciilor pomicole o reprezintă

lianele. Lianele prezintă ţesuturi mecanice slab dezvoltate, tulpinile sunt de circa 20 -
25 m prezentând un diametru de 10 - 15 mm. Specia reprezentativă pentru aceasta grupă
de plante este kiwi;
6. Reprezentantul plantelor semiierboase este căpşunul. Se întâlnesc culturi de

căpşun anuale sau multianuale. Acestă specie se înmulţeşte foarte uşor prin stoloni;
Ultima grupă este reprezentată de plantele subtropicale şi tropicale. Exemplu clasic
pentru această grupă este smochinul cultivat predominant în sudul şi sud-vestul ţării.
C. Clasificarea botanică a speciilor pomicole
Marea majoritate a speciilor pomicole face parte din Ordinul Rosales, Familia
Rosaceae care a fost împărţită în trei subfamilii :
1. Subfamilia Pomoideae cuprinde speciile :
● Măr (Malus domestica),
● Păr ( Pirus communis),
● Gutui (Cydonia oblonga),
● Moşmonul (Mespilus germanica),
● Scoruşul (Sorbus domestica);
C. Clasificarea botanică a speciilor pomicole
Marea majoritate a speciilor pomicole face parte din Ordinul Rosales, Familia
Rosaceae care a fost împărţită în trei subfamilii :
2. Subfamilia Prunoideae este alcătuită printre altele de :
● Prun (Prunus domestica),
● Cais (Armeniaca vulgaris),
● Piersic (Persica vulgaris),
● Migdal (Amigdalus communis),
● Cireş (Cerasus avium),
● Vişin (Cerasus vulgaris);
3. Subfamilia Rosoideae prezintă ca specii cultivate :

● Fragaria vesca (fragi de pădure), Fragaria moschata (căpşunul), Rubus
caesius (mur), Rubus idaeus (zmeur).
● Familia Saxifraceae are în componenţă genul Ribes. Trei specii sunt mai
importante : Ribes nigrum (coacăzul negru), Ribes rubrum (coacăzul roşu), Ribes
uvacrispa (agrişul).
► Din cadrul Ordinului Junglandales face parte Familia Junglandaceae, cu două specii
mai importante: Juglans regia şi Juglans nigra (nucul comun şi nucul negru).
► Din Ordinul Fagales, importanţă pomologică prezintă familiile Fagaceae (specia
Castanea sativa - castanul comestibil) şi Betulaceae (specia Corylus avellana - alunul).
ÎNGRIJIREA SPECIILOR POMICOLE IN POMICULTURA ALTERNATIVA ŞI
RECOLTAREA FRUCTELOR
Lucrarile tehnologice în pomicultura ecologică

Managementul solului
Este ştiut faptul că în evoluţia lui, sub acţiunea factorilor naturali şi de
intervenţie agricolă, solul, cu procesele fizice, chimice şi biologice care au loc în
interiorul său, tinde mereu să revină la stări de echilibru dinamic, caracterizate prin
tendinţe de egalizare a aporturilor şi exporturilor de energie şi de substanţe.
Atunci când nu se fac intervenţii de optimizare a însuşirilor fizice, chimice şi

biologice ale solului la nivelul ridicat al cerinţelor plantelor cultivate, starea de fertilitate
a solului scade considerabil, până la limite minime care tind să se păstreze constante
într-o conjunctură dată de factori naturali şi antropici.
Managementul solului
Aşadar, pe lângă intervenţiile de natură chimică (amendamente,
fertilizare etc.) şi biologică (soiuri, hibrizi, rotaţii, inoculări ş.a.), cele de natură
fizică (arătura, pregătirea patului germinativ, afânarea adâncă, lucrările de
îmbunătăţiri funciare, irigarea etc) au rolul de a schimba această stare iniţială,
minimală a solului cu scopul de a îmbunătăţi structura şi fertilitatea solului şi
implicit de a utiliza de către vegetaţie, într-un grad cât mai înalt energia
radiantă de la soare în procesul fotosintezei.
Prin urmare, lucrările tehnologice de întreţinere a solului fac parte din

ansamblul de măsuri menite să asigure optimizarea însuşirilor fizice, chimice şi
biologice ale solului (astfel încât acestea să corespundă într-o măsură cât mai
mare cerinţelor de cultură a plantelor), deci de îmbunătăţire a structurii şi
fertilităţii acestuia, de prevenire şi diminuare a fenomenelor de eroziune şi a
efectelor poluante ale îngrăşămintelor şi erbicidelor şi a celorlalţi factori
potenţial poluanţi.
Managementul integrat al solului presupune aplicarea raţională şi

eficientă din punct de vedere economic şi ecologic a unui complex de măsuri
tehnologice (lucrările solului, aplicarea amendamentelor şi îngrăşămintelor,
rotaţia culturilor, irigarea ş.a.), pe seama cunoaşterii detaliate ale condiţiilor
fizico-chimice ale solului.
Managementul solului trebuie să înceapă încă din faza fundamentării

ecopedologice a alegerii terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor de pomi.
Fundamentarea respectivă trebuie să ţină seama în primul rând de criteriile
climatice (resursele termice necesare pentru desfăşurarea normală a proceselor
de creştere şi de rodire, regimul eolian).
Având în vedere că în general pentru plantaţiile pomicole se folosesc

terenurile înclinate, de pe versanţi, la înfiinţarea plantaţiilor tinere trebuie să se
ţină seama de condiţiile de relief (înclinaţia terenului, expoziţie etc.). Din acest
punct de vedere aceste terenuri în 3 categorii: terenuri fără restricţii (plane sau
cu înclinaţia < 10 % pentru măr, păr, prun , cireş, vişin, cais, piersic); terenuri
cu restricţii (cu înclinaţii de 10 – 15 % pentru măr, păr, prun, cireş, vişin) şi
terenuri excluse (cu înclinaţii > de 10 – 15 % pentru măr, păr, prun, cireş şi
vişin şi > 10 % pentru cais şi piersic).
Un alt criteriu foarte important este acela de sol (conţinutul de

carbonaţi, gradul de sărăturare, volumul edafic, pH-ul solului, regimul de apă –
aer din sol, oboseala solului). În anumite condiţii, carbonaţii de calciu din sol
pot constitui factor limitativ în obţinerea de recolte de fructe prin diminuarea
vigorii pomilor şi reducerii grosimii trunchiului. Pe de altă parte, în anumite
condiţii, excesul şi conţinutul variabil de carbonaţi pot determina apariţia
clorozei ferocalcice la unii pomi fructiferi.
Solurile sărăturate, prin conţinutul ridicat de sodiu schimbabil, este

nefavorabil creşterii şi dezvoltării pomilor fructiferi.
Volumul edafic în care îşi desfăşoară activitatea sistemul radicular al

pomilor trebuie ales în funcţie de portaltoi. Din acest punct de vedere portaltoii
mărului şi prunului au o putere de penetrate mai redusă iar portaltoii părului,
cireşului şi vişinului au o putere de penetrare mai mare
Reacţia solului reprezintă un factor important care condiţionează buna

dezvoltare a speciilor pomicole. Această însuşire chimică a solului, un rol
determinant în desfăşurarea altor procese chimice (mobilitatea unor macro şi
microelemente cu funcţie esenţială în dezvoltarea pomilor ş.a.) şi biologice
(condiţionează activitatea microorganismelor şi a microfaunei) din sol.
Din punct de vedere al pH-ului speciile pomicole au stabilite foarte

riguros limitele optime şi intervalele de toleranţă pentru domeniul acid, neutru,
sau alcalin.
Alegerea necorespunzătoare a solurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor

funcţie de cerinţele pomilor faţă de reacţia solului, sau neîntreprinderea de
măsuri pentru optimizarea acestei însuşiri, face ca reuşita unei plantaţii
pomicole să fie redusă din start.
Alături de ceilalţi factori menţionaţi, menţinerea echilibrului între

regimul de apă şi cel de aer al solului (regimul aero-hidric) în zona de
activitate a sistemului radicular care să susţină procesele de creştere şi rodire la
nivelul potenţialului biologic al combinaţiei soi – portaltoi, reprezintă o
caracteristică importantă în reuşita unei plantaţii de pomi viguroase, capabilă să
asigure producţii cantitative şi calitative superioare. Această calitate a solului
este determinată de o textură şi o structură optimă a solului.
Oboseala solului este adesea neglijată în alegerea terenului pentru

înfiinţarea unei noi plantaţii.
Nu este recomandat ca o plantaţie să succeadă imediat unei alte plantaţii
desfiinţate, ci după o perioadă de minimum 3 ani de cultivare a acesteia din
urmă cu plante anuale (de preferinţă leguminoase).
Fregoni face o clasificare a principalelor specii de pomi privind timpul

necesar de succedare sieşi sau după altă specie.
Oboseala solului creează în primul rând un dezechilibru biologic în sol.
Sub raport economic şi ecologic sistemele de întreţinere a solului în
pomicultură trebuie să asigure o menţinere şi o îmbunătăţire a structurii şi
fertilităţii solului, evitarea proceselor de eroziune şi a efectelor de poluare a
mediului ambiant (sol, apă, aer).
În acest context, în pomicultură se recomandă aplicarea mai multor sisteme de

întreţinere a solului funcţie de sistemul de cultură ales (clasic, intensiv, semiintensiv),
condiţiile de relief (înclinaţie) şi pedoclimatice astfel:
►ogorul negru ;
► mulcirea solului ;
► înierbarea artificială sau naturală a solului ;
► cultura asociată a plantelor agroalimentare în plantaţiile pomicole tinere .
În acest context, în pomicultură se recomandă aplicarea mai multor sisteme de

întreţinere a solului funcţie de sistemul de cultură ales (clasic, intensiv, semiintensiv),
condiţiile de relief (înclinaţie) şi pedoclimatice astfel:
►ogorul negru ;
► mulcirea solului ;
► înierbarea artificială sau naturală a solului ;
► cultura asociată a plantelor agroalimentare în plantaţiile pomicole tinere .
În cadrul acestui sistem sunt mai multe variante:
► ogor negru curat,
► ogor negru întrerupt,
► ogor cu îngrăşăminte verzi ş.a.
Ogorul negru curat de buruieni

Această variantă de întreţinere a solului constă în: afânare repetată a
solului prin arătură şi 2 – 3 praşile mecanice anuale, fără cultivare de plante
între rânduri. Ea prezintă însă, unele dezavantaje sub aspect economic,
tehnologic şi ecologic.
Prin trecerile repetate cu agregatele în vederea executării unor lucrări de

întreţinere, se tasează puternic solul, se formează hardpanul cu repercursiuni
negative asupra structurii solului, microorganismele suferă, fiind distruse,
descompunerea materiei organice se intensifică, ducând la reducerea
conţinutului acesteia şi se îngreunează circulaţia maşinilor în plantaţie pe timp
ploios.
Ogorul negru curat de buruieni

În plantaţiile tinere situate pe terenuri înclinate poate produce eroziunea
solului.
La toate aceste incoveniente se adaugă şi faptul că sistemul de
întreţinere ogor negru curat, necesită consumuri mari de energie şi manoperă.
Din acest motiv s-au găsit mai multe variante ale ogorului negru: ogor
negru interrupt şi ogor negru cu îngrăşăminte verzi.
Ogorul negru întrerupt, se foloseşte în anii cu exces de umiditate spre sfârşitul

verii şi toamna.
Până la sfârşitul lunii iulie, solul din plantaţii se lucrează menţinându-se curat
de buruieni, după care se lasă nelucrat cu scopul ca buruienile să consume din apa în
exces şi să apere solul de eventuale eroziuni.
Unul din avantajele acestei variante, este coacerea mai bună a lemnului,
comparativ cu varianta ogor negru curat.
Ogorul negru combinat cu îngrăşăminte verzi

Îngrăşămintele verzi, reprezentate în mare parte de leguminoase anuale aduc un
aport foarte important în sol, în primul rând de elemente nutritive (în special azot),
precum şi de materie organică.
În acelaşi timp au efecte benefice în ceea ce priveşte afânarea solului şi

îmbunătăţirea structurii acestuia.
În plantaţiile intensive din zonele cu precipitaţii de peste 700 mm anual, se

poate întreţine solul ca ogor negru până când fructele şi lăstarii cresc intensiv, pentru ca
apoi să fie cultivate plante cu creştere rapidă care se încorporează ca îngrăşământ verde.
Folosirea acestei variante de întreţinere a solului se face astfel încât consumul

de elemente nutritive al plantelor folosite ca îngrăşământ verde să nu concureze pe cel al
speciilor pomicole din plantaţiile respective.
Din acest punct de vedere sunt practicate trei subvariante de ogor în care
cultivarea plantelor folosite ca îngrăşăminte verzi (plante acoperitoare) se face astfel
încât ele să acopere terenul primăvara, iarna sau vara.
Culturile acoperitoare de primăvară

În zonele submontane, se pot obţine rezultate bune prin folosirea ca
îngrăşăminte verzi a lupinului, bobului, îngrăşate cu NPK, borceagul de
primăvară, hrişca, trifoiul şi Facelia care sunt şi plante melifere.
Culturile acoperitoare se încorporează în sol cu ajutorul grapelor cu

discuri după ce în prealabil au fost tăvălugite. G. Mihăiescu (1998), specifică
faptul că la Secţia de Cercetare Bilceşti – Argeş la o altitudine de 840 m, prin
încorporarea lupinului şi bobului, îngrăşate cu NPK, semănate după legarea
fructelor şi încorporate în sol în a doua jumătate a lunii august, când erau la
sfârşitul înfloritului, s-au obţinut rezultate foarte bune.
Culturile acoperitoare de iarnă, se practică în special în zonele cu

soluri nisipoase, pentru a proteja solul de eroziunea eoliană.
Ele pot fi reprezentate de borceagul de toamnă format dintr-un amestec

de secară sau orz de toamnă şi măzăriche de toamnă, rapiţă, muştar alb sau
negru.
În general, aceste plante se seamănă după recoltarea fructelor, din a

doua jumătate a lunii august, până la sfârşitul lunii septembrie şi se introduc în
sol în primăvara următoare.
Culturile acoperitoare de vară

Pot fi folosite în acest scop lupinul galben şi lupinul albastru (180 – 220 kg sămânţă/ha),
hrişca (80 – 100 kg sămânţă/ha). Se seamănă în prima jumătate a verii şi se introduc în
sol toamna. Sunt indicate pentru speciile şi soiurile cu coacere timpurie de cireş, vişin,
măr , prun.
Pentru o bună eficienţă, stratul de mulci trebuie să aibă o grosime de 6 – 12 cm, în acest
sens folosindu-se o serie de materiale cum sunt: bălegar păios, paie, tulpini de porumb
sau de floarea soarelui tocate mărunt, frunze uscate, turbă, rumeguş, folie de plastic,
materiale textile din fibre naturale ş.a.
Acest sistem poate fi folosit inclusiv în cadrul gospodăriilor de la ţară, unde

asemenea materiale pot fi găsite cu uşurinţă.
Mulciul odată aplicat, trebuie menţinut pe toată durata plantaţiei, pentru a nu se

produce schimbări bruşte de temperatură, aeraţie şi umiditate în sol, schimbări ce pot
afecta activitatea rădăcinilor, microflorei şi microfaunei din sol.
Stratul de mulci trebuie completat o dată la 2 – 3 ani, eficacitatea lui scăzând pe

măsură ce se descompune şi putrezeşte.
Avantajele mulcirii solului, sunt multiple şi anume:

►menţine umiditatea solului, împiedică eroziunea,
► previne sau întârzie apariţia buruienilor, menţine solul afânat şi-l
îmbogăţeşte în materie organică,
► menţine temperatura mai ridicată cu 2 – 3 oC în timpul iernii şi cu 8 oC mai
scăzută în timpul verii, faţă de ogorul negru curat.
Pentru ca aceste avantaje să nu fie transformate în dezavantaje, se va avea în
vedere ca materialele folosite ca mulci, să nu fie poluate, infestate cu seminţele unor
buruieni sau cu germenii unor boli.
Trebuie avute în vedere şi unele dezavantaje ale mulcirii solului, care se referă
la pericolul de incendii pe timp de secetă şi temperaturi foarte ridicate, favorizează
înmulţirea rozătoarelor, a insectelor dăunătoare, apropierea rădăcinilor de suprafaţa
solului.
Aceste dezavantaje pot fi însă evitate prin aplicarea udărilor pe timp de secetă,
distrugerea rozătoarelor şi a insectelor dăunătoare, prin mijloace ecologice.
Înierbarea artificială sau naturală a solului
Înierbarea artificială a intervalelor dintre rânduri este indicată pe terenurile în

pantă din zonele suficient de umede sau chiar în zonele cu mai puţine precipitaţii unde,
însă, există posibilitatea de a se completa deficitul de apă prin udări.
Utilizarea acestui sistem prezintă unele avantaje ca:
►prevenirea eroziunii solului şi menţinerea structurii glomerulare a solului;
► permite efectuarea unor lucrări cu agregate mecanice, imediat după ploaie,
cea mai importantă lucrare fiind tratamentele fitosanitare;
► asigură iarbă pentru animale sau pentru mulci;
► fructele în plantaţiile cu sistem de înierbare au pulpa mai densă şi sunt mai
intens colorate.
Înierbarea artificială sau naturală a solului
În zonele cu mai multe precipitaţii se poate folosi sistemul de benzi

