Analiză literară

Elev: Verejan Mariana

Profesor: Lascu Ana
George Bacovia a fost
un scriitor român format la
școala simbolismului literar
francez. Este autorul unor
volume de versuri și proză
scrise în baza unei tehnici
unice în literatura română,
cu vădite influențe din
marii lirici moderni francezi
pe care-i admira. La
început văzut ca poet
minor de critica literară, va
cunoaște treptat o
receptare favorabilă,
mergând până la
recunoașterea sa drept cel
mai important poet
Critica literara
George Bacovia, pe numele său adevărat
George Vasiliu, „este o personalitate artistică
complexă, ale cărei valori nu pot fi căutate
pe o singură coardă şi relativa monotonie
tematică a poeziei sale [...] ascunde de fapt
o mare bogăţie interioară de sensibilitate şi o
diversitate derutantă a artei sale”. (Mircea
Anghelescu).
 Decembre.
Te uită cum ninge Ce cald e aicea la tine,
decembre...
Spre geamuri, iubito,
priveşte -
Mai spune s-aducă
jăratec
Şi focul s-aud cum
trosneşte.
Şi mână fotoliul spre
sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ
simfonia.
Şi toate din casă mi-s
sfinte, -
Te uită cum ninge
decembre...
Nu râde... citeşte nainte.
E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi
lampa -
Te uită, zăpada-i cât
gardul,
Şi-a prins promoroacă şi
clampa.
Eu nu mă mai duc azi
acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
 Decor
Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar ...
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar ...

Cu pene albe, pene negre

o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular ...
Cu pene albe, pene negre ...

În parc fantomele apar ...

Si frunze albe, frunze negre;

Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar ...
 Ecou de romanita
S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung
suspin,
Tu, n-ai venit!
Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!
Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-
am chemat,
Tu, n-ai venit!
Iar, mâini, cu-al iernii trist
pustiu,
De mine-atunci nu vei mai
şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!
 Amurg violet
Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...

Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.
 Crize
Tristă, după un copac, pe câmp
Stă luna palidă, pustie -
De vânt se clatină copacul -
Şi simt fiori de nebunie.

O umbră mormăind păşeşte...

E om... atât, şi e destul...
Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi:
El - om flămând, eu - om sătul.

Dar vezi... m-a ocolit acuma...

El s-a temut mai mult, mai mult, - săracul...
Pe luna palidă, pustie,
De vânt se clatină copacul..
Creatia lui George Bacovia reprezinta originalitatea, avand la baza
trairile si emotiile pe care le traieste acesta. Poezia bacovineana,
dupa parerea mea, constituie apogeul evolutiei poeziei simboliste.
Se regasesc in opera sa toate instrumentele tehnicii simboliste:
simbolul, sugestia, corespondentele, muzicalitatea,
cromatica.Bacovia creeaza un simbolism profund, care transmite
cititorului starile eului liric.
Unul dintre aspectele de o importanta majora a creatiei lui Bacovia
este cromatica. Nuantele pe care acesta le reda prin versuri, creaza
o lume noua, care in viziunea mea reprezinta o lume sumbra si
trista, dar totusi plina de valori si sperante. In linii generare, culorile
pe care Bacovia le utilizeaza in creatia sa reprezinta trairile
acestuia. Drept exemplu, culoare violet predomina in creatia
bacovineana, iar aceasta simbilizeaza depresia si detasarea totala.
Poezia “Amurg violet” este complet dominata de o cromatica
intensa, astfel fiecarui sentiment a eului liric ii revine o culoare.
Titlul poeziei reprezinta o stare molesitoare, grea, depresiva si de
declin spiritual. Acesta are o legatura stransa cu tema poeziei, care
ilustreaza o stare dezolanta de prabusire psihica cu o apriga dorinta
de evadare sau izolare.
Ion Minulescu a
fost un prozator si
poet roman,
reprezentant
important al
simbolismului
romanesc. Acesta a
fost unul dintre
poetii care au pus
bazele simbolismului
autohton si care a
introdus anumite
aspecte in acest
curent.
 Cu toamna-n odaie
Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n
geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie...
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam...
Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,
Doamne!... Cum puteam s-o las să
plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai
vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
"Donnez-vous la peine d'entrer,
Madame..."
Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă...
A intrat...
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care
mâine
O să moară... vai!...
Bolnavă de gripă...
 Nu sunt ce par a fi
Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...
Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generaţii de olteni -
Cei mai de seamă podgoreni,
Dintre moşneni
Şi orăşeni -
Strămoşii mei, care-au murit cântând:
"Oltule... râu blestemat...
Ce vii aşa turburat"...
Dar Oltul i-a plătit la fel
Cum l-au cântat şi ei pe el...
Şi cum - mi-e martor Dumnezeu -
Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!...
Pe mine, însă -
Ce păcat
Că vinul vechi, de Drăgăşani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la... culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde -
Oricât ar fi de turbure -
Se limpezeşte
Şi se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!...
La fel şi eu, ca orice bun creştin,
Pe malul Oltului, cândva,
Mă voi întinde tot aşa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia -
Pahar străin!...
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost -
Un nou crucificat -
În vecii vecilor... Amin!...
 De ce-ai plecat?
De ce-ai plecat?... De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de
brad,
Oricine-ar fi - femeie sau
bărbat
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea
basmelor, spre Rai?...
De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău
vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a
chemat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat -
Păcatul care dintr-o
glumă
Te prinde-n laţ şi te
sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n
ploaie,
În lada cu gunoaie?...
Opreşte-te!...
Priveşte-n jurul tău...
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!...
Fă-ţi cruce
Romanta negativa
N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...

