Legătura chimică

Capitolul II

1
 Teoria legaturii chimice
Legătura chimică reprezintă interacţiunea atractivă dintre
doi sau mai mulţi atomi identici sau diferiţi, concretizată în
realizarea unei noi entităţi.

Legătura chimică îşi are originea în tendinţa atomilor de a

avea o încărcătura energetică minimă. Astfel, energia totală
a unor atomi legaţi prin legături chimice este inferioară
sumei energiilor atomilor luaţi separat.

Teoriile referitoare la legătura chimică trebuie să explice:

-natura legăturii dintre atomii componenţi;
-aranjamentul spaţial al acestora;
-relatiile dintre structură şi proprietăţi.

Există şi interacţii atractive care nu conduc în mod real la formarea

unor noi combinaţii între atomi şi molecule, manifestându-se mai
mult la nivelul unor proprietăţi fizice:
-legătura de hidrogen;
-legătura prin forţe van der Waals. 2
Teorii clasice ale legăturii chimice

Comportarea substanţelor exprimată prin seturi de

proprietăţi a arătat că există mai multe categorii de
substanţe; comportamentul acestor categorii a început sa
fie explicat individual, apărând astfel teorii ale legăturilor
chimice. Aceste teorii sunt valabile strict pentru categoriile
corespunzătoare de substanţe:
-teoria legăturii ionice;
-teoria legăturii covalente;
-teoria legăturii metalice.
Teoriile enumerate mai sus, au un succes parţial şi nu sunt
universal valabile.

3
Legatura ionica

4
 Teoria „legăturii ionice”
Teoria clasică a legăturii ionice, elaborată în 1916 de W.Kossel,
presupune faptul că atomii elementelor tind către o configuraţie
mai stabilă de gaz nobil, fie prin cedare fie prin acceptare de
electroni, rezultând ioni pozitivi sau negativi mai stabii decât
atomii iniţiali.
Atracţia electrostatică dintre ionii de semn opus conduce la o
apropiere a acestora, până la o distanţă la care se realizează
echilibrul cu forţele de respingere dintre învelişurile electronice ale
acestora.Astfel, natura „legăturii ionice” este atracţia
electrostatică dintre ioni de semn opus.
Elementele din grupele I si II principale au tendinţa de a ceda 1
respectiv 2 electroni şi a ajunge astfel la configuraţia stabilă cu 8
electroni pe ultimul strat, devenind ioni pozitivi.
Elementele cu 6-7 electroni pe ultimul strat (cele din grupele VI -
VII principale) au o tendiţă redusa de a pierde electroni, dar o
afinitate mare pentru acestia, formând ioni negativi.

5
 Teoria „legăturii ionice”
Energia de atractie electrostatica a celor doua
perechi de ioni luate separat este de  2ke 2 / r, in
timp ce pentru cazul in care au fost integrate in
structura, aceasta creste in valoare absoluta la
 2,59ke 2 / r
Semnul minus este specific interactiilor atractive.

E= -4Ke2/r+2Ke2/r 2

r
E=-Ke2/r
r

6
 Teoria „legăturii ionice”
Pe lângă atracţia electrostatică dintre ioni o contribuţie la
realizarea acestor combinaţii chimice o are şi suprapunerea norilor
electronici ai ionilor, datorită atracţiei nucleelor vecinilor, astfel
încât o „legătură ionică” nu este niciodată „pură”, existând şi o altă
componentă datorată „legăturii covalente’ prezentate în
subcapitolul următor.

Legătura este preponderent ionică atunci când diferenţa dintre

electronegativităţile relative ale atomilor implicaţi în legătura
depăşeşte 1,7.

Cu cât energia de reţea este mai ridicată, cu atât stabilitatea

combinaţiei este mai mare.

Reţinem că în cazul legăturii „ionice” nu se formează molecule, ci

nişte asociaţii deschise în care fiecare ion tinde să se înconjoare de
ioni de semn opus, alcătuind un agregat tridimensional – reţeaua
ionică. Astfel, formulele chimice ale combinaţiilor ionice nu
reprezintă decât raportul de combinare al ionilor. 7
 Teoria „legăturii ionice”
Legătura ionică este neorientată, ionii implicaţi putând avea
practic orice poziţie unul faţă de celălalt, respectându-se
evident alternanţa ion pozitiv - ion negativ.
Legatura ionica influenteaza proprietatile substantelor
ionice:
- temperatura de topire;
-coeficientul de dilatare;
-rezistenţele mecanice;
-proprietăţi electrice;
-solubilitatea

8
Legatura covalenta

9
 Teoria „legăturii covalente”
Legatura covalenta se formeaza prin punere in comun de electroni
de catre doi atomi intre care exista o diferenta redusa de
electronegativitate.

Pentru atomii implicati in legatura se realizeaza configuratii

electronice stabile, in general cu 8 electroni pe ultimul strat
conform teoriei electronice a lui Lewis si Langmuir.

Electronii pusi in comun se numesc electroni participanti si se

noteaza schematic printr-o liniuta : Cl-Cl.

Legatura realizata prin intermediul unei singure perechi de

electroni se numeste legatura simpla; implicarea a doua perechi de
electroni conduce la formarea unei legaturi duble, iar a 3 perechi la
legaturi triple.

Cl Cl O O N N
10

O
 Teoria „legăturii covalente”
„Legătura covalentă” conduce la formarea de molecule cu număr
bine definit de participanţi.
Valenţa unui atom legat covalent este dată de numărul perechilor
de electroni puse în comun cu vecinii săi din moleculă.
Există situaţii in care punerea în comun de electroni conduce doar
la realizarea parţială a octetului de electroni pe ultimul strat pentru
unul din parteneri, molecula rezultată fiind reactivă, atomul cu
învelişul incomplet manifestând tendinţa de a accepta electroni de
la un altul – acceptor de electroni.
În acest mod se poate forma o „legătura covalentă” în care un
atom pune în comun o pereche de electroni neparticipanţi într-o
altă legătură – atom donor, cu un atom/ion care nu are realizat
octetul/dubletul pe ultimul strat – atomul acceptor; această
legătură poartă denumirea de „legătură covalentă coordinativă”.
În cazul ionului amoniu – NH4+, cei 2 electroni neparticipanţi la
legături ai N din amoniac NH3, pot fi puşi în comun cu un ion de H,
care are un orbital liber, rezultând un ion pozitiv:
11
 Teoria „legăturii covalente”
Natura legăturii este electrostatică, manifestându-se prin forţele ce
apar între nucleele pozitive şi electronii puşi în comun.

Corelaţia structură – proprietăţi este limitată; nu poate fi

prevăzut/explicat comportamentul unor substanţe şi nici forma
moleculelor, existand o serie întreagă de excepţii - PCl5 -10 electroni pe
ultimul strat pentru P, metalele tranziţionale nu formează anioni (ioni
negativi) ci cationi, care nu au obligatoriu structură de gaz rar.

În privinţa formei moleculelor şi orientării legăturilor teoria trebuie

completată cu VSEPR – Valence Shell Electron Pair Repulsion elaborată în
1957 de R.Gillespie şi R. S. Nyholm. Această teorie consideră că există o
repulsie între perechile de electroni participanţi/neparticipanţi la
legătură,în urma căruia acestea vor adopta un aranjament ce minimizează
această respingere, fapt ce se reflectă în orientarea legăturilor şi implicit
în geometria moleculei. Folosind aceste teorii se pot prevedea cu succes
formele unor molecule, de exemplu forma piramidala a moleculei NH3, sau
unghiul dintre legaturi in molecula H2S.
H
12
S H
 Hibridizarea orbitalilor
Pentru moleculele substantelor organice teoria MLV nu poate
da explicatii privind structura acestora.
Pentru atomul de C sunt posibile doar 2 covalente rezultate
prin punerea in comun a celor 2 electroni neimperecheati.

C
2p

2s
2s
1s

In realitate C are 4 covalente, orientate tetraedric la 109o28' ,13

cum se observa in cazul CH4.
 Hibridizarea orbitalilor
La apropierea unui atom de H orbitalii s si p puri ai C se
deformeaza si rezulta 4 orbitali hibrizi sp3, cu energii egale si
intermediare ca valoare intre cea corespunzatoare nivelului 2s si
2p.
C
2p
3
sp
2s
2s
1s

Cei patru orbitali rezultati au o forma bilobara asimetrica,

permitand o suprapunere mai buna cu alti orbitali si deci legaturi
mai puternice.
14
 Hibridizarea orbitalilor
Cei 4 orbitali vor fi distribuiti spatial astfel incat distanta dintre ei
sa fie maxima, obtinandu-se o orientare tetraedrica a orbitalilor
hibrizi .

15
 Hibridizarea orbitalilor
Prin combinarea orbitalilor s si p (numai 2 dintre ei) rezulta
3 orbitali sp 2 , de energie egala, orientati in plan la 120o si
un orbital p perpendicular pe planul lor.

C
2p

2s
sp
2s
1s

16
 Hibridizarea orbitalilor
Orbitalii sp2 sunt bilobari si asimetrici, permitand legaturi 

puternice, in timp ce orbitalul tip p poate participa la realizarea
unei legaturi .

17
 Hibridizarea orbitalilor

Structura etenei C2H4

Evident, legatura
legaturi  este ceva mai slaba decat celelalte
datorita unei suprapuneri mai reduse a
orbitalilor, ea fiind cea mai reactiva, adica se poate
rupe cel mai usor.
18
 Hibridizarea orbitalilor
Prin combinarea unui orbital s cu unul p rezulta 2 orbitali sp, de
energie egala, orientati in plan la 180o si doi orbitali p
perpendiculari pe planul lor.
C
2p

sp
2s
2s
1s

19
 Hibridizarea orbitalilor

Orbitalii sp sunt bilobari si asimetrici, permitand

legaturi puternice, in timp ce orbitalii tip p,
perpendiculari intre ei, pot participa la realizarea unor
legaturi .

20
 Corelatia structura - proprietati pentru
legatura covalenta
Orientarea legaturilor din
moleculele organice in care
C este hibridizat explica
aranjamentul in zig-zag al
lanturilor moleculare ale
polimerilor. Legatura nu
este rigida, permitand
rotatii in jurul ei, ce explica
si impachetarile acestor
lanturi (elastomeri).
In diamant (C pur) exista
un aranjament tetraedric al
atomilor de C, datorat
hibridizarii sp3, ce imprima
duritate si casanta;
diamantul este un izolator
electric, electronii fiind 21
localizati la fiecare atom.
Corelatia structura - proprietati pentru
legatura covalenta
In cazul grafitului, forma
alotropica a C, atomii sunt
hibridizati sp2, ca si in
etena, formand o retea
hexagonala stratificata.

Intre planele hexagonale

exista legaturi slabe,
datorate distantelor mari,
fapt ce explica clivajul
grafitului.

De asemenea prezenta
electronilor delocalizati la
toti atomii dintr-un plan
explica buna lui
conductivitate electrica.
22
 Hibridizarea
În cazul atomului de Si există de asemenea un
fenomen de hibridizare care stă la baza silicaţilor şi
siliconilor .
Intre legaturile O-Si-O ale tetraedrului (Si O4)4-,
elementul structural de baza al silicatilor, unghiurile
sunt de 109 grade ca si in cazul legaturilor H-C-H ale
metanului.

Există şi alte tipuri de hibridizare, cum ar fi de exemplu

23

sp3d.
 Polaritatea moleculelor
Moleculele , desi neutre in ansamblu, poseda un numar
de sarcini pozitive, localizate in nucleele atomice si
sarcini negative repartizate in jurul acestora. Se poate
admite existenta, ca in cazul centrului de greutate, a
doua centre ale sarcinilor electrice, unul pentru cele
pozitive si unul pentru cele negative.

Moleculele in care cele doua centre coincid se numesc

nepolare, celelalte fiind molecule polare.
Moleculele polare pot fi asociate unor dipoli electrici,
caracterizati de momentul de dipol
 
 :

   e r
unde r este vectorul de pozitie cu originea in centrul
atribuit sarcinilor negative si varful in centrul
corespunzator sarcinilor pozitive.
Unitatea de masura pentru momentul de dipol este24 1
D (Debye) = 3,33x1030 Cm
 Momentul de dipol
In molecula HF, cei doi electroni pusi in comun sunt
deplasati spre F, mai electronegativ, fapt ce determina
aparitia unei polarizari a molecule,
sarcinii elementare

fiind o fractiune a

In acest mod, legatura covalenta H-F nu este pura ci are si


un caracter ionic. 
r

H F
Molecula de apa are un moment
de dipol de 1,84D ca rezultat al
compunerii geometrice ale
momentelor de dipol ale
legaturilor O-H (1,54D),
ce fac intre ele un unghi de 105o. 25
 Caracterul ionic al legaturii
Momentul de dipol al unei legaturi ionice, ar trebui sa
fie egal cu produsul dintre sarcinile ionilor implicati si
distanta dintre ei (in A).
Raportul dintre momentul de dipol masurat
experimental si cel calculat dupa cel cel mentionat
anterior este o masura a caracterului ionic al legaturii:
 exp
caracterul ionic al legaturii=  100 (%)
 calc

26
Legatura metalica

27
 Teoria „legăturii metalice”
Pentru explicarea proprietăţilor metalelor K.Drude şi H.Lorenz au
considerat că reţeaua metalică este constituită din ioni pozitivi, ce se
găsesc în noduri, formaţi din atomii ce au pierdut electronii de pe
straturile exterioare şi un nor electronic alcătuit din electronii delocalizaţi.
Este, de fapt, o legătură de tip ion-electron delocalizat.
Natura „legăturii metalice” este electrostatică, coeziunea reţelei
fiind asigurată de atracţia dintre ionii pozitivi din nodurile reţelei şi
electronii liberi.
„Legătura metalică” nu este orientată ceea ce permite aşezarea
foarte compactă a particulelor constituiente în nodurile reţelei, un
argument în favoarea acestei teorii.
Teoria ofera explicatii calitative pentru unele proprietăţi ale
metalelor:
Conductibilitate electrica si termica
Proprietati optice
Proprietati mecanice
Lucru mecanic de extractie

28
 Abordarea cuantica a legaturii chimice

Abordarea cuantica a problemei legaturii chimice se

face utilizand metoda LCAO = Linear Combination of
Atomic Orbitals, ce considera functia de unda a
electronilor implicati in legatura  mol , electroni
imposibil de deosebit intre ei, ca fiind o combinatie
liniara a functiilor de unda caracteristice electronilor din
fiecare atom  A , respectiv si  B:

 mol  C A   A  C B   B
CA si CB sunt coeficienti, de la a caror stabilire incep
sa apara diferente intre diferitele metode de
aproximare. Au aparut Metoda Legaturii de Valenta -
MLV elaborata de Linus Pauling şi John Slater şi Metoda
Orbitalilor Moleculari - MOM elaborată de Friedrich 29
Hund şi Robert Mullikan.
 Legaturi
intermoleculare

30
 Legatura de hidrogen
Legatura de hidrogen se formeaza intre molecule sau
grupari de atomi formate dintr-un element puternic
electronegativ – F, O, Cl, N si H;
Legatura de hidrogen se datoreaza faptului ca norul
electronic si asa subtire, din jurul nucleului de hidrogen
este deplasat spre atomul puternic electronegativ cu
care formeaza legatura. In acest fel, protonul este
foarte putin ecranat, actiunea lui atractiva putandu-se
exercita asupra electronilor unui atom vecin.
Orbitalul 1s al H devine practic gol si poate fi ocupat de
o pereche de electroni neparticipanti ai atomului
electronegativ;
Rezulta o legatura ce pare a fi coordinativa, diferenta
constand in aceea ca se pastreaza structura
moleculelor participante si in plus legatura element
electronegativ - H este mai slaba si mai lunga decat
cea dintre element electronegativ si H ce ii apartine.31
 Proprietati ale legaturii de hidrogen
Legaturile de hidrogen pot fi
intermoleculare si intramoleculare;
Legaturile de hidrogen au lungimi mai
mari de 2.3A fiind clasificate in scurte
(2.3-2.5A) si lungi >3A;
Taria legaturii creste cu marimea
electronegativitatii atomilor implicati:
Eleg H-F>Eleg H-O>Eleg N-H
fiind de ordinul zecilor de KJ/mol.
32
 Legatura de hidrogen si teoria legaturii
chimice
Natura legaturii este fizica – diminuarea energiei
sistemului molecular prin trecerea unei perechi de
electroni, chiar neparticipanti intr-un orbital de
energie mai joasa – 1s al H.
Legatura de hidrogen este directionata liniar in lungul
orbitalilor apartinand elementului electronegativ din
care provin ‘’electronii neparticipanti’’ participanti la
legatura.
Corelatia structura-proprietati: temperaturi de topire
si fierbere net diferite si mai mari decat compusii din
seriile omoloage

33
34
Corelatia structura-proprietati

35
 Corelatia structura-proprietati
Clivajul ghipsului – datorat structurii in care exista plane cu
legaturi slabe – numai legaturi de hidrogen.

36
 Legaturi prin forte van der Waals

Forţele de orientare Keesom se manifesta

intre dipolii permanenti ai moleculelor
polare sunt invers proporţionale cu
puterea a 7a a distanţei (d) şi
temperatura (T) şi proporţionale cu
puterea a 2a a momentelor de dipol μ:

21
2
 2
2
FK   37

3 K  T  d 7
 Fortele de inductie Debye
Molecula nepolara aflata in vecinatatea moleculei polare
devine un dipol prin inductie, urmand apoi interactia
electrostatica dintre acestea. Forţele de inducţie Debye
sunt invers proporţionale cu puterea a 7a a distanţei
(d) şi depind de momentul de dipol şi coeficienţii de
polarizabilitate α:

1   2
2
  2  1
2
FD   7 38

d
 Forte de dispersie LONDON
Chiar moleculele nepolare sau atomii gazelor rare pot avea la un
moment dat un moment electric de dipol datorita vibratiilor
atomilor sau nucleelor, datorita miscarii electronilor in jurul
acestuia. Acest moment electric de dipol momentan poate
determina aparitia in apropierea lui a altor dipoli indusi cu care
interactioneaza. Forţele de dispersie London, ce apar între
molecule nepolare sau atomii gazelor rare sunt invers
proporţionale cu puterea a 7a a distanţei (d) şi depind de energia
de ionizare I şi coeficienţii de polarizabilitate α:

3  1   2  I1  I2
FL  
4  d  (I1  I2 )
7 39
 Proprietati

Aceste forte sunt slabe, energia legaturilor

determinate de ele fiind de ordinul KJ/mol.

Este de mentionat ca pe masura apropierii

moleculelor, datorita fortelor de atractie van
der Waals, apare si o puternica componenta
repulsiva - datorita respingerii invelisurilor
electronice, distanta intre molecule fiind una
la care se realizeaza echilibrul de forte.

Fortele enumerate sunt aditive, valoarea

energiei de legatura pentru cateva substante
fiind prezentata in tabel.
40
Substanta Ek ED EL ETot
(KJ/mol) (KJ/mol) (KJ/mol) (KJ/mol)

Ar 0,00 0,00 8,48 8,48

CO 0,0004 0,0008 8,73 8,73

HCl 3,3 1,003 16,80 21,10

NH3 13,29 1,54 14,71 29,55

H2O 36,32 1,92 8,98 47,23

41
Probleme pentru autoevaluare

De ce substanţele cu reţele ionice au

proprietăţi de izolator electric în stare solidă
şi de conductor în stare topită?
De ce formulele forţelor de tip van der
Waals, deşi descriu o interacţie
electrostatică, conţin constante ale
moleculelor diferite în fiecare caz?

42