Sunteți pe pagina 1din 21

APRECIERI INTRODUCTIVE

Aşa cum susţin I.M. Ştefan şi Edmond Nicolau, “medicina românească


s-a numărat printer disciplinele în care creaţia românească s-a impus cu
autoritate în orbita universală”. Alături de biologie şi, poate, de matematici,
medicina s-a bucurat printre celelalte discipliine ştiinţifice de o largă
reputaţie şi recunoaştere pe plan internaţional, atât datorită unor realizări de
un ridicat nivel, cât şi unor eminente şcoli de specialitate medicală,
concurente celor mai bune în multiple domenii. Valeriu Bologa, valoros
istoric al ştiinţei medicale, consideră că perioada în care se formează şi
consolidează medicina românească modernă este cuprinsă între anii 1775 şi
1848.
ISTORIC

Întemeietorul învăţământului medical în Principate este Nicolae Kreţulescu


(1812-1900), autor al unui Manual de anatomie descriptivă” (1843), care, în 1842, la
Spitalul Colţea din Bucureşti, a întemeiat “Scoala de chirurgie cea mică”.
Iluminismul se manifestă puternic şi în Ardeal, unde Ion Piuariu-Molnar concepe
un vast program de propagandă medicală în rândul maselor şi elaborează cea
dintâi lucrare de balneologie medicală, în curând îmbogăţită cu o nouă lucrare mai
amplă, semnată de Vasile Popp (1779-1842), tratând subiectul valorii curative a
apelor minerale din Ardeal. În Principate se elaborează erudite, topografii
medicale” absolut necesare pentru cunoaşterea stării globale de sănătate a unei
naţiuni.

Nicolae Kreţulescu
PREMISE ALE CONSOLIDĂRII PRESTIGIULUI ŞCOLII ROMÂNEŞTI DE
MEDICINĂ, ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Odată cu modernizarea societăţii româneşti, progresează rapid şi medicina


naţională. Gheorghe Polizu (1819-1866) redeschide în noi condiţii “şcoala de
chirurgie cea mică”, înfiinţată de Nicolae Kreţulescu şi desfiinţată în 1847.

Carol Davila (1828-1884) are meritul de a întemeia “Şcoala Naţională de


Medicină şi Farmacie” din Bucureşti, cea dintâi instituţie de învăţământ medical
superior la noi, cu durată de 5 ani de studii teoretice, urmate de alţi trei ani de
stagiu special. În 1869 se deschid cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti,
întâiul decan fiind Nicolae Turnescu (1819-1890).
Carol Davila (1828-1884) Şcoala Naţională de Medicină şi
Farmacie
La Iaşi, sub insistentele lui Mihail Kogălniceanu şi Carol Davila, la naştere
în 1879 prima facultate de medicină din Moldova, după ce în 1872, la Cluj, luase
naştere, în cadrul universităţii nou-înfiinţate, Facultatea de Medicină din capitala
Ardealului. În această perioadă apar primele periodice româneşti destinate
exclusiv corpului medical: “Medicul roman” (1859), “Monitorul medical” (1862) şi
“Gazeta medical” (1865). Se impun personalităţi de prima mână, cu remarcabile
realizări relevante pe plan internaţional.

Originalitatea timpurie a gândirii ştiinţifice româneşti în această perioadă


este ilustrată de abordarea într-un spirit novator şi profund umanist a unor
probleme medicale complexe, precizează Gh. Brătescu, un autorizat istoric al
medicinei româneşti. Astfel, în 1877, apare la Bucureşti o valoroasă monografie
de psihiatrie medico-legală: “Alienatul în faţa societăţii şi ştiinţei. Studiu medico-
psihologic”, iar în 1889, “Despre mecanismul alienaţiunii” lucrări de pionierat în
acest domeniu - propunând o nouă atitudine faţă de bolnavii mintali.

Mihail
Kogalniceanu
Cercetarea clinică puternic dezvoltată în cadrul Spitalului Brâncovenesc este
condusă de Christen Ştefan Buicliu (1857-1916), care a adus contribuţii de valoare
europeană la studiul formelor fruste ale sclerozei în plăci disseminate (1883), al
splenopneumoniei, nevritei arsenicale şi isteriei. Primul clinician român intrat în
istoria europeană a fost Nicolae Kalinderu (1835-1902), pentru contribuţia sa
privitoare la meningita tuberculoasă, anevrismul aortei, anatomopatologia leprei,
herpesului, zonei Zoster şi a miopatiilor. A fost primul membru corespondent român
al Academiei de Medicină din Paris. În sfârşit, anul 1884 marchează un eveniment
pentru medicina feminină românească. Susţinerea primei românce, doctor în
medicină, în domeniul cancerului uterin. E vorba de Maria Cutzarida-Crăciunescu
(1857-1919), eminenţă reprezentantă a ginecologiei, igienei şi medicinei sociale,
domenii în care se vor afirma curand după aceea şi alte femei.