N-am fost decât doi călători cu trenul,

Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!...

Dar n-am putut călători-mpreună...

Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!... Din ce-a putut să fie,

N-a fost decât un searbăd început
De simplu "fapt divers", ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!...
 Cântec
(În ochii tăi ca-n două oglinzi însufleţite)

În ochii tăi ca-n două oglinzi însufleţite

Amurgul îşi răsfrânge privirea-nsângerată
Şi ochii tăi sunt roşii ca două flori de mac
Plutind împerecheate pe luciul unui lac.

În ochii tăi amurgul, uşor, pe nesimţite,

Se stinge ca lumina din candela uitată
Şi ochii tăi din roşii se-ntunecă şi par
Doi ochi tăcuţi de sfântă pictaţi într-un
altar.
Creatia lui Minulescu este considerata de criticii literari o
inovatie in simbolismul roman. Creatiile acestuia reprezinta
un amalgam de trairi si sentimente expuse publicului prin
versuri. In poeziile lui simbolurile sunt doar sugerate si
detectate doar de cei care simt cu adevarat poezia lui.
Minulescu isi imagineaza lumea ca un teatru, iar eul liric
devine ca un personaj intr-un spectacol. In linii generale,
Minulescu, rãmâne a fi antitradiţionalist, pentru ca
deschide calea unei noi sensibilitaţi. Creatii sa reprezinta o
revolutie de la traditie si de la reguli, el fiind cel de
deschide un nou univers simbolismului. 
Muzicalitatea versurilor este cea mai evidentiata
caracteristica a sibolismului in creatia minulesciana.
Timbrul poetic minulescian este unul extrem de personal.
Este singular şi astfel dorea sã fie perceput, la modul cel
mai pretentios. El nu-si dorea o intelegere a creatiei sale, ci
o cunoastere si descoperire a tainelor ce le-a ascuns in ea.
Lucian Blaga a fost un
filozof, poet,
dramaturg,
traducător, jurnalist,
profesor universitar,
academician și
diplomat român. A
debutat în ziarele
arădene Tribuna, cu
poezia Pe
țărm (1910), și
în Românul, cu
studiul Reflecții
asupra intuiției lui
Bergson (1914).
 Catrenele dragostei
Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, pieziş-răsăritene.
Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades şi-ades un leac.
Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o şoaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu şi da.
Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.
Dragă-mi este dragostea
care face stea şi stea
din pământurile noastre -
prin poienile albastre.
Sângele îşi ştie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-nălţimile şi-abisul
şi cu ce mai are-n ea.
Dragă-mi este dragostea -
locului nu pot s-o ţin,
căci frumseţea ei dispare
în frumseţile-i ce vin.
Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
şi-un păcat pe care-l arde
pe la miezul nopţii luna.
Din aleanul trupului
sufletul se naşte.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paşte.
Dragostea ne-o ţină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.
 Amintire
Unde eşti astăzi nu ştiu.
Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ
privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.
Zvon legendar se ridică din brazi.
Ochi atotinţelegător era iezerul sfânt.
În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Ar trebui să tai iarba,
ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristeţe mă-ncing.
Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
 Eva
Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi
c-un glas ce răsună
de printre frunze ca un clopot de argint.
Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi
şi ceva la ureche
încet, nespus de încet,
ceva ce nu se spune în scripturi.

