Sunteți pe pagina 1din 25

Gustav Mahler

1860-1911
Gustav Mahler. Repere biografice (1)
• -compozitor austriac și dirijor; în timpul
vieții, recunoașterea sa ca dirijor a eclipsat
calitățile sale componistice;
• -creația muzicală a lui Mahler, înscrisă în
romantismul târziu, reprezintă o punte între
tradiția austro-germană de secol 19 și
modernitatea începutului de secol 20;
• -născut în 1860 la Kalischt, în Boemia (pe
atunci, parte din Imperiul austriac,
actualmente, în Cehia);
• -calitățile sale muzicale s-au manifestat încă
de la o vârstă fragedă; (la 4 ani cânta pe
dinafară peste 200 de melodii);
• -începe studiul muzicii cu profesori din Iglau;
la 15 ani începe să compună;

Iglau, localitatea în care a crescut→→


Gustav Mahler. Repere biografice (2)
• -intră la Conservatorul din Viena în 1875, unde studiază pianul cu Julius
Epstein, armonie și compoziție cu Robert Fuchs și cu Franz Krenn; frecventează
ocazional cursurile lui Anton Bruckner; se împrietenește cu colegul său Hugo
Wolf;
• -după ce absolvă Conservatorul în 1878, frecventează timp de un an și
Universitatea din Viena, fiind interesat în special de literatură și filozofie;
pasiunea sa pentru filozofia germană va fi întreținută ulterior prin parcurgerea
operei lui Arthur Schopenhauer, Friedrich Nietzsche, Gustav Fechner, Hermann
Lotze;
• -una dintre primele creații mahleriene care au supraviețuit este cantata Das
klagende Lied/Cântecul tânguitor, terminată în 1880; o lucrare amplă, în care
sunt detectabile influențele lui Wagner și Bruckner, dar și elemente originale;
• -între 1880-1911 s-a dedicat dirijatului, fiind în tot acest timp, după cum însuși
se considera, „compozitor cu jumătate de normă”;
Gustav Mahler – dirijor
• - la 20 de ani începe seria angajamentelor sale ca dirijor: Bad Hall (în Austria),
Laibach (Ljubljana de astăzi, în Slovenia), Olmütz (în Moravia), Kassel, Praga (unde
are misiunea de a revigora repertoriul german de operă și unde dirijează în special
Mozart și Wagner), Leipzig (dirijor secund, prim-dirijor fiind Arthur Nikisch);
• - cariera sa este în continuă ascensiune, Mahler dirijând la importante teatre de
operă din Europa: Budapesta, Hamburg, Viena;
• -activitatea la Opera din Viena, desfășurată între 1897-1907, a fost supranumită
„deceniul Mahler” – o perioadă de dezvoltare fulminantă, unde a impus și
menținut în permanență un ritm alert de lucru; era profund implicat în toate
aspectele legate de operă (de la alegerea repertoriului, a cântăreților, până la
punerea în scenă a spectacolelor); perfecționismul și comportamentul său autoritar
i-au atras multă ostilitate; într-o Vienă în care antisemitismul era în plină
expansiune, Mahler s-a convertit la catolicism pentru a-și securiza postul;
• -în ultimii ani ai vieții a dirijat la Metropolitan Opera (1907-1909) și la Philharmonic
Orchestra din New York (1910-1911), unde, printre altele, a dirijat în primă audiție
americană Suita pentru orchestră op. 9 de Enescu (în 3 și 6 ianuarie 1911);
• -a murit la Viena în 1911, în urma unei suferințe cardiace.
