Sunteți pe pagina 1din 15

Școala Gimnazială Potlogi, Dâmbovița

Cartea
Legendelor Românești

Elevi:
Coricica Ana-Maria
Dosei Mihai Cristian
Clasa a VII-a A
Matei Georgiana Elena Eugenia
2019
Cuprins
1. Legenda Bucureștiului…..………………………….3
2. Legenda Dâmboviței…..…………………………....5
3. Legenda Maramureșului Rozavlea.….……………..9
4. Legenda numelui Turnului Chindiei……..………..12
5. Observații………………,,,,...……………………..13
6. Legenda Meșteșugarului Potlogi………….…...….14
Legenda Bucureștiului
Se spune că toate începuturile au o poveste. Aşa şi
Bucureştiul. Pe vremea când năvăleau popoare migratoare în ţara
noastră, precum tătarii, pe malul Dâmboviţei şi prin pădurile care
azi nu mai sunt, din zona Bucureştiului de azi, vieţuia un cioban pe
nume Bucur, care avea turmă mare de oi, cu câini şi măgari, şi cai.
El nu trăia singur, ci mai mulţi ciobani îl ajutau să ţină rânduiala
pentru tuns oile, făcut caşul şi multe alte treburi, care se fac la o
stână.

Erau multe primejdii de înfruntat în acea vreme, printre care


şi animalele sălbatice. Dar mai răi decât fiarele erau unii oameni,
care veneau cu gând să fure, să omoare, să ia robi, să dea foc.
Ciobanul Bucur a trecut prin toate acestea: de mai multe ori tătarii
i-au dat foc la stână, i-au luat rob un cioban şi, într-o zi, chiar pe
frumoasa Anca, fata lui, au prins-o şi au luat-o cu ei.

3
Legenda Bucureștiului
Dar fiind viteaz, Bucur a luat alţi doi ciobani cu el şi,
călare, au galopat să o găsească pe fată. I-au ajuns pe tătari din
urmă la apa Nistrului, care era îngheţată, fiind iarnă. Tătarii au
crezut că gheaţa e destul de groasă pentru a trece pe ea, ca pe un
pod..., numai că gheaţa a cedat şi ei s-au trezit cufundându-se în
apă. Unii dintre ei s-au înecat... Însă Anca a fost salvată de tatăl ei
şi de ciobani şi s-a putut întoarce acasă.

Apoi, Bucur a ridicat o casă mare, cu gard înalt, şi apoi,


când şi fata lui s-a căsătorit, s-a format o mică aşezare, căreia i-au
ridicat şi biserică: Biserica Bucur. Şi în jurul acestei aşezări, în
timp, s-a format Bucureştiul, după numele ciobanului curajos.

(Dumitru Almaş, Legenda Întemeierii Bucureștiului,


http://vacantanon-stop.over-blog.com)

4
Legenda Dâmboviței
A fost odată ca niciodată un pădurar sărac, care trăia
împreună cu fiica sa, pe care o chema Dâmboviţa, într-o pădure
mare şi adâncă, numită Codrii Vlăsiei. Fata ştia toate secretele
pădurii, toate potecile, toate cărările, toate vieţuitoarele care
trăiau ascunse în iarbă şi în tufişuri. Ajunsese până şi să le
înţeleagă graiul. Era sprijinul tatălui ei şi lumina ochilor lui.

Dâmboviţa avea un iubit, un flăcău chipeş, păstor, ce-şi


avea stâna mai la vale şi cu care fata copilărise şi-l îndrăgise de
mică. Urmau ca, în curând, să se căsătorească.

Într-o zi, un prinţ deosebit de chipeş, îmbrăcat


împărăteşte, fugar de peste munţi, s-a rătăcit prin pădure, urmărit
de duşmani. Bătu noaptea la uşa bătrânului şi ceru o călăuză
pentru a regăsi drumul. Dâmboviţa se hotărî să-l ajute, aşa cum
făcea cu oricine le călca pragul şi le cerea sprijin.

5
Legenda Dâmboviței
Drumul peste munte se dovedi chinuitor pentru fată. Parcă
niciodată nu simţise plumb în picioare şi o oboseala cruntă care o
lăsa fără putere. Plină de sudoare, Dâmboviţa se căznea totuşi să-
şi ducă la capăt misiunea de a-l salva pe tânărul care, dimpotrivă,
părea din ce în ce mai sprinten pe măsură ce se apropiau de vârf.
Ajunşi pe creastă, Dâmboviţa, sleită de foame, căci pierduseră
merindele, arsă de sete, pentru că nu mai întâlniseră de ore un
izvor, îşi luă rămas bun de la tânăr şi-i arătă cărarea ce cobora
către cetatea pe care o căuta.

