I.

Prima incercare de Brexit

 În 1975, un referendum pentru ieșirea Marii Britanii din Comunitatea Economică
Europeană a avut loc sub conducerea guvernului Laburist al lui Harold Wilson. Rezultatul
referendumului a fost covârșitor în favoarea apartenenței Marii Britanii la spațiul european
(67.2%). Cu acest consens confortabil în spate, guvernele (atât cele conservatoare cât și
laburiste) care s-au succedat au dus mai departe mandatul de a întări parteneriatul dintre
Marea Britanie și comunitatea europeană, conform dorinței cetățățenilor care au votat la
referendumul din 1975. Rezerve însă au continuat să existe. În 1979 Marea Britanie a ales să
nu adopte Sistemul Monetar European (care a pus bazele monedei Euro). Tot în 1979 în
fruntea guvernului britanic a ajuns Margaret Thatcher, lider al Partidului Conservator și cel
mai longeviv Prim Ministru britanic al secolului XX, al cărei mandat a continuat până în
1990.
 Între timp partidul eurosceptic UKIP a continuat să câștige treptat tot mai multă
aprobare în rândul electoratului, obținând în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European
din 2014 27.5% din voturi și delegând astfel 24 de membri în Parlament. În schimb pe plan
domestic, în urma alegerilor generale din 2015 UKIP au reușit să aibă un singur reprezentant
în Parlamentul britanic.
Platforma avansată de UKIP a fost de la început una fermă în favoarea retragerii din
Uniunea Europeană, reducerea imigrației și sporirea finanțării sistemului de sănătate, mesaje
cu care au rezonat în mare măsură cetățeni aflați în situații materiale și sociale precare.
Popularitatea partidului poate fi pusă pe seama unei țesături complexe de factori socio-
economici, inclusiv sentimente de marginalizare și alienare percepute de către o parte a
electoratului britanic, precum și disproporționat mai multă atenție acordată de către mass-
media mainstream liderului partidului, Nigel Farage.
 Preocupările economice ale cetățenilor au fost așadar exploatate printr-o retorică ce a
căutat să învinuiască alte grupuri sociale la fel de împovărate pentru lipsa locurilor de muncă,
retorică popularizată de canalele media britanice, chiar dacă de unele într-o lumină critică.
În fața acestui val de susținere pentru UKIP, precum și în urma unor presiuni din
interiorul propriului partid, Primul Ministru conservator David Cameron, aflat la guvernare
într-o coaliție împreună cu Partidul Liberal-Democrat, a decis demararea procedurilor de
organizare a unui referendum pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, el însuși
declarându-se în favoarea rămânerii acesteia în Uniune.
 Pentru a înțelege, atât cât este posibil în contextul dat, dificultățile întâmpinate de
ambele tabere în atingerea unui acord, ar fi util să trecem în vedere momentele cheie ale
deciziei Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană.
În februarie 2016 Primul Ministru David Cameron a anunțat oficial data la care
referendumul urma să aibă loc – 23 iunie 2016, marcând astfel începutul campaniilor pro- și
anti-Brexit. Un personaj cheie în campania pro-Brexit Vote Leavea fost Boris Johnson,
membru al Partidului Conservator și susținător al unui Brexit fără concesii. Campania însă a
avut susținere din partea membrilor diferitor partide politice, inclusiv Laburist. Liderul UKIP
Nigel Farage s-a alăturat altei campanii, Leave.EU, al cărei focus a fost mai degrabă stoparea
imigrației. Rezultatul referendumului a contrazis multe sondaje de opinie desfășurate în luna
iunie care preziceau o victorie a taberei ce susținea rămânerea Marii Britanii în Uniunea
Europeană.