Opera din Viena (Hofoper), în 1898, în timpul
directoratului lui Mahler
Stilul dirijoral al lui Mahler: 1) caricatură publicată într-o revistă
umoristică, Fliegende Blätter, în 1901; 2) Silhouette de Otto Böhler
Creația
• -lieduri (acompaniate de pian sau de orchestră) și 9 simfonii;
• -între cele două genuri, există la Mahler o strânsă interdependență (tematică);
• -deși era un mare admirator al lui Wagner și un fin cunoscător al repertoriului
(german) de operă, nu a compus nici o lucrare în acest gen; a schițat în tinerețe
două opere, pe care le-a distrus, considerându-le nereușite;
• -Mahler continuă simfonismul pe alte coordonate decât cele tradiționale; rigoarea
clasică e bulversată;
• -concepe forme neobișnuit de ample, arhitecturi diferite de tiparele tradiționale;
• -apelează frecvent la: ritmul beethovenian al „destinului”; ritmuri și intonații de
marș; semnale militare și de fanfară;
• -citează (deformat) melodii cu rol de parodiere, de ironizare;
• -inițiază travalii contrapunctice;
• -scrie pentru o orchestră supra-dimensionată.
• în 1885 și în 1892 publică două serii de lieduri cu pian intitulate Lieder und
Gesänge aus der Jugendzeit/ Cântece din timpul tinereții;
• ciclul Lieder eines fahrenden Gesellen/Cântecele ucenicului pribeag (1884-1885,
orchestrate în jur de 1890)
-primul ciclu care reflectă legături, corespondențe cu creația sa de simfonii;
-4 lieduri, inițial scrise cu acompaniament de pian, apoi orchestrate;
-inspirate de o iubire nefericită pentru o soprană (Johanna Richter) pe care a
întâlnit-o când dirija la Kassel;
-versuri proprii (poate o apropiere de Wagner), dar influențate de Cornul
fermecat al băiatului (o colecție de poezii populare germane; una dintre cărțile
preferate ale lui Mahler;
-primul lied se bazează chiar pe poemul Wunderhorn/ Cornul fermecat:
„Wann mein Schatz” →„Wenn mein Schatz Hochzeit macht”
- predomină intensitatea trăirilor tipic romantice: durerea; decepția;
disperarea; pribegia solitară, consolatoare; admirația față de natură.
-liedurile se caracterizează prin simplitate melodică, gradare a tensiunii,
prezența unor subtile introspecții psihologice;
-există legături tematice cu Simfonia nr. 1 : citează din liedul nr. 2 în p. I; nr. 4
în p. III;
Simfonia nr. 1, în re major, „Titan” (1888)
-scrisă pentru orchestră mare, de aprox. 100 de instrumentiști;
-concepută în patru mișcări, după tiparul tradițional, inversând însă
Scherzo-ul cu partea lentă;
-gândită inițial cu program, de unde și titlul „Titan”, după romanul
omonim al lui Jean Paul;
-partea lentă are alura unui marș funebru caricatural, cu o evidentă
intenție de parodie, cu inflexiuni în zona tragicului și grotescului; pentru
realizarea acestei părți citează cântecul de copii Frère Jacques/ Bruder
Jakob adus în tonalitate minoră (re minor); alternează momentele de
parodie cu teme cvasi-folclorice, precum și cu o melodie citată din liedul
nr. 4 al ciclului Cântecele ucenicului pribeag.
Simfonia I, p. III:
Des Knaben Wunderhorn/ Cornul fermecat al băiatului (1892-1895)