Prinţul, copleşit de frumuseţea şi spiritul ei de sacrificiu, îi


mărturiseşte că cetatea din zare e a lui şi o cere de nevastă.
Dâmboviţa i-a spus însă că-i făgăduise deja mâna lui Bucur,
plecat cu oile la şes, la întoarcerea lui fiind hotărâtă căsătoria
celor doi.

6
Legenda Dâmboviței
În semn de mulţumire, prinţul – care nu era nimeni altul
decât Prinţul Munţilor, duhul cel bun al acestora – i-a oferit atunci
fetei un cuţitaş şi o sfârlează de lemn. Dacă învârtea sfârleaza, ea
se transforma într-o Zână Bună, cu chip de păpuşă, ce putea
îndeplini orice dorinţă. Prinţul învârti sfârleaza şi ceru mâncare şi
băutură pentru a-şi recăpăta amândoi puterile. Apoi îi mărturisi
fetei că a pus-o la încercare pentru a-i testa puterea, dragostea şi
credinţa. Cum Dâmboviţa a trecut testul, cuţitaşul de argint, menit
să-i aducă bucurie şi sfârlează pentru noroc erau ale ei.

Între timp, Bucur îşi căuta îngrijorat logodnica pe cărările


muntelui. Când se întâlniră, iar fata îi povesti păţania de noaptea
trecută, pe Bucur îl cuprinse fiorul geloziei şi al neîncrederii. Îi
ceru Dâmboviţei să înfigă cuţitaşul în piatră pentru a-şi dovedi
nevinovăţia. Conform tradiţiei populare o fecioară nevinovată
putea să facă asta fără a rupe lama cuţitului.

7
Legenda Dâmboviței
Dorind să-i dovedească ce mult îl iubeşte şi că i-a fost
fidelă, ea a înfipt cuţitul într-o stâncă. Din locul unde a lovit, a
ţâşnit un izvor de apă bună, curată şi clară ca lacrima fetei.
Dâmboviţa a botezat acest izvor cu numele ei şi, împreună cu
iubitul său, au format un sătuc la gura izvorului, la poalele
muntelui şi la marginea pădurii. Bucur a dat aşezării numele lui.
Şi astfel, sătucul, devenit astăzi metropolă, se numeşte Bucureşti,
iar apa care-l străbate se numeşte Dâmboviţa. Mai spune legenda
că îndrăgostiţii s-au căsătorit, au avut copii vrednici şi au trăit ani
mulţi şi fericiţi. Mulţumită sfârlezei şi a Zânei Bune, ei şi copiii
lor n-au dus niciodată lipsă de nimic. Cuţitul s-a pierdut, însă
sfredelul se găseşte. Trece din om în om la cei care se trag din
Dâmboviţa şi din Bucur şi îi slujeşte cu credinţă, deşi pe ascuns.

(Cristina Răduță, Cea mai ciudată legendă a Bucureștiului,


adevărul.ro)

8
Legenda Maramureșului
ROZAVLEA
Între Tisa şi Mara, între Iza şi Vişeu, peste bătrânul ţinut al
uriaşilor înalţi cât vârful Pietrosu primăvara începuse. Frunzele
abia ce-au înmugurit, apele izvoarelor clipocesc în linişte, însă de
sus din ceruri se pecetluise destinul uriaşului Cingălău şi-a unicei
lui fiice Roza Rozalina.

Într-o dimineaţă, Cingălău, uriaşul cât muntii, cu suflet de


copil, scrută zările ca un cunoscator vechi al semnelor ce era. Se
schimbă vremurile nu doar vremea, gândi uriaşul. Întinse urechea,
voci străine sunau departe încă, subtiri şi cu răsunete ciudate.
Singur, un munte între munţi, asculta cu luare-aminte, inima în
piept îi zvâcnea rar şi tare, simţea în toate mădularele o răceala, o
neliniste. Înţelegea că-i un semn de primejdie, se apropia amurgul
uriaşilor.

Singur şi trist la un moment dat tresări, tulburat îsi ridică


fruntea. Cunoştea pasul ce se apropia. Era al uriaşei lui fiice Roza
Rozalina, ce se-ntorcea din pribegia printre dealuri.

9
Legenda Maramureșului
ROZAVLEA
Pe malul Izei, pe o pajiste întinsă, Roza Rozalina, descoperise
oameni cu pluguri şi boi la arat. Crezuse că-s jucării, i-a luat cu plug
şi boi în palma-i uriaşă, așezându-i cu grijă în poală şi bucuroasă îi
duse la taică-său.

– Uite ce jucării am găsit! Dar, ce ai, tată?!

– N-am nimica. Ne-a venit vremea. Obrazul uriaşului parcă era de


ceară albă. Vedea în poala Rozalinei necunoscuții pe care îi bănuia
aproape.