Spitalul Brancovenesc
Medicina românească modern a început să se afirme şi să-şi aducă reala ei contribuţie la
progresul general al acestui domeniu începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
caracterizat prin epocalele descoperiri care au dus la constituirea bacteriologlei, imunologiei şi
epidemiologiei.
La loc de cinste îl amintim pe Victor Babeş (1854-1926) (alte date se pot găsi şi în secţiunea
“Biografiile unor mari români” la pagina 1, din acest forum), care, în cursul călătorillor sale de
studii, l-a cunoscut pe Pasteur. Babeş a lucrat şi a elaborate împreună cu unul dintre principalii
colaboratori ai lui Pasteur, şi anume A. V Cornill, primul tratat sistematic de microbiologie din
lume, “Bacteriile şi rolul lor în anatomia şi histologia patologică a bolilor infecţioase”, editat la
Paris în 1885 şi apoi retipărit în 1887 şi 1890. În 1887, ca profesor de anatomie şi bacteriologie la
Facultatea de Medicină din Bucureşti, el a fondat Institutul de Patologie şi Bacteriologie, primul
institut de cercetări ştiinţifice înfiinţat în România. În cadrul acestuia, a organizat, în 1888, cel de-al
doilea centru de vaccinare antirabică din lume, după cel creat la Paris de Pasteur. El este creatorul
şcolii româneşti de morfopatologie şi microbiologie, descoperind peste 50 de germeni patogeni şi
chiar o grupă specială de microorganisme, numite, în cinstea lui, Babesia, şi care produc în rândul
boilor şi al oilor maladii grave, cunoscute azi sub numele de “babesioze”.

Victor Babes
A doua mare personalitate românească a epocii “pasteuriene” a medicine este Ioan Cantacuzino (1863-
1934), unanim considerat ca fondator al şcolii româneşti moderne de imunologie şi patologie experimentală.
Laboratorul de medicină experimentală pe care l-a organizat în 19011a Facultatea de Medicină din Bucureşti, ca şi
Institutul de Seruri şi Vaccinuri, care îi poartă azi numele, au fost un vast câmp de cercetări personale şi au
asigurat iniţierea a numeroşi savanţi tineri care aveau să ilustreze ştiinţa românească. Sub îndrumarea sa au fost
fabricate la noi în ţară însemnate cantităţi de produse biologice utilizate în campaniile de prevenire şi combatere a
epidemiilor declanşate de campanile războinice din primul sfert al secolului al XX-lea. În 1913, cu ocazia
războlului balcanic, a condus “marea experienţă românească de vaccinare antiholerică de masă în focarele
infecţioase”, cu remarcabile succese.
Ioan Cantacuzino a introdus în medicină noţiunea de “imunate prin contact” şi “problema imunităţii la
nevertebrate”, în 1923.
Un strălucit continuator al celor doi este Constantin Levaditi (1874-1953), cu o vastă şi variată activitate
atât în Franţa (1898-1920), cât şi în ţara noastră (1920-1953), ca microbiolog, virusolog şi mai ales sifiligraf, fiind
unul dintre marii specialişti mondiali în problema luesului.
A demonstrat prezenţa spirochetei în leziunile pielii unui copil cu eredosifilis şi a elaborat împreună cu M.
Manullian o metodă rapidă de colorare a spirochetelor pe cupe prin impregnare argentică (1905), care a devenit în
curând test universal pentru depistarea infecţiei luetice.
Dovedind împreună cu Landsteiner că agentul infecţios al paraliziei infantile este un virus filtrabil care
poate fi inoculat la maimuţele superioare (1909), a pus bazele experimentale ale virusologiei.

Ioan
Cantacuzino
AFIRMAREA MEDICINEI ROMÂNEŞTI ÎN LUME ÎN
SECOLUL AL XX-LEA
Bacteriologia, virusologia, dermato-venerologia, epidemiologia
Remarcabile realizări şi tradiţii româneşti în domeniul bacteriologiei,
virusologiei şi epidemiologiei s-au transmis şi generaţiilor următoare de specialişti,
care au dus mai departe faima şcolii româneşti de patologie microbiană.

Un eminent continuator este doctorul Mihai Ciucă (1883-1969), tânăr colaborator


al lui Ion Cantacuzino în campania antiholerică din războiul balcanic şi al Institutului
Pasteur la Paris, profesor de igienă şi boli infecţioase al Facultăţii de Medicină din laşi
şi de bacteriologie al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, expert al Comisiei de igienă
şi paludism a Societăţii Naţiunilor (1924), secretar general al Comisiei internaţionale
pentru malarie (1928) şi membru al comisiei pentru paludism al Organizaţiei Mondiale
a Sănătăţii (1947).
A condus campania de eradicare a malariei în România (1948-1961), ţara
noastră fiind printre primele din lume unde focarul de malarie cronică a fost
stins.