-pe versuri din culegerea de folclor german alcătuită de Joachim von Arnim și
Clemens Bretano;
-dintr-un total de 24 de lieduri compuse de Mahler pe versuri din această
culegere, 12 formează un ciclu vocal-simfonic (lieduri acompaniate orchestral);
-o parte dintre ele au fost citate, prelucrate sau incluse integral de Mahler în
Simfoniile 2, 3 și 4:
Nr. 6. Des Antonius von Padua Fischpredigt/ Predica Sf. Antonio din
Padova ținută peștilor; Nr. 12. Urlicht/ Lumina de la începuturi → Simfonia nr. 2
Nr. 11. Es sungen drei Engels/Cântau trei îngeri → Simfonia nr. 3
Wir geniessen die himmlischen Freuden/Ne hrănim cu bucurii cerești
(neinclus în ciclu)→ Simfonia nr. 4
Simfonia nr. 2 în do minor, „Resurecția” (1887-1894)
-se remarcă prin masivitatea edificiului sonor: 5 părți, din care ultimele
două sunt vocale:
p. I: formă liberă de sonată, după introducere apar trei grupuri
tematice; muzică impregnată de accente sumbre, cu o desfășurare ritmică
ce o apropie de marșul funebru;
p. II: lentă, atmosferă și ritm de dans popular;
p. III: un scherzo sarcastic tipic mahlerian, în care este prelucrată
instrumental melodia liedului Predica Sf. Antonio din Padova ținută peștilor
(Wunderhornlied)
p. IV: citează integral liedul Urlicht, cântat de alto;
p. V: cantată simfonică pentru soprană, altistă și cor, pe versurile unui
imn de Klopstock, „Auferstehen”.
Simfonia nr. 3 în re minor (1896)
-concepută în 6 părți; inițial a avut un titlu, „Visul unei dimineți de vară”, și un
program atașat fiecărei părți, la care Mahler a renunțat ulterior:
I. Vara sosește, Pan se trezește;
II. Ce îmi povestesc florile din poiană;
III. Ce îmi povestesc animalele din pădure;
IV. Ce îmi povestește omul;
V. Ce îmi povestesc îngerii;
VI. Ce îmi povestește dragostea.
-p. I, o formă liberă de sonată, are dimensiunea unei simfonii (cca. 45 min.);
celelalte părți însumează cca. 50 min.
-în p. IV, Mahler construiește un lied pentapartit, încredințat unei altiste, după
un text de Nietzsche;
-p. V, vocal-simfonică, pentru alto solo, plus cor de băieți și cor de femei; textul
provine din liedul Cântec de cerșit al copiilor săraci (Wunderhornlied)
Simfonia nr. 4, în sol major (1900)

-o concepție mai apropiată de modelul clasic, în 4 părți (p. I: sonată; p.


II: Scherzo; p. III. partea lentă, temă cu variațiuni; p. IV: strofică)
-construită în jurul unui singur lied, Wir geniessen die himmlischen
Freuden, ce prezintă viziunea unui copil, naivă și senină, asupra Cerului;
liedul este citat integral în p. IV, interpretat de o soprană, dar
prefigurări ale sale apar în toate celelalte părți.
• Ciclul Kindertotenlieder/Cântecele copiilor morți (1901-1904)
-5 lieduri pentru voce și orchestră pe versurile romanticului târziu Friedrich
Rückert;
-atmosferă confesiv-dureroasă; transmitere a unor gânduri și sentimente
pe care le încearcă cel ce și-a pierdut copiii.

• Simfoniile 5, 6, 7
-datează din aceeași perioadă; cunoscute sub denumirea de „trilogia
minoră”;
-redau atmosfera și chiar unele idei tematice din Kindertotenlieder;
-simfonii fără text.
Simfonia nr. 5 în do diez minor (1901-1902)
-arhitectură neobișnuită, apropiată de cea a unei drame, fiind structurată în 3 acte
și 5 tablouri:
Actul I:
1. Marș funebru – o mixtură lied-sonată; tema inițială sumbră a celor 4
trompete se aseamănă ca structură ritmică și melodică cu motivul „destinului” din
Simfonia a 5-a de Beethoven;
2. Mișcare furtunoasă. Cu cea mai mare vehemență – formă de sonată;
Actul II:
3. Scherzo (cu 2 trio-uri)
Actul III:
4. Adagietto – un unicat prin ineditul orchestral: este scrisă integral pentru
instrumente de coarde (inclusiv harpă) – un lied monotematic;
5. Rondo-finale – caracterizat printr-un remarcabil travaliu contrapunctic.
Simfonia nr. 6, în la minor, „Tragica” (1904)

