Mihai Eminescu –

poetul nepereche
„Citeşte! Numai citind
mereu, creierul tău va
deveni un laborator
nesfârşit de idei şi
imaginaţii.”
(Mihai Eminescu)
 Casa memorială Mihai Eminescu de la Ipoteşti (satul
Ipoteşti din judeţul Botoşani) este un muzeu memorial
amenajat în casa în care a trăit poetul Mihai Eminescu (1850-
1889) ca al 7-lea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe
Eminovici şi ai Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu.
Lacul “Mihai Eminescu” – parcul
încă mai păstrează câţiva arbori
contemporani cu marele poet.
 Iubirea şi dragostea de natură sunt pentru poet forme de
manifestare a personalităţii sale de excepţie.

-“Codrule, codruţule,
-Ce mai faci, drăguţule,

-Că de când nu ne-am văzut

-Multă vreme a trecut.”

“O rămâi, rămâi la mine,

Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să l-ascult”
 De la primele sale poezii, Eminescu şi-a manifestat
sentimentele de dragoste pentru ţară şi neamul românesc.
Încă într-o poezie din copilărie, “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce
Românie”, poetul – în vârstă de numai 17 ani – în versuri
entuziaste, urează patriei sale un viitor mare, biruinţă asupra
duşmanilor, glorie, dragoste de pace şi frăţie între fiii ţării.
“Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mîndrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!”
 Mihai Eminescu şi
Veronica Micle
Veronica Micle şi Mihai Eminescu se
nasc în 1850 şi se sting amândoi în
acelaşi an, 1889.
N-au fost căsătoriţi, dar dragostea lor a
fost mare şi adâncă, dincolo de răutăţile
unor semeni care i-au dorit despărţiţi.
Eu sunt trubadurul, lira
Este sufletul din tine,
Am să cânt din al tău suflet,
Să fac lumea să suspine.
catren de Mihai Eminescu (1869)
 “Eminescu este astăzi o instituţie naţională; viaţa şi opera lui
alcătuiesc un monument neclintit al culturii române; nici intemperiile
vremii, nici adversităţile crunte ale istoriei, nici momentele de decădere şi
înălţare ale oamenilor, nimic nu-l poate atinge în eternitatea lui spirituală:
căci Eminescu nu mai este un simplu nume …el este însăşi mărturia
supremă a existenţei noastre ideale, este una dintre marile justificări ale
existenţei de român, între atâtea entităţi etnice şi spirituale care-şi dispută
un loc sub soare.”
Pompiliu Constantinescu, “O catedră Eminescu”,
Bucureşti, 1940.

“Dumnezeul
geniului
m-a sorbit din popor cum
soarele soarbe un nour de
aur din marea de amar".

Mihai Eminescu