– Dar tată, uite ce jucării am găsit!

– Is oameni, nu-s jucarii fata tatei! Du-i de unde i-ai luat! Ei vor
stăpâni de acum şi peste veacuri pământul. Vremea noastră, a
uriaşilor, a curs.

10
Legenda Maramureșului
ROZAVLEA
De atunci a trecut multă vreme şi se spune că Roza
Rozalina s-a îndrăgostit de un om, apoi zile şi luni în şir s-a rugat
cerului să o facă şi pe ea mică, om, pentru a putea să se însoţească
cu alesul inimii. Se mai spune că ruga i-a fost ascultată… că
Cingălău văzând aşa minune a împietrit. Bătrânii spun că uriaşul ar
fi stânca împădurită de azi, numită dealul Gogoşa, că Roza
Rozalina şi omul ei şi-ar fi construit casa la poalele stâncii, în
lunca de pe malul Izei, chiar în locul în care a găsit oamenii de i-a
cules în palme. Iar localitatea ce s-a dezvoltat, în timp, în locul
acela, poartă astăzi numele Rozavlea.

(© Lia Mureşan - Rozavlea sau povestea Rozei


Rozalina, iTour.ro)

11
Legenda numelui Turnului Chindiei
De unde vine numele de “Turnul Chindiei”

Există două ipoteze privind originea numelui turnului, însă


nu există niciun consens în privinţa acestui fapt. Cea dintâi susţine
că zone din vecinătatea turnului erau locul de desfăşurare a unor
ospeţe, denumite „chindii”, de unde şi provenienţa numelui.

De asemenea, s-a sugerat că numele îşi are originea de la


cuvântul „chindie”, un arhaism ce însemna „apus”, perioadă a
zilei în care soldaţii ce apărau turnul aveau obligaţia să dea
semnalul prin care cele cinci porţi ale oraşului erau închise. După
acest moment, era interzisă intrarea sau ieşirea din oraş pe tot
parcursul nopţii, iar locuitorii aveau obligaţia de a nu circula pe
străzi şi de a nu întreţine focuri în aer liber care ar fi făcut vizibil
oraşul de la mare distanţă.

( Corina Slămnoiu, Secretele Turnului Chindiei,


adevărul.ro) 12
Observații
Legendele caracterizează diferite județe din România.

Legendele prezintă personaje fantastice sau oameni cu puteri supraomenești.

Legendele sunt din moși strămoși și au harul vechilor ani.

Legendele din carte dau numele actuale ale localităților unde s-au povestit.

Față de legendele din alte județe sau țări, legendele alese de noi în această carte, prezintă oameni simpli care prin curajul și
credința lor, au schimbat lumea și locul de unde provin.

13
Legenda meșteșugarului
Potlogi
Se zice ca înainte, pe locul Potlogiului, era un sătuc mic și
sărac. Sf. Petru a avut într-o zi drum prin zonă, și cum încălțările i
se tociseră de la atâta drum, poposi în casa celui mai bătrân și
sărac dintre săteni.

Săteanul nu avea el prea multe dar avea un talent deosebit.


Era cel mai bun meșteșugar în lucrul cu pielea. În tinerețe el
lucrase în cel mai mare atelier de pielărie din țara, făcând hamuri
pentru caii regelui și a casei regale. Când Sf. Petru s-a dus la
culcare, săteanul i-a luat încălțările și i le-a reparat, dar cum era
sărac și nu avea tot ce îi trebuia, el a folosit multe potloage. Așa
se numeau pe vremuri bucățelele de piele.

A doua zi când s-a trezit Sf. Petru și și-a văzut încălțările


reparate, a fost atât de încântat că a binecuvântat locul și oamenii
de aici.

14
Legenda meșteșugarului
Potlogi
A dus vestea prin toate locurile pe unde a umblat că cei
mai buni meșteșugari pielari se găsesc în sat, și cum satul nu
avea un nume, atunci Sf. Petru, uitându-se la încălțări și văzând
bucățile de potloage, hotărî ca satul să poarte numele de Potlogi.

De atunci, în zonă, au venit tot mai mulți oameni la


meșteșugarul vestit și zona o prosperat. Oamenii din sat au fost
binecuvântați și se spune că cei mai buni meșteșugari și artiști
din țară își au originea din Potlogi.

Cum oamenii binecuvântați trag la locurile


binecuvântate, așa și domnitorul Țării Românești, Constantin
Brâncoveanu, a venit în sat și a ridicat în mijlocul lui un frumos
palat și o biserica potrivită acestui loc minunat.

( Coricica Ana-Maria, Dosei Mihai Cristian, Matei


Georgiana Elena Eugenia)

15