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume

cu toate că asculta şi el.
Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam.
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
şi-şi miscă geana parca-ar zice
că ea ştie ceva,
ce noi nu ştim,
ce nimenea nu ştie,
nici Dumnezeu chiar.
Vei plange mult ori vei
zambi?
Eu 
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc
nuferi?"
Creatia lui Lucian Blaga reprezinta o evolutia in literatura romana. Intreaga sa
creatie repreyinta o metafora profunda, care duce literatura romana la un alt nivel.
Privita global, lirica lui Blaga infatiseaza deci o complexitate cu totul particulara, o
dinamica interioara corespunzand miscarilor fundamentale ale sufletului poetului.
Temele utilizate de scriitor sunt cele care-l framanta, cele care-I creeaza viata.
Sensul profund si misterios a liricii lui Blaga este creat de limbajul plastic bine
pronuntat si de muzicalitatea specifica a versurilor. Blaga asimileaza universului
poeziei sale cerul si pamantul, dar nu lasa sa intre in acest univers decat lucrurile
care il pot exprima. Aceste elemente au o valoare metaforica, simbolica, nu
plastica: ele reprezinta sau sugereaza “viata”.
Componentele de baza in cratia blagiana sunt elementele de natura. Cele mai
utilizate suntiarba, cerealele, arborii, numiti generic sau numiti anume: brazi,
stejari, goruni, arini, plopi, salcii si alti cativa aproape exclusiv arbori de padure.
Flora din universul creatiei blagiene reprezinta sentimente ascunse, iar prin
intermediul lor, Blaga, isi creaza universul in care isi intalneste refugiul.
Dragostea din creatia lui blaga se reyuma la sentimente superficiale, deloc
profunde, dar sincere si adesea neimpartasite.
Creatia blagiana a fost cea care m-a flatat. M-a facut s-o indragesc si parca sa o
traiesc. Prin opera lui Blaga vad o mica parte a universului creat de el. Prin poezia
‘Amintire’ vad lume care mi se deschide in fata. Anume poeyiile lui Blaga au reusit
sa-mi adepe sufletul si sa imi alimenteze sufletul cu o liniste si bunatate deplina.
 Nichita Stănescu a fost un poet,
scriitor și eseist român, ales
membru post-mortem
al Academiei Române.
Este considerat de critica literară și
de publicul larg drept unul dintre
cei mai importanți scriitori de
limbă română, pe care el însuși o
denumea „dumnezeiesc de
frumoasă”.
 Avertisment
Prea mi-a nins şi mi-a plouat, demult,
în copilăria mea cu nopţi grozave
cântecul de moarte ca să-l mai ascult,
gândul să-l rotesc peste cadavre.

Colţul inimii să-l dau de trunchiuri

nu mai vreau, ci orizontu-nvins,
arcuit în pălmi şi strâns mănunchiuri,
i l-am dat femeii mele, dinadins.

Mâna-ntinsă ca să strângă-o mână,

nu de sânge vreau să mi-o-nfior!
Mi-am lăţit pe frunte-atâta lună
cât să mă încapă ochii tuturor.