înierbate intercalate cu ogor negru curat. La fiecare 3 – 4 ani, intervalele
înierbate se ară lăsându-se ogor negru, iar celelalte intervale se înierbează.
Pentru înierbarea intervalelor dintre rânduri se pot folosi amestecuri

formate din graminee (Lolium perene, Dactylis glomerata, Phleum
pratense, Festuca rubra), fie amestecuri din gramineele amintite şi
leguminoase (trifoi, ghizdei).
Cantitatea necesară de sămânţă se va calcula ţinându-se seama că la

hectarul efectiv se va administra între 35 – 50 kg de sămânţă amestec. Pe
rândurile de pomi, solul se lucrează ca ogor negru.
Înierbarea naturală
Înierbarea naturală, sau ţelina permanentă, se practică încă în livezile

clasice şi semiintensive situate în zonele de deal. Avantajele acestui sistem
sunt aceleaşi ca şi la înierbarea artificială, dar cheltuielile sunt mai mici.
Iarba din livezile clasice, păşunându-se sau cosindu-se, va fi protejată de
efectul toxic al insecticidelor, fie respectându-se timpii de pauză
recomandaţi, fie folosindu-se insecticide biologice.
Cultura asociată a plantelor agroalimentare în plantaţiile pomicole

tinere.
În primii 4 – 5 ani de la plantare în livezile cu distanţe între
rânduri de cel puţin 4 m, se pot cultiva intercalat plante agroalimentare cu
talie joasă de tipul rădăcinoaselor (cartofi, morcovi, ţelină, păstârnac ş.a.),
ceapă, usturoi, dovleci, pepeni, castraveţi, fasole oloagă, mazăre, la care
partea comestibilă nu vine în contact direct cu substanţele de stropit.
Cultura asociată a plantelor agroalimentare în plantaţiile pomicole

tinere.
Se mai pot cultiva în cultura intercalată şi căpşuni, cu condiţia să

se respecte perioada de pauză (10 – 14 zile) necesare înainte de începerea
recoltării, timp în care nu se utilizează pesticide, poate doar cele
biologice (piretrina) care nu sunt toxice pentru om şi albine.
Nutriţia şi fertilizarea pomilor în sistem ecologic
1. Nutriţia minerală la pomii fructiferi

Speciile pomicole asemănător plantelor cultivate includ în structurile lor
biologice elemente minerale cum ar fi : azotul, fosforul, potasiul, calciul,
sulful, fierul.
Particularitatea plantelor pomicole o constituie aceea că spre deosebire de

plantele anuale, elemente cum ar fi: azotul, fosforul, potasiul, calciul şi
magneziul sunt necesare în cantităţi mai mari, de ordinul zecilor de
kilograme la hectar iar microelemente cum ar fi: fierul, zincul, cuprul,
manganul, molibdenul, borul şi clorul, sunt utilizate în cantităţi mai mici
de ordinul zecilor de grame la hectar, deşi acestea nu joacă nicidecum un
rol minor în metabolismul pomilor.
Cunoaşterea consumului de elemente minerale de către speciile pomicole se

bazează pe metode de determinare directe şi mai ales pe metode indirecte. Metodele
directe constau în sacrificarea pomilor de diferite vârste şi efectuarea analizelor
chimice globale ale întregului material biologic rezultat.
Metodele indirecte se bazează pe evaluarea creşterilor anuale ale rădăcinii şi

tulpinii, evaluarea masei foliare prin probe de sondaj, precum şi evaluarea masei
fructelor prin cântărire şi analize de compoziţie chimică. Rezultatele obţinute, prin
determinări directe sau indirecte, se corelează cu bilanţul consum - restituire şi
capacitatea pomilor de a reutiliza unele elemente minerale.
Rezultatele coroborate stau la baza decizilior de aplicare a fertilizărilor (