Este considerat unul dintre cei mai importanţi malariologi ai lumii. Din
cercetările sale în acest domeniu pot fi menţionate cele referitoare la
transmiterea experimentală a plasmodiului la om, la testarea eficienţei
preparatelor antimalarice de sinteză, la studiul imunogenezei în malaria prin
tehnica anticorpilor fluorescenţi, la utilizarea infecţiei paludice pentru tratamentul
unor forme de sifilis pe principiul “antagonismului bacterian” formulat de
Constantin Levaditi.

Mihai Ciuca
NEUROLOGIA, ENDOCRINOLOGIA, GERIATRIA,
PSIHIATRIA

Un alt domeniu unde medicina românească a lăsat o puternică amprentă este acela,
destul de nou, al neurologlei şsi endocrinologiei, unde contribuţiile savanţilor noştri sunt
fundamentale şi unanim recunoscute.

În domeniul neurologiei, profesorul Gheorghe Marinescu (1863-1938) a avut un


cuvânt greu de spus. Profesor la clinica bolilor nervoase şi electroterapie a Facultăţii de
Medicină din Bucureşti (1897-1938), membru al Academiei Române şi al altor numeroase
academii străine, autor al unor tratate fundamentale, Gheorghe Marinescu este fondatorul
şcolii române de neurochirurgie(alte date se pot găsi şi în secţiunea “Biografiile unor mari
români” la pagina 1, din acest forum).

Gheorghe Marinescu
Iniţial, el s-a afirmat ca unul dintre specialiştii de valoare mondială ai
celulei nervoase în stare normală şi patologică, tratatul său - “La cellule
nerveuse” (2 vol.,1909) - rămânând un tratat clasic pe plan mondial.

E un prototip de medic-inovator, străduindu-se să exploreze domenii


nedefrişate şi să recurgă la tehnici inedite. Astfel, a fost primul care a utilizat
radiografia pentru studierea scheletului mâinii în acromegalie (1896). A folosit
pentru prima oară în lume cinematografia în investigaţia ştiinţifică, studiind
tulburările mersului în diferite afecţiuni neurologice (1898).
O primă contribuţie românească valoroasă în acest domeniu, am putea
spune de pionierat, o reprezintă lucrarea “Doctrina secreţiilor interne” a
naturalistului Alexandru N. Vitzu (1852-1902), apărută în 1895.
Desi toate tratatele medicale atribuie descoperirea insulinei lui E. Banting şi
Mac Leod, cărora li s-a acordat pentru acest lucru premiul Nobel în 1923, această
realizare este indisolubil legată de numele savantului nostru Nicolae Paulescu. Cu
acest prilej, România a fost frustrată de o prioritate ştiinţifică şi de cel mai important
premiu ştiinţific.

În aprilie-iunie 1921, Paulescu a publicat patru memorii în buletinul Societăţii


de Biologie şi încă unul în august în “Archives internationales de Physiologie” din
Liège. În aceste publicaţii, savantul român semnala cu opt luni înaintea lui E.
Banting şi a colaboratorilor că a preparat un extract apos din glanda pancreatică, pe
care l-a numit “pancreină”. Injectând intravenous acest extract, brevetat la noi în
1922, Paulescu obţinea, la câinele cu diabet experimental, o scădere rapidă a
cantităţii de glucoză din sânge. Banting şi Best au anunţat izolarea “insulinei” abia
în luna decembrie. Abia în anul 2000 s-a adus o reparaţie morală ştiinţei româneşti
recunoscându-se oficial eroarea şi nedreptatea ce i s-a făcut cu aproape opt decenii
în urmă marelui savant român.
O eminenţă reprezentativă a geriatriei româneşti, creatoare de medicamente
brevetate ca invenţii în ţară şi străinătate (“Gerovital” şi “Aslanovital” etc.), este
Ana Aslan (1897-1981), iniţiatoarea unui original tratament gerontologic complex,
de mare eficienţă (alte date se pot găsi şi în secţiunea “Biografiile unor mari
români” la pagina 1, din acest forum).

În psihiatrie sunt de subliniat rezultatele de mare interes obţinute de Petru


Brânzei (1916-1985) în studiul proceselor metabolice din scoarţa cerebrală, al
manifestărilor convulsive de natură epileptică, în ergoterapie şi recuperarea
bolnavilor psihici, deci de promovare a acţiunilor de ameliorare a sănătăţii mentale.

Eduard Mihail Pamfil (1912-1995) are contribuţii notabile în domeniul


psihologiei medicale, privind comportamentul delictual în bolile psihice şi
responsabilitatea atenuată, iar Victor Predescu (n. 1926), în studiul şi tratamentul
tulburărilor nevrotice la copii, precum şi în medicaţia psihotropă şi particularităţile
biocurenţilor în psihoze.

Eduard Mihail
Pamfil
MEDICINA INTERNĂ
In medicina internă românească, un mare creator de scoală a fost Daniel
Danielopolu (1884-1955), a cărui pregătire s-a realizat integral în ţară, devenind apoi
fondator şi director al Institutului de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiel
Romane şi iniţiator şi secretar perpetuu al Academiei de Medicină.

A perfecţionat tehnici viscerografice, a pus în practică probe farmaco-


dinamice originale pentru explorarea activităţii nervoase vegetative (proba atropinei
şi ortostatismului, proba carotidiană), a impus în terapie metode adoptate pe plan
mondial (strofantoterapia cu doze fracţionate, saliciloterapia în reumatism,
utilizarea atropinei şi cafeinei în astmul bronşic etc.).
La Cluj, marele creator al şcolii de medicină internă a fost Iuliu
Haţieganu (1885-1959), un desăvârşit clinician şi un mare pedagog căruia medicina
românească şi cea mondială îi datorează un clasic şi monumental tratat de
semiologie şi patologie, coordonat împreună cu I. Goia. Cercetări importante
privind formele viscerale ale luesului, septicemiile lente şi hepatitele lente,
sindromul stazei duodenale în icter, tromboza auriculară progresivă, nefrita
cronică fără hipertensiune au primit o confirmare internaţională. De asemenea, a
preconizat proba de explorare a funcţiei hepatice, bazată pe eliminarea
indigocarminului, a pus în evidenţă valoarea diagnostică a citologiei lichidului
duodenal şi semnificaţia leucocitozei în tumorile suprarenale.
Profesorul Lupu este creatorul şcolii romaneşti de hematologie
(“Hematologia clinic”, 1935), dar aria preocupărilor sale este mult mai largă. Astfel
în domeniul bolilor respiratorii a studiat pneumoconiozele neprofesionale, scleroza
pulmonară tabagică, etiopatogenia şi profilaxia astmului bronşic. În domeniul
bolilor cardiovasculare, a reliefat rolul leziunilor vasculare de origine microbiană. A
adus contribuţii de seamă la studierea bolii reumatismale, concretizate într-un
amplu studiu, în 1963.
Fondator al şcolii româneşti de oftalmologie, Nicolae Manolescu (1850-1910) a
imaginat şi aplicat, începând din 1894, procedeul de extracţie a cristalinului cu
smulgerea capsulei anterioare, larg introdus după Congresul Internaţional de
Medicină de la Lisabona, unde a fost prezentat în 1906, şi a practicat iritomia (în
locul iridictonomiei) în extracţia cataractei senile.

Ftiziologia, adică medicina tuberculozei, atât de solicitată odinioară, a avut o


figură centrală în ţara noastră, pe acad. Marius Nasta (1890-1965), cu lucrări
originale privind formele filtrante ale bacilului Koch, imunologia tuberculozei,
cancerul bronhopulmonar. O altă autoritate în materie a fost clujeanul Leon Daniello
(1898-1970), şeful primei catedre de ftiziologie din ţară, remarcat pentru contribuţiile
privind colapsoterapia tuberculozei.
Două medicamente româneşti de uz intern au circulat pe piaţa
farmaceutică a lumii: “Bolcilul forte”, antireumatic eficace brevetat de Vasile
Boici, şi “Ulcosilvanil B”, creat de Ion Puşcaş, excelent calmant gastric.

În cadrul Clinicii de Ginecologie conduse de Constantin Daniel (1876-1914),


profesorul Aurel A. Babeş (1886-1962) devine iniţiatorul citodiagnosticului
cancerului de col uterin, preconizând în premieră mondială, în 1927, examenul
frotinlui citovaginal cu un an înainte de G.N. Papanicolau, cel mai sigur
diagnostic pentru depistarea celei mai cumplite boli care “seceră” azi femeile
În zorii noului mileniu, când medicina mondială, beneficiara unui uluitor
progres tehnic, pătrunde tot mai adânc tainele acelei şiinţe necunoscute, de care
vorbea Alexis Carrel, şi deschide drumuri revoluţionare, prin genetică, transplanturi,
cibernetică, informatică şi automatică, medicinei exploratoare, medicinei preventive,
curative şi sociale, chemate să amelioreze fondul ereditar şi performanţele omului
contemporan, păzitorii sănătăţii din ţara noastră nu vor întârzia să-şi aducă, la fel ca
până acum, o contribuţie creatoare la zestrea medicală a umanităţii.
BIBLIOGRAFIE
http://forum.drumulinvingatorilor.ro/index.php?topic=1644.30

www.wikipedia.ro
www.scribd.com
www.referate.com
VA MULTUMIM !