Sunteți pe pagina 1din 39

DESPRE BIBLIE ÎN GENERAL

De-a lungul timpului, mulți oameni au deschis Biblia,


pentru a o citi, a o înțelege, pentru a se ruga. Pentru un
creștin, orice pagină biblică e pătrunsă de prezența
misterioasă a Duhului Sfânt, cel care i-a asistat pe autorii
sacri în compunerea cărților.
Biblia este Cuvântul viu și eficace a lui Dumnezeu, un
cuvânt ce transformă omul şi lumea. De aceea, creștinii se
apropie de Sfânta Scriptură cu o atitudine de venerație,
recunoscând în ea pe însuși Dumnezeu care se comunică și
oferă omului o cale pentru fericire și mântuire.
Biblia - generalităţi
Biblia - generalităţi
1. CE ESTE BIBLIA?
• Dacă întrebarea provine din lumea necreștină, atunci Scriptura
poate fi o remarcabilă operă a geniului uman, o scriere antică
fascinantă care a avut un impact deosebit asupra vremurilor.
• Dacă, în schimb, întrebarea vine din lumea creștină, pentru
aceștia Biblia este comoara cea mai de preț și izvorul pentru
întreaga viață.
Ce anume NU este Biblia.
- NU e o operă istorică
• NU este neapărat o operă literară.
• NU este nici o carte despre fizică, astronomie, geografie.
• NU e propriu-zis un curs de morală.
DEFINIȚIA BIBLIEI
• Scriptura se poate defini în multe moduri:
- Biblia este o carte specială în care putem descifra „taina
Domnului” (cartea cărților).
- Biblia este o bibliotecă de scrieri religioase.
- Biblia este scrisoarea lui Dumnezeu, unde se poate citi
povestea de iubire dintre El și oameni.
- Biblia se mai numește și Sfânta Scriptură, accentuând
aspectul său de scriere.
- Biblia este izvorul revelației lui Dumnezeu unde îl putem
întâlni pe Cristos.
- Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. În ea putem asculta glasul
Domnului care îi interpelează pe oameni și dialoghează cu ei,
considerându-i prieteni.
II. STRUCTURA
BIBLIEI

1. BIBLIA ȘI CELE DOUĂ TESTAMENTE


• Etimologic, cuvântul „testament” provine din latinescul testamentum.
Acesta e, la rândul său, traducerea termenului grecesc diatheke şi a
ebraicului berith care înseamnă „alianţă”, „legământ” sau „pact”.
• În Ex 24,8 este amintită alianța antică de pe Sinai. Moise stropește
poporul cu sângele jertfei și spune: „Iată sângele legământului (berith)
pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte”.
• Evangheliile menționează noua alianță. La ultima sa cină, Isus oferă
potirul celor prezenţi și exclamă: „Acest potir este noua alianţă
(diatheke) în sângele meu, vărsat pentru voi” (Lc 22,20).
- Vechiul și Noul Testament sau Vechiul și Noul Legământ?
Din câte cărţi este compusă Biblia?

- Biblia este compusă din 73 de cărţi: VT are


46, iar NT 27.
- între ele unele sunt destul de lungi, cum
este cartea profetului Isaia, care are 66 de
capitole, iar altele sunt foarte scurte, cum
este cea a profetului Abdia, care nu ajunge
să aibă capitole, ci numai 21 de versete. Cea
mai scurtă dintre toate cărţile este Scrisoarea
a treia a sfântului Ioan care are doar 15
versete.
- atunci când luăm în mână vreo Biblie protestantă, ne
surprinde faptul că lipsesc 7 cărţi, motiv pentru care se găsesc
66 de cărţi.
Biblia ebraică - TaNaK
Legea Geneză, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom
(Torah)
Profeţii Anteriori: Iosue, Judecători, Samuel, Regi
(Nebî’îm)

Posteriori: Isaia, Ieremia, Ezechiel şi cei 12 profeţi minori

Scrierile Psalmi, Iob, Proverbe, Rut, Cântarea Cântărilor, Qohelet,


(Ketubîm) Lamentaţiuni, Estera, Daniel, Esdra, Nehemia și Cronici.

NB Evreii nu consideră sacre următoarele 7 cărţi: Tobia, Iudita,


Înţelepciunea, Ben Sirah, Baruh, 1 şi 2 Macabei.
Biblia creştină - Vechiul Testament
Pentateuhul Geneza; Exod; Levitic; Numeri; Deuteronom;

Cărţile istorice Iosue; Judecători; Rut; 1 şi 2 Samuel; 1 şi 2 Regi; 1 şi 2


Cronici; Esdra; Nehemia; Tobia*; Iudita*; Estera; 1 şi 2
Macabei*

Cărţile profetice Isaia; Ieremia; Plângeri; Baruh*; Ezechiel; Daniel; 12


profeţi minori: Osea, Amos, Abdia, Iona, Mihea, Ioel,
Nahum, Habacuc, Sofonia, Aggeu, Zaharia, Malahia.

Cărţile sapienţiale Iob; Psalmi; Proverbe; Qohelet; Cântarea Cântărilor;


Cărțile Noului Testament
4 evanghelii Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu,
Evanghelia după Luca, Evanghelia după Ioan
1 carte istorică Faptele Apostolilor
21 scrisori Scrisorile lui Paul: Romani, 1 şi 2 Corinteni ,
Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 şi 2
Tesaloniceni, Filemon ,1 şi 2 Timotei, Tit, Evrei*;
Scrisorile catolice: Iacob, 1 şi 2 Petru, 1, 2 şi 3
Ioan, Iuda
1 apocalipsă Apocalipsul lui Ioan
III. BIBLIA CUVANT DIVIN ȘI UMAN
I. DESPRE CE FEL DE CUVÂNT E VORBA?
Termenii care desemnează cuvântul în ebraică: „dabar”,
în geacă „logos”.
Dabar se referă fie la cuvântul în sine, fie la fapte. E vorba
de un cuvânt eficace, dinamic, creativ, care realizează ceea
ce spune.
Logosul este și acesta un concept mai amplu.
1. CUVÂNT OMENESC
FUNCȚIILE CUVÂNTULUI
1.1. Cuvântul este informație
Cuvântul informează despre fapte, lucruri, evenimente.
Științele (termini, concept, noțiuni), istoriografia (cronici,
relatări, povestiri), educația (cunoștințe, noțiuni) au la bază
date, informații exprimate prin cuvinte. Este aspectul cel mai
obiectiv al cuvântului.
Prin cuvânt omul cunoaște. Emblematic este cazul lui Adam.
Prin fața lui trec animalele create și el le dă un nume, semn că
le individualizează, le cunoaște și le ia în stăpânire.
Prin cuvânt, omul intră în contact cu lumea, cu realitățile;
prin cuvânt cunoaște, interpretează, organizează și
aprofundează lumea.
1.2. Cuvântul este expresie

Fiecare om care vorbește se exprimă, spune ceva despre


sine. Cuvântul exprimă ceva din ființa, din interiorul celui
care vorbește; vorbitorul revelează astfel și aspecte ale
propriei persoane. Mai ales în lirică se exprimă emoții,
sentimente, trăiri etc.
Prin cuvânt, omul se cunoaște și pe sine, intră în universal
său misterios; învață să se auto-cunoască și să se exprime.
1.3. Cuvântul este apel

Cuvântul omenesc, prin natura sa, îl caută pe un altul


căruia să i se adreseze, deoarece omul este relație. Adam dă
un nume animalelor, dar nu vorbește cu ele. El are nevoie de
cineva, de un „tu” