INSPIRATIA

BIBLIEI

16Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de

folos pentru a învăţa, a convinge, a îndrepta, a educa în
dreptate, 17pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit,
pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună (2Tim 3,16-17)
 Premise

Biblia este, în primul rând, Cuvântul lui Dumnezeu. La fiecare

pagină auzim glasul său şi interpelările făcute poporului său. În
multe pasaje se întâlnesc expresiile: „aşa vorbeşte Domnul”;
„Dumnezeu a zis”; „cuvântul Domnului a fost adresat lui...”

Pe de altă parte, Biblia este și operă umană. Autorii cărților

biblice sunt persoane istorice (Ezechiel, Ieremia, Matei, Petru).

Întrebări: care este aportul lui Dumnezeu și care e contribuția

umană în Biblie?
Dacă textul concret este pus în scris de hagiografi, cum putem
explica Biblia ca un „cuvânt al lui Dumnezeu”?
De ce doar cărțile canonice sunt inspirate?
- Biblia este o carte inspirată de Dumnezeu. Pe
parcursul paginilor sacre găsim la tot pasul
formulări precum: "Şi Dumnezeu a zis"; "Aşa
vorbeşte Domnul"; "Cuvântul Domnului a fost
adresat lui...", etc. Toate aceste formulări sunt
expresie a conştiinţei că toate paginile Bibliei
conţin cuvântul lui Dumnezeu.

ETIMOLOGIE
Termenul de „inspiraţie” vine din latinescul inspiratio
și traduce cuvântul grecesc theo pneustos, care
înseamnă „inspirat de Dumnezeu” (cf. 2Tim 3,16).
 O încercare de definire a
inspirației
-Există diferențe față de ideea de
inspirație artistică, muza, momentul de
inspirație văzut ca o energie ce îl
determină pe artist să creeze.

- Nu se poate înțelege inspirația nici

plecând de la comparația cu cărțile
sacre ale altor religii (islamism budism:
adesea sunt cărți dictate), deoarece Biblia
are specificul său, fiind o auto-comunicare
a lui Dumnezeu făcută omului.

Definiție: o acţiune specială a lui Dumnezeu prin care autorul

sacru este asistat atunci când compune și scrie, pentru a
exprima gândul lui Dumnezeu și a scrie fără greşeală.
Cărțile sacre au origine divină: Dumnezeu intervine și participă
la scrierea cărților.
 Inspirație: mărturii din Scriptură
1. Mărturii din VT
- După ieșirea din robia egipteană, Israel aude direct
din gura lui Dumnezeu cuvintele Decalogului (Ex
20,1-21; Dt 5,1-22); poruncile acestea, comunicate de
Domnul lui Moise, au fost scrise pe table de piatră de
însuși degetul lui Dumnezeu.
- După intrarea în țara făgăduită, Cuvântul lui
Dumnezeu este adresat profeților. Formularea „Aşa
vorbeşte Domnul”, care apare de 359 de ori în
Scriptură, pune în prim plan persoana lui Iahwe.
- Profeţii sunt convinși că revelaţia pe care au primit-o
a fost prin cuvânt. Formularea „Cuvântul Domnului
a fost către...” apare de asemenea frecvent: „Cuvântul
Domnului a fost către Ieremia în zilele lui Iosia, fiul lui
Amon, regele lui Iuda, în anul al treisprezecelea al domniei
acestuia” (Ier 1,2; cf. Is 1,10; 43,1; Ez 1,3 ; Os 1,1;
Abd 1,1).
 Inspirație: mărturii din Scriptură
1. Mărturii din VT
Cuvântul Domnului e proclamat pe baza acțiunii
Duhului, cel care îi inspiră pe profeți pentru a
transmite fidel mesajul divin. Profeții au vorbit sau
au scris purtaţi fiind de Duhul lui Dumnezeu.
Profetul se simte condus de Dumnezeu şi nu poate
să se opună impulsului divin. El ascultă de
Dumnezeu.

„M-ai înduplecat, Doamne, şi eu m-am lăsat înduplecat;

ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit! În toate zilele
sunt făcut de ocară şi fiecare îşi bate joc de mine. Căci,
ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: «Violenţă şi
silnicie!», încât cuvântul Domnului îmi aduce ocară şi
batjocură toată ziua. Şi am zis: «Nu îmi voi mai aminti de
El şi nu voi mai vorbi în numele lui!», dar în inima mea
era ca un foc mistuitor închis în oasele mele. Mă
străduiam să-l opresc, dar n-am putut” (Ier 20,7-9).
 Inspirație: mărturii din Scriptură
1. Mărturii din VT
Exista, de asemenea, convingerea că Legea avea origine
divină. În zorii erei creștine se reconfirmă faptul că Torah
are origine dumnezeiască, fiind coborâtă din cer și dictată
de însuși Dumnezeu.

Nu doar Legea, ci toată Scriptura este pătrunsă de

spiritul divin. Cărțile Macabeilor vor face aluzie la „cărți
sacre” (2Mac 8,23) și la „scrieri sfinte” (1Mac 12,9),
depozitare ale Cuvântului lui Dumnezeu.

De-a lungul istoriei, s-a maturizat convingerea că Legea

sau Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui cunoscute în mod
personal și direct, fără mijlocitori. În același timp, acest
Cuvânt ar trebui scris în inima omului (cf. Ier 31,33; Ez
36,26-27).

Toate aceste texte din Vechiul Testament dau mărturie

despre un mesaj ce poartă amprenta divină, fiind vorba de
Cuvântul divin inspirat de Duhul lui YHWH.
2. NT: mărturii ale inspirației
- Isus Cristos și diferiți autori din Noul Testament citează
Scripturile ebraice cu certitudinea că ele sunt sacre și în ele
vorbește însuși Dumnezeu. Există diferite formule: „este scris”;
„Scriptura spune” (cf. Mt 4,4-10; In 5,39; 10,35 etc.), care
confirmă inspirația divină și autoritatea Vechiului Testament.
Noutatea absolută e dată de Cuvântul lui Dumnezeu
care se întrupează și proclamă Vestea cea Bună.
Un alt aspect nou este funcția lui Isus Cristos de a
interpreta autoritar și definitiv Scripturile (cf. Mt 5: „Ați auzit
că s-a spus…., eu însă vă zic!”).

Tradițiile despre Isus au fost transmise de apostoli,

cărțile puse în scris având valoare de cuvânt dumnezeiesc
(cf. 1Tes 2,13: „cuvântul divin al predicării a fost primit nu ca
un cuvânt omenesc, ci în calitate de cuvânt al lui Dumnezeu”).
2. NT: mărturii ale inspirației
-2Tim 3,16-17
Tu (Timotei)… încă din copilărie cunoști scrierile sacre care au
puterea să te instruiască în vederea mântuirii.
16Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu (theopneustos) şi

este de folos pentru a învăţa, a convinge, a îndrepta, a educa în

dreptate, 17pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin
pregătit pentru orice lucrare bună.
Textul afirmă cu claritate inspirația divină a Scripturii.
2. NT: mărturii ale inspirației
-2Tim 3,16-17
16Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu

(theopneustos)

-Termenul theopneusto ar trebui înţeles în sens pasiv:

se exprimă ideea că Scriptura a fost inspirată de însuși
Dumnezeu.

-Atributul de „inspirat” este pus în relație cu calificativul

„sacre” („hiera”) ce caracterizează scrierile Bibliei.

- Trebuie subliniat că referința este la „toată Scriptura”:

sunt inspirate scrierile sfinte ebraice și cele creștine
luate în totalitatea lor (orice Scriptură).
-Cuvântul lui Dumnezeu este menționat aici în forma sa
scrisă – text sacru și inspirat. Biblia este de fapt
Cuvântul lui Dumnezeu așternut în scris prin acțiunea
Duhului Sfânt.
2. NT: mărturii ale inspirației

2Pt 1,19-21
19Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic

la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o

lumină ce străluceşte în loc întunecos,
până când se va lumina de ziuă şi va
răsări luceafărul de dimineaţă în inimile
voastre.
20Înainte de toate, să ştiţi aceasta: nici o

profeţie a Scripturii nu se interpretează

după propria părere a cuiva, 21deoarece
profeţia nu a fost dată niciodată din
voinţa omului, ci oamenii, conduşi de
Duhul Sfânt, au vorbit de la
Dumnezeu.
2. NT: mărturii ale inspirației
2Pt 1,19-21
21deoarece profeţia nu a fost dată niciodată
din voinţa omului, ci oamenii, conduşi de
Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu.

- Textul este inserat în discursul despre

profeţi (adevărați sau falși); profeţia vine
de la Duhul Sfânt, fragmentul evidențiind
astfel acțiunea Duhului, originea divină a
cuvântului profetic.
- Există o legătură strânsă între cuvânt și
Duh, toată Scriptura dând mărturie despre
unirea dintre ele. Scriptura este Cuvântul
lui Dumnezeu fixat în scris prin lucrarea
Duhului Sfânt, prin intermediul
mijlocitorilor umani.
 Inspirația și Biserica
- În viziunea primilor părinţi ai Bisericii,
inspiraţia Scripturilor era o realitate de
la sine înţeleasă.
- Una dintre griji era extinderea
termenului de „Scripturi” şi la scrierile
creştine care vor face parte din
canon: cărți sacre și inspirate:

Clement din Alexandria (cca. 150-215)

vorbeşte despre hiera grammata,
„scrierile sacre”, şi despre hagioi
biblioi, „cărţile sfinte”, afirmând că
Scripturile au fost opera „autorilor
divini”.

Origene (cca. 185-254), face aluzie la

hieroi biblioi, „cărţile sacre”
rezultate „din inspiraţie”.
 Inspirația și Biserica

- Părinţii Bisericii nu au fost preocupați în mod strict de doctrina

inspirației, totuși afirmă unanim originea divină a Scripturii.
- Grija principală era să se demonstreze că Dumnezeu este autorul
principal, şi nu omul, contracarând astfel ideile gnostice.
- Pentru ei, hagiografii sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu, dar
Duhul Sfânt nu anulează libertatea scriitorului sacru, ci îi permite să
se exprime în termenii culturii sale şi după posibilităţile sale
intelectuale.
- Conciliul din Toledo (400) afirmă ideea unui Dumnezeu unic, autor al
Legii vechi și al Evangheliei.
- Conciliul din Florenţa (EB, n. 48) în anul 1442 reia afirmația unui
Dumnezeu unic, autor pentru Vechiul Testament și Noul Testament.
În același timp, adaugă teza că Scriptura a fost compusă de
hagiografi sub inspirația Duhului Sfânt.
 Conciliul Vatican I și inspirația
Definiţia dogmatică a adevărului inspirației a fost dată în mod
solemn de Conciliul Vatican I, în constituția „Dei Filius” (24 apr.
1870). La Conciliu au fost respinse trei orientări anterioare
legate de inspirație, promovate de raționalismul care contesta
caracterul supranatural al scrierilor biblice:
a)cărțile sacre nu sunt doar opere umane;
b) aceste cărți nu conțin doar revelația fără erori (cf. J. Jahn);
c) cărțile canonice nu sunt lucrări literare aprobate posterior de
Biserică și considerate sfinte (cf. D. Haneberg).
 Conciliul Vatican I și inspirația
Definiţia dogmatică a adevărului inspirației a fost dată în mod
solemn de Conciliul Vatican I, în constituția „Dei Filius” (24 apr.
1870).
Din punct de vedere al enunțărilor pozitive, Conciliul va
declara:
a) Dumnezeu este autorul cărților biblice;
b) ele sunt scrise sub inspirația Duhului Sfânt;
c) cărțile sacre și canonice au fost dăruite Bisericii.
Conciliul Vatican II despre
inspiraţie
"Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi
este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură
a fost consemnat sub inspiraţia Duhului
Sfânt. Sfânta maică Biserică, pe baza credinţei primite de la
apostoli, consideră sfinte şi canonice, în totalitate, cărţile Vechiului
şi Noului Testament, cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite
sub inspiraţia Duhului Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost
încredinţate ca atare Bisericii. Pentru redactarea cărţilor sfinte,
Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei, lăsându-le uzul
capacităţilor şi puterilor proprii, pentru ca, acţionând el însuşi în ei
şi prin ei, aceştia să scrie ca adevăraţi autori ceea ce voia el şi
numai aceea.
Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie
considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărţile
Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare
adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit
consemnat în textele sacre”. Dei Verbum 11
 Conciliul Vatican II despre inspiraţie
- Inspirația Duhului Sfânt e prezentă în toate cărțile biblice ce conțin
realități divine revelate pentru mântuirea oamenilor.
- Dumnezeu rămâne autorul principal al Scripturii, dar s-a servit de
hagiografi, autori în adevăratul sens al cuvântului. Conciliul renunță la
catalogarea autorilor drept „instrumente”.
- Dumnezeu însuși are inițiativa inspirației, care trebuie văzută în
lumina revelației biblice. Din iubire, El dorește să se reveleze pe sine
însuși și să vorbească oamenilor asemenea unor prieteni în Cuvânt.
 Natura inspirației biblice

Pentru a înțelege mai bine natura inspirației biblice, punctul de

plecare este admiterea misterului pe care îl conțin Sfintele
Scripturi, datorită laturii lor divine.

Încă de la început, trebuie evitate două extreme. În primul rând,

e de evitat interpretarea raționalistă, care consideră doar
aspectul uman al Bibliei.

În al doilea rând, trebuie respinsă interpretarea miraculoasă,

care consideră Scriptura opera exclusivă a lui Dumnezeu.
-
Natura inspirației biblice
În Biserica primară, părinții apologeţi, atunci când descriu
acţiunea lui Dumnezeu asupra hagiografului, reiau expresiile şi
imaginile biblice (2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; Am 3, 8; Ier 20, 9),
prezentând inspirația din perspectiva experienței profetice.
Totuși, folosesc des terminologia cu care Platon și Virgiliu vorbesc
despre fenomenul extatic. Profetul devine un instrument prin care
Dumnezeu se exprimă (Dumnezeu se servește de scriitorul sacru
așa cum muzicianul se folosește de instrumentul muzical). Totuși
autorul uman rămâne conștient.

Un al doilea tip poate fi inspirația ca o dictare. Dumnezeu „dictează”

cărţile sacre. Deja din timpurile iudaismului rabinic, Torah era
considerată ca fiind coborâtă din cer și dictată de YHWH însuși.
Sfântul Irineu afirmă: „Sfintele Scripturi sunt perfecte pentru că sunt
dictate de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Duhul Sfânt”.
Natura inspirației biblice
Sfântul Toma a ordonat sistematic elementele biblice şi
patristice, ilustrând acţiunea lui Dumnezeu asupra omului,
instrumentul său, şi efectul care rezultă.
- Inspiraţia, ca acţiune divină considerată în ea însăşi, este un
dar, o „carismă” oferită de Dumnezeu, nu datorită sfinţeniei
personale a inspiratului, ci pentru binele Bisericii.

- Este o carismă de ordin intelectual şi poate fi descrisă ca o

lumină supranaturală, sub influenţa căreia omul exprimă
judecăţile lui Dumnezeu.
Natura inspirației biblice
Inspiraţia nu este permanentă în om, ci revărsată doar în
vederea cărţii ce este scrisă şi doar în perioada scrierii.
Cel inspirat, ales în mod liber de Dumnezeu, nu este
conştient de acest dar.
În ceea ce privește „procesul” inspirației, Dumnezeu este
cauza primă, omul este cauza secundară. Dumnezeu este
autorul principal, hagiograful este autorul instrumental.
Dumnezeu, în calitate de actor principal, pune în mișcare
hagiograful care, ridicat la nivel supranatural scrie cartea.

Atunci când se află sub inspiraţie, autorul uman pune în

practică şi manifestă darurile și capacitățile sale, cultura și
mentalitatea sa. Se observă cum, autorii biblici sunt diferiți
ca stil, sensibilitate și orientare teologică.
Natura inspirației biblice
D. Banez insista asupra inspirației oricărui cuvânt biblic:
„inspiratio verbalis”.

L. Lessius vorbea despre inspirarea conținutului („inspiratio

realis”), nu neapărat a fiecărui cuvânt în parte.

J. Jahn era de părere că Duhul Sfânt doar i-a asistat pe autori

pentru a nu face erori.

Mai târziu, Franzelin a propus teza inspirației formale.

Dumnezeu a inspirat partea formală, conținutul gândirii
(ideile), iar scriitorul sacru ar fi cel ce compune partea
materială, cuvintele și limbajul.
 Natura inspirației: două analogii
- O primă analogie pe linia cauzalității în generarea umană.
- Când se naște un om, Dumnezeu e cauza primară, iar părinții
sunt cauza secundară. Deși Dumnezeu dă viața, caracteristicile
umane sunt asimilate părinților.
- În acest fel, Scriptura e rodul autorilor umani, însă provine
din suflul lui Dumnezeu.
-
 Natura inspirației: două analogii
- Cea mai bună analogie este cea dintre naşterea (Întruparea)
lui Isus şi originea Bibliei. Duhul Sfânt a coborât asupra Mariei,
iar ea l-a generat pe Isus. Isus era perfect identificabil ca om şi
nu există vreun dubiu că avea caracteristicile fizice ale evreilor;
dar, El era de asemenea Fiul lui Dumnezeu.

În acelaşi mod Duhul Sfânt a acoperit cu umbra sa facultăţile

mentale ale scriitorilor Sfintei Scripturi, determinându-i să scrie
Biblia. Scrierile lor poartă amprenta personalităţii lor,
caracteristicile şi vocabularul fiecăruia sunt evidente, dar
scrierile nu sunt contaminate de imperfecţiunea umană,
păstrând în ele calitatea unică de Cuvânt al lui Dumnezeu.
Autor divin și uman
- Dumnezeu rămâne autor principal, însă pentru a realiza
lucrarea sa alege autori care scriu sub influxul Duhului. De
aceea este importantă lucrarea Duhului care inspiră cele
revelate și mărturia aleșilor.
- Scriptura are însă și un autor uman. Care e contribuția
umană? Autorul e un simplu instrument pasiv în mâinile
divinității sau este activ?
- Contribuția autorilor trebuie mai apoi evaluată ținând cont de
condițiile timpului, cultura acelor vremuri, modurile de a vorbi,
de a povesti, genurile literare în uz.
- Prezența și lucrarea Duhului în istorie și în Cartea sacră.
 Autor divin și uman
Misterios este însă modul și gradul de participare al autorului
uman la compunerea cărților sacre.
Tradiția rabinică și Filon au susținut teoria extatică (din
elenism), potrivit căreia autorul sacru era doar un transmițător,
fiind anulate facultățile umane. Gândirea creștină însă, încă de
la început, a ținut cont de facultățile și capacitățile autorului, pe
care acesta le folosește pe deplin și în mod conștient.

Pentru a explica aceste enigme, E. Levesque a susținut teoria

direcțională: transmiterea și comunicarea de adevăruri făcută
de Dumnezeu autorului.
O altă teorie a fost cea a iluminării: iluminarea divină a
intelectului (Lagrange). În fine, P. Benoit vorbea despre o
influență supranaturală fie asupra activității practice, fie asupra
intelectului speculativ.
 Concluzii
1) Inspirația rămâne un mister supranatural, ce nu poate fi
înțeles în totalitate.

2) Inspirația nu poate fi percepută ca o simplă dictare din

partea lui Dumnezeu, deoarece autorul sacru colaborează
și își pune amprenta personală asupra operei. Hagiografii
sunt adevărați autori, de aceea Scriptura este și cuvânt
uman.

3) Dumnezeu este autorul principal, Scriptura fiind Cuvântul

lui Dumnezeu. Biblia conține revelația lui Dumnezeu.

4) Inspirația trebuie să țină cont de caracteristica de Cuvânt

divin viu și grăitor pentru orice generație. Acest Cuvânt
trebuie privit din perspectiva credinței și în ordinea
mântuirii.
 Concluzii
-5) Scriptura este inspirată cu toate cărțile și toate părțile lor. Inspirația
cuprinde întregul conținut al cărților biblice și se extinde la toate
cuvintele exprimate de gândirea hagiografilor.

-6) Inspirația trebuie să țină cont de contribuția comunității, autorul

fiind de fapt vocea comunității (hagiograful nu e un solitar care are un
colocviu privat cu divinitatea). De asemenea, trebuie luate în
considerație condițiile istorice și culturale ale timpurilor biblice.

7) Inspirația se poate vedea ca o etapă a Revelației, de perceput în

globalitatea revelației divine. Biblia inspirată este o revelație
(Dumnezeu se auto-manifestă), o unitate, totalitate de scrieri,
sacrament.