 In data de 24 iunie 2016 au fost publicate rezultatele oficiale ale referendumului –
51.9% dintre cetățenii care au votat au decis ca Marea Britanie să părăsească Uniunea
Europeană. În aceeași zi David Cameron și-a dat demisia din funcția de Prim Ministru. Deși
s-a vehiculat numele lui Boris Johnson ca succesor la cârma guvernului, având în vedere că
poziția sa pe tema referendumului a fost în armonie cu votul populației, în locul lui David
Cameron a urmat în fruntea executivului Theresa May, membră a Partidului Conservator și
susținătoare a rămânerii în Uniunea Europeană. Noul Prim Ministru s-a angajat așadar să
ghideze Marea Britanie în procesul anevoios de negociere cu Uniunea Europeană și să
contureze strategia de ieșire din Uniune.
 Răspunsul Uniunii Europene a fost de acceptare a suveranității votului cetățenilor
britanici, urmând ca procesul de negociere să înceapă odata cu declanșarea Articolului 50.
Michel Barnier a fost desemnat de către Comisia Europeană ca negociator ai termenilor de
ieșire ai Marii Britanii pentru a reprezenta interesele celor 27 de state rămase. Pe 29 martie
2017 Theresa May a declanșat Articolul 50 – o notificare formală a Uniunii Europene cu
privire la decizia Regatului Unit de a părăsi Uniunea, pornind astfel o numărătoare inversă de
doi ani până la plecarea oficială din U.E.
 Procesul de negociere a ieșirii Marii Britanii s-a dovedit a fi complex
și anevoios, multe aspecte necesitând discuții îndelungate. Pe parcursul
negocierilor Uniunea Europeană a adoptat o poziție destul de fermă, mai
ales în ceea ce privește accesul Marii Britanii la Piața Unică Europeană,
argumentul fiind că Marea Britanie nu poate să păstreze avantajele care
însoțesc apartenența la Uniune, dar să renunțe la obligațiile care nu îi
convin. Poziția relativ dură a fost acordată la dorințele cetățenilor europeni
care, conform sondajelor de opinie, urmăresc mai presus de alte
considerente protejarea intereselor economice ale țărilor rămase.
 Prima fază a negocierilor în care s-au trasat în linii mari termenii divorțului a început
în iulie 2017 și s-a încheiat în decembrie același an. Printre cele mai delicate probleme care
nu și-au găsit incă soluții clare și pe termen lung a fost și eventualitatea unei granițe între
Irlanda de Nord (care face parte din Regatul Unit) și Republica Irlanda, țară care face parte
din Uniunea Europeană. Existența unei granițe și a unui control vamal în interiorul insulei
Irlandei este de neacceptat, având în vedere tensiunile încă existente și trecutul violent care a
dus la separarea politică a insulei.
Pe de altă parte, formarea unei granițe de-a lungul Mării Irlandeze (între Nordul
Irlandei și Marea Britanie) amenință integritatea teritorială a Regatului Unit, și nu are
susținere politică.
 Este dificil să discutăm despre Brexit fără a atinge și contextul european mai larg, și
problemele cu care se confruntă în prezent Uniunea Europeană. Italia se află într-o severă
criză economică și politică, declanșată pe fondul unei rate crescute a șomajului și a unui
deficit bugetar care a generat sancțiuni din partea Uniunii Europene. La alegerile generale din
2018, Mișcarea Cinci Stele din Italia a primit cele mai multe voturi, după ce a avansat o
platformă tehnocrato-populistă și a pus sub semnul întrebării viitorul Italiei în Uniunea
Europeană. În Polonia partidul care deține în prezent majoritatea în Parlament, Lege și
Justiție, s-a exprimat critic față de Uniunea Europeană, argumentând că nu aduce niciun
beneficiu Poloniei. În Ungaria Primul Ministru Viktor Orban se pregătește pentru apropiatele
alegeri europene cu ajutorul fostului consilier al lui Donald Trump, Steve Bannon. Deși a fost
criticat în Parlamentul European pentru măsurile sale vădit anti-democratice, Viktor Orban a
reușit să-și păstreze funcția de Prim Ministru în urma alegerilor generale din aprilie 2018,
partidul său Fidesz promovând o retorică eurosceptică și anti-imigrație. În afară,
naționalismul lui Donald Trump, rezumat cel mai bine de sintagma “America pe primul loc”
amenință de asemenea susținerea transatlantică pentru proiectul european.