Iar morişti de zvastici, zbârnâite,

glezna mea cu aripi dacă mi-o aţin,
le strivesc. Şi-n apele-ntâlnite,
îmi clătesc călcâiul, de venin.
 Emoție de toamnă
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu
umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la
nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
 Dreptul la timp
Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.
 Orologiu cu statui
Pietrele deschid un ochi de piatră, 
oasele deschid un ochi de os. 
Câte-un bot au câinii-n loc de ochi, şi latră
din trei boturi, generos. 
E un schimb de ochi mereu în aer. 
Ochiul de pisică trece-n frunze. 
Frunzele foşnesc cu dulce vaier
https://Versuri.ro/w/kp17 
în orbitele pisicilor lehuze. 
Eu rămân cu pleoapele deschise, aburite. 
Ochiul meu sticleşte-n turnul primăriei, 
şi, deodată, simt cum prin orbite
cu un prunc în braţe-apar statuile Mariei.
 Un soldat
Un soldat ţinându-se cu mâinile
de marginea unui nor... 
De bocancii lui, cu mâinile încleştate
se ţine alt soldat. De bocancii lui
altul, apoi altul, apoi altul şi altul, 
şi-aşa până-n miezul pământului. 
Eu mă las s-alunec pe şirul lor
ca pe-o frânghie, 
şi-alunecând, cataramele
centurilor lor, îmi zgârie faţa. 
Şi-alunecând, îmi zgârie pieptul
şi-alunecând, alunecând, îmi sfâşâie
fâşii de carne, 
şi-alunecând, alunecând rămâne din mine
numai scheletul. 
Când în sfârşit ajung, mă-ntind cu tâmpla
pe o piatră. 
În timp ce dorm, fâşiile smulse
se-ntorc de sus şi mă-nvelesc. 
M-ajunge din urmă şi sângele pierdut, 
şi durerea. 
Deschid ochii, mă uit. 
Coloana de soldaţi, nu se mai vede. 
Probabil că vântul a-mpins-o
cu nor cu tot, în altă parte.
Nichita Stanescu este considerat drept unul dintre cei
mai importanti scriitori de limba romană, pe care el
insuși o numea „Dumnezeiesc de frumoasă”.
Un poet de o amplitudine, profunzime și instensitate
remarcabilă.
Lirica lui Stănescu reprezintă o depășire a normalului și
ale regurilor. Stănescu a devenit cel ce a putut rupe
bariera cuvintelor.
Pentru el lirica este un joc. Acest joc pune in prim plan un
amestec de sentimete bine ascunse dupa niște
metafore exagerate.
Paleta de emoții a lui Stanescu se răsfrânge violent
asupra limbajului care naște intenții de schimbare.
Involuntar, Stănescu devine creatorul miraculoaselor
necuvinte. El devine un necuvânt. Viața lui devine un
necuvânt. Creația lui devine un necuvânt.
Grigore Vieru a fost un
poet român din Republic
a Moldova. În 1993 a
fost ales membru
corespondent
al Academiei Române.
 Acasă
Toamnă târzie
La noi la Lipcani,
Rece ca sfecla de zahăr.
Mă trezesc dimineaţa
Cu toate lăicerele casei pe mine,
Ostenit de greul lor colorat.
„Mă temeam să nu-ţi fie frig”,
Zice mama.
Vin rudele să mă vadă,
Vorbesc în şoaptă afară
Ca la priveghi,
Să nu-mi tulbure somnul
Şi ţistuiesc pe cei mici
Să fie cuminţi.
Mă aplec să le sărut mâna,
Ele şi-o smulg îndărăt:
„Nu trebuie…”
Ruşinându-se de pământul
De sub unghii şi din
Crăpăturile palmelor.
O, neamule, tu,
Adunat grămăjoară,
Ai putea să încapi
Într-o singură icoană.
Această pâine
Această pâine rotundă
Creşte pe apă
Ca floarea de lotus –
Pe apa sudorii noastre.
Această pâine albă
Desface-se albă, dulce
Ca floarea de lotus
Sub caldul sărut al luminii.
Această pâine cinstită
Se-nchide
Ca floarea de lotus
Sub ochi scorburos, hrăpăreţ.