momente, tipuri şi cantităţi de îngrăşăminte) în plantaţiile pomicole.
Nivelul consumului de elemente minerale este determinat de :
► particularităţile biologice ale speciei, soiului şi portaltoiului;
► vârsta pomilor;
► tipul de organ al pomului ( fructe, frunze, lemn);
► condiţiile ecopedologice;
► sistemul de cultură, sortimentul şi tehnologia aplicată.
Există un determinism genetic al fiecărei specii pomicole pentru cantitatea

de elemente minerale extrase din sol. Astfel, specia piersic extrage cea mai mare
cantitate de elemente minerale din sol, fiind urmată apoi de măr, cireş, vişin, prun şi
păr.
Combinaţia soi-portaltoi este, de asemenea, un factor care influenţează

nivelul cantitativ al elementelor minerale din sol consumate de către pomi.
Pe măsura creării de soiuri şi portaltoi cu diferite particularităţi genetice şi

introducerea acestora în plantaţii, apare necesitatea elaborării unui sistem de
fertilizare la nivel de soi-portaltoi, bazate pe rezultatele cercetărilor în acest
domeniu.
Irigarea pomilor în sistem ecologic
Irigarea este metoda principală de a completa cerinţele plantelor pentru

apă.
Apa este indispensabilă plantelor, ea fiind un component de bază al celulelor

şi ţesuturilor vii. Apa participă direct sau indirect la toate procesele fiziologice şi
biochimice care se petrec în plantă influenţând ritmul de creştere al rădăcinilor
plantelor.
Apa din sol, din punct de vedere al accesibilităţii ei la plante, se află sub
diferite forme, condiţionate de forţele care acţionează în relaţiile sol - apă :
- forţa de sucţiune;
- forţa capilară;
- forţa gravitaţiei;
Aceste forme se prezintă într-o gamă foarte largă începând de la apa strâns legată în
jurul particulelor de sol până la apa ce se scurge liber pe verticală prin porii mari
ai solului :
- apa higroscopică,
- apa peliculară,
- apa capilară,
- apa gravitaţională.
In practica irigării pomilor în sistem ecologic, ne interesează apa accesibilă

sau apa utilă plantelor, respectiv apa capilară, care se înscrie în domeniul aşa zisului
“ interval al umidităţii solului “, delimitat de coeficientul de ofilire şi de capacitatea
de câmp pentru apă a solului.
Pomii conţin o mare cantitate de apă, reprezentând circa 75-85% din greutatea
totală a acestora.
Consumul de apă al culturilor pomicole se produce pe două căi: prin

transpiraţie şi prin evaporaţie la suprafaţa solului.
Consumul total de apă realizat de plantaţiile pomicole

(transpiraţie+evaporaţie) este condiţionat de o serie de factori:
- factori climatici ( temperatura, umiditatea aerului, regimul eolian );
- biologici (specie, soi);
- pedologici şi agrotehnici (tipul de sol, sistemul de întreţinere).
In zonele de stepă uscată în care regimul pluviometric anual nu depăşeşte

500 mm precipitaţii (Dobrogea, Bărăgan, sudul Olteniei) completarea necesarului de
umiditate a solului în plantaţiile pomicole se face prin irigare.
De asemenea, în zonele în care precipitaţiile anuale însumează între 500- 600

mm, în condiţiile livezilor intensive şi superintensive, de tip industrial, irigarea este
necesară.
La stabilirea momentelor optime de udare se va ţine cont de perioadele în

care pomii au mai mare nevoie de apă, acestea fiind:
► legarea fructelor,
► căderea fiziologică,
► întărirea sâmburilor,
► creşterea intensă a lăstarilor şi fructelor
► diferenţierea mugurilor de rod.
Irigarea caisului - deşi caisul este rezistent la secetă, pentru a obţine

producţii de calitate corespunzătoare, are nevoie de irigare în următoarele fazele
critice:
- la diferenţierea mugurilor;
- faza intensă de creştere a fructelor;
- când apa din precipitaţii nu este suficientă sau lipseşte.
In lipsa apei, fructele ramân mici , diferenţierea mugurilor de rod este slabă
iar o parte din fructe cad.
Irigarea caisului în perioada maturării fructelor are efecte negative întrucât,

provoacă crăparea fructelor (la unele soiuri) şi le atenuează însuşirile organoleptice.
Cantitatea de apă la o udare este în jur de 350 – 400 m.c./ha, iar numărul de
udări este dependent de condiţiile climatice.
Prin irigare se poate ajunge la un spor de producţie de 40% şi la îmbunătăţirea