-nu este clar cui aparține denumirea de „Tragica”; Bruno Walter a


susținut că ar fi fost dată de compozitor; sub acest nume, Simfonia a
figurat în programul primei sale interpretări, la Viena (4 ianuarie 1907);
-aparatul orchestral este mult amplificat;
-4 părți tradiționale:
p. I: formă tipică de sonată; este foarte pregnantă folosirea
ritmului de marș
p. II: Scherzo (în Trio apare indicația: „Ca pe vremea bunicilor”)
p. III: lied ABABA
p. IV: formă de sonată
Simfonia nr. 7, în mi minor (1905)

-în 5 mișcări; o noutate în concepție o reprezintă părțile II și IV, intitulate


Nachtmusik I, respectiv II:
p. I: Langsam – Allegro risoluto, ma non troppo în formă de sonată;
p.II: Nachtmusik I (Allegro moderato) – rondo; o succesiune de
marșuri, dansuri, descrieri, sugerări ale nocturnului;
p. III: Scherzo – Schattenhaft/Fantomatic; tratare în cheie ironică;
p. IV: Nachtmusik II (Andante amoroso) – ilustrează o scenă mai
intimă, prin comparație cu Nachtmusik I; caracterul de serenadă e
potențat prin introducerea chitarei și mandolinei;
p. V: Rondo finale (Allegro ordinario); în final apar ecouri din
Maeștrii cântăreți din Nürnberg de Wagner.
Simfonia nr. 8, în mi bemol major, „Simfonia celor 1000” (1906)

-dedicată soției sale Alma Mahler;


-prezentată în primă audiție la München în 1910, sub bagheta lui Mahler, i-a adus
cel mai mare triumf componistic și dirijoral;
-lucrare monumentală vocal-simfonică, pentru 3 soprane, 2 altiste, tenor, bariton
și bas solo, cor de copii, 2 coruri mixte și orchestră mare;
-concepută în două mari secțiuni:
• I. Allegro impetuoso – utilizează un imn latin, Veni creator spiritus, pe care îl
tratează într-o complexă formă de sonată; în dezvoltare inițiază o fugă dublă;
• II. Poco adagio – preia scena finală din Faust de Goethe.

-ideea unificatoare a celor două părți este cea a salvării prin iubire;
-lucrarea exprimă încrederea lui Mahler în spiritul etern uman.
Repetiția finală pentru premiera absolută a „Simfoniei
celor 1000”; München, 1910
Simfonia-cantată „Das Lied von der Erde”/ „Cântecul pământului” (1907-08)

-pentru tenor, alto (sau bariton) și orchestră mare;


-după poezii chineze traduse de Hans Bethge;
-neobișnuită ca formă, constă din succesiunea a șase lieduri:
• 1. Cântec de pahar despre jalea pământului;
• 2. Singuraticul toamna;
• 3. Despre tinerețe;
• 4. Despre frumusețe;
• 5. Bețivul primăvara;
• 6. Rămas bun.
Simfonia nr. 9, în re major (1909)
-lucrare pur orchestrală, în 4 părți;

Simfonia nr. 10, în fa diez major (1910)


-proiectată în 5 părți; a reușit să o definitiveze doar pe prima, un amplu
Adagio meditativ, în formă de sonată.
Gustav Mahler – receptare și influențe

-după ce în Germania nazistă muzica sa a fost etichetată drept


„degenerată” și a fost interzisă, în a doua jumătate a secolului 20 a fost
redescoperită și repusă în drepturi, datorită mai ales unor dirijori ca
Leonard Bernstein, Leopold Stokowski, John Barbirolli ș.a.

-printre compozitorii a căror gândire muzicală a fost influențată de


Mahler se numără fondatorii celei de-a doua „școli vieneze” – Arnold
Schönberg, Alban Berg, Anton Webern –, precum și Dmitri Șostakovici,
Aaron Copland, Luciano Berio, Benjamin Britten, Samuel Barber ș.a.