Ca prima oară
Merg pe pământ
Şi sun ca vioara.
Toate îmi par că sânt
Prima oară.
Ca un copil
Aştept dimineaţa,
Până la lacrimi
Mi-e dragă viaţa.
Orice splendoare
Mă doare,
Mă doare-această floare
Şi frumuseţea ta,
Şi frumuseţea ta!
Şi-această zi
Ce mâine nu va mai fi,
Nu va mai fi!
Înfiorat spun mamă şi tată
De parcă îmi văd părinţii
Prima dată.
Ca un copil
Aştept dimineaţa,
Până la lacrimi
Mi-e dragă viaţa.
Când mă cuprinzi
Tremur, ah, toată,
De parcă-aş iubi, iubi
Prima dată.
Ca un copil
Aştept dimineaţa,
Până la lacrimi
Mi-e dragă viaţa.
 Cămășile
A fost război. Şi tu,
Cum de n-ai şi tu general
Ecoul lui Fiind la fel îmbrăcat
Şi-acum mai este viu. Ca soldatul?
Cămăşi mai vechi, mai noi – Cum de-ţi păstrezi mirosul,
Frumosul tău miros de iarba?
Amară amintire de la fiu. Cum de nu miroşi
De-atâtea ori fiind A bocanc, bunăoară,
Pe la izvor spălate, A bocanc mărşăluind?
Încotro, soldăţeilor verzi,
S-a ros de-acum uzorul Subţireilor?
Şi, alb, bumbacul Încotro ţineţi calea
S-a rărit în spate Neauziţi, nesimţiţi?
Spre toamnă, poete,
Şi nu le-a îmbrăcat de mult Spre galbenul ei liniştit,
Feciorul. Generale!Stau înfipte în glob
Săbioarele
Cămăşi mai vechi, mai noi – Ca în pieptul pernuţei
A fost război. Acele.
Ci maica lui Ce mai cârpim azi,
Omule?!
De ani prea lungi de-a rândul Cămaşa verde
Tot vine la izvoare: A verii,
Ea şi gândul. Cămaşa albă
A iernii,
Şi iar luând cămăşile în poală, Rupte şi una şi alta?!
De cum ajunge sâmbăta, Pământul zdrenţuit
Le spală. De puhoaie,
Spintecat de cutremure?!
Căci mâine Sufletul rănit?!
Fac băieţii horă-n sat, Stau înfipte în glob
Şi fete multe-s: Săbioarele.
Şi-aproape că
Câte-n flori albine. Nu mai e loc
Şi-atunci băiatul ei, cel drag băiat, Pentru pana poetului.
Cu ce se-mbracă, bunul,
Dacă vine?Cămaşa ta e la fel
Cu cea a soldatului,
Ah, firule de iarbă,
Cum de nu bocăneşti pământul cu talpă
Vreme de război
Ori de câte ori
Vedea un pom înflorit,
Ostaşul acela
Se închina cucernic
Frumuseţii lui albe,
Rugându-se şi cerându-i
Iertare c-a tras în oameni.
„Poate că este
Chiar Dumnezeu
Coborât pe pământ,
Îţi zicea,
Dar nici el chiar
Nu poate opri
Furia umană”.
Soldatul acela
Va ajunge poet
Dacă nu va muri.
Sau va avea mulţi copii.
Pentru că totuna este:
Să vezi lumea poetic, ori
Să creşti mulţi copii.
Creația lui Gr. Vieru reprezinta o modernizare a literaturii romane
și o schimbare radicala a ceea ce se numea „Lirică”.
Grigore Vieru abordeaza constant câteva teme, cre devin motive
si simboluri in poezia lui: mama, patria, graiul, iubirea,copilaria,
războiul si creația. Pentru el, lirica a fost viața.
Mama este principala temă și inspiratie a poetului căreia-i dedică
volume întregi de poezie. Astfel, ipoteza existentei mamei
reale se adeverește prin poeziile : Chipul mamei, Ochii mamei,
Mâinile mamei, Făptura mamei ș.a.
De asemenea, dragostea este un alt punct definitoria a creației
lui Vieru. „Iubire-ram de rouă sfântă/ Cânt unic….Înconjurată de
lumină/ Tu insuți din lumină vii” sunt doar cateva versuri prin
care se subîntelege dragostea în creația lui Vieru.
Însuși și femeia pentru el devine un mister si o ipoteza, pe care
de-a lungul vieții încearcă s-o descopere și s-o înțeleagă
„Făptură nelumească/ Rouă cerească”(Femeia) și „Frumoasa
mea, doar tu, doar tu-/ Lumină stinsă din lumină” (Crezând că
mângâi)