calităţii fructelor, ceea ce face eficientă udarea caisului.
Irigarea piersicului - Cantitatea de apă consumată de piersic în perioada de

vegetaţie este mare, circa 2500-4000 m.c., echivalent cu o cantitate de 240 - 400 mm
precipitaţii.
Pentru piersic este riscant şi de a menţine solul aproape de capacitatea de

câmp pentru apă, deoarece sub acţiunea temperaturilor de peste 24oC şi umiditate mai
mare în sol sunt activate o serie de enzime ce produc acid cianhidric cu acţiune
toxică pentru sistemul radicular.
Numărul de udări este de 4-5 în funcţie de condiţiile climatice. Cel mai

economic mod de aplicare a apei este picurarea, dar rezultate bune dă şi irigarea prin
brazde.
Irigarea prunului este obligatorie la plantaţiile tinere în lunile mai, iunie,

iulie când nu cad cel puţin 200 –250 mm precipitaţii .
Norma de udare este de 300-400 m.c./ha pentru a se umecta profilul de sol în

care sunt distribuite majoritatea rădăcinilor.
Condiţiile optime de creştere a prunilor se asigură atunci când în sol se

menţine o umiditate de 70% din capacitatea de câmp.
Irigarea cireşului - norma de irigare este cuprinsă între 400 –500 m.c./ha, iar
numărul de udări este de 3-5 (2 dintre ele după recoltarea fructelor ).
Dacă toamna este secetoasă este necesară o udare de aprovizionare.
Irigarea vişinului - este necesară în zonele cu deficit de umiditate pentru a

asigura producţii mari de fructe şi o creştere bună a pomilor.
În livezile tinere apa este indispensabilă până la formarea unui sistem radicular
viguros.
Irigarea mărului
În funcţie de cantitatea de precipitaţii care se înregistrează în aceaste perioade,
irigarea este necesară sau nu. Totuşi în zonele sudice unde media anuală a
precipitaţiilor este mai mică de 500 mm, iar soiurile cultivate sunt în general
Jonagored, Florina, Sir Prize, Prima, Pionier se recomandă aplicarea irigaţiilor.
Irigarea părului
Irigaţia plantaţiilor tinere este obligatorie pentru a se asigura o bună prindere
şi pornire în vegetaţie a pomilor tineri.
Pentru plantaţiile pe rod, irigarea se face numai în condiţiile în care apa din
precipitaţii nu e suficientă. Norma de udare este de 300-500 mc/ha.
Numărul de udări, normele de udare din perioada de vegetaţie, cât şi

momentul aplicării trebuie stabilit în funcţie de condiţiile concrete, urmărind
permanent menţinerea în sol a umidităţii la nivelul plafonului optim.
Protecţia fitosanitară în pomicultura alternativă
Protecţia fitosanitară în sistem integrat reprezintă o treaptă imporantă spre
pomicultura alternativă. Ea se practică acum în ţările cu pomicultură dezvoltată din
Europa, America de Nord şi America Latină, Noua Zeelandă, Australia, Japonia,
China şi mai de curând în România.
România este una din ţările europene cu tradiţie în producţia de fructe din
speciile pomicole cultivate în zona temperată.
Între anii 1989 – 2000 suprafeţele cu pomi tineri şi implicit producţia de fructe
a scăzut fiind o perioadă de transfer a proprietăţii de stat spre proprietatea privată.
După anul 2000 strategia pomiculturii şi-a asumat responsabilitatea de a

substitui declinul plantaţiilor prin construirea de noi agroecosisteme pomicole,
construcţie la care structura de cercetare îşi va aduce prinosul ca promotor.
Tehnologii de protecţie integrată la speciile pomicole
În cadrul metodelor de combatere chimică sunt recomandate pe bază de testare,
produse cu substanţă activă admisă ecologic.
Tehnologia de protecţie integrată la măr
Tehnologia de protecţie integrată la păr
Tehnologia de protecţie integrată la cais
Tehnologia de protecţie integrată la piersic
Tehnologia de protecţie integrată la prun
Tehnologia de protecţie integrată la cireş şi vişin

Capitolul 7 Pomicultura

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 7 Pomicultura

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ÎNGRIJIREA SPECIILOR POMICOLE IN POMICULTURA

ALTERNATIVA ŞI RECOLTAREA FRUCTELOR

Pentru aceasta ea interacţionează cu alte ştiinţe cum ar fi: biologia,

Se ştie că nimic nu a apărut întâmplător pe pământ şi prin urmare nici pomii şi

În evoluţia relaţiei între om şi pom s-au acumulat cunoştinţe care au

Putem sintetiza importanţa pomilor şi a pomiculturii în câteva puncte:

Putem sintetiza importanţa pomilor şi a pomiculturii în câteva puncte:

Clasificarea speciilor pomicole

Clasificarea speciilor pomicole

A. După criteriul pomologic speciile cultivate sunt grupate în: pomacee,

Clasificarea speciilor pomicole

Grupa drupaceelor cuprinde speciile pomicole care au fructul o drupă: piersicul,

Clasificarea speciilor pomicole

Grupa baciferelor include coacăzul, agrişul, zmeurul, căpşunul, specii cu fructe

B. Clasificarea după habitus împarte speciile pomicole în următoarele grupe:

Clasificarea speciilor pomicole

5. O grupă nouă intrată în spectrul mai larg al speciilor pomicole o reprezintă

6. Reprezentantul plantelor semiierboase este căpşunul. Se întâlnesc culturi de

C. Clasificarea botanică a speciilor pomicole

C. Clasificarea botanică a speciilor pomicole

3. Subfamilia Rosoideae prezintă ca specii cultivate :

Lucrarile tehnologice în pomicultura ecologică

Atunci când nu se fac intervenţii de optimizare a însuşirilor fizice, chimice şi

Lucrarile tehnologice în pomicultura ecologică

Lucrarile tehnologice în pomicultura ecologică

Prin urmare, lucrările tehnologice de întreţinere a solului fac parte din

Lucrarile tehnologice în pomicultura ecologică

Managementul integrat al solului presupune aplicarea raţională şi

Managementul solului trebuie să înceapă încă din faza fundamentării

Având în vedere că în general pentru plantaţiile pomicole se folosesc

Un alt criteriu foarte important este acela de sol (conţinutul de

Solurile sărăturate, prin conţinutul ridicat de sodiu schimbabil, este

Volumul edafic în care îşi desfăşoară activitatea sistemul radicular al

Reacţia solului reprezintă un factor important care condiţionează buna

Din punct de vedere al pH-ului speciile pomicole au stabilite foarte

Alegerea necorespunzătoare a solurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor

Alături de ceilalţi factori menţionaţi, menţinerea echilibrului între

Oboseala solului este adesea neglijată în alegerea terenului pentru

Fregoni face o clasificare a principalelor specii de pomi privind timpul

În acest context, în pomicultură se recomandă aplicarea mai multor sisteme de

În acest context, în pomicultură se recomandă aplicarea mai multor sisteme de

Ogorul negru curat de buruieni

Prin trecerile repetate cu agregatele în vederea executării unor lucrări de

Ogorul negru curat de buruieni

Ogorul negru întrerupt, se foloseşte în anii cu exces de umiditate spre sfârşitul

Ogorul negru combinat cu îngrăşăminte verzi

În acelaşi timp au efecte benefice în ceea ce priveşte afânarea solului şi

În plantaţiile intensive din zonele cu precipitaţii de peste 700 mm anual, se

Folosirea acestei variante de întreţinere a solului se face astfel încât consumul

Culturile acoperitoare de primăvară

Culturile acoperitoare se încorporează în sol cu ajutorul grapelor cu

Culturile acoperitoare de iarnă, se practică în special în zonele cu

Ele pot fi reprezentate de borceagul de toamnă format dintr-un amestec

În general, aceste plante se seamănă după recoltarea fructelor, din a

Culturile acoperitoare de vară

Acest sistem poate fi folosit inclusiv în cadrul gospodăriilor de la ţară, unde

Mulciul odată aplicat, trebuie menţinut pe toată durata plantaţiei, pentru a nu se

Stratul de mulci trebuie completat o dată la 2 – 3 ani, eficacitatea lui scăzând pe

Avantajele mulcirii solului, sunt multiple şi anume:

Înierbarea artificială a intervalelor dintre rânduri este indicată pe terenurile în

În zonele cu mai multe precipitaţii se poate folosi sistemul de benzi

Pentru înierbarea intervalelor dintre rânduri se pot folosi amestecuri

Cantitatea necesară de sămânţă se va calcula ţinându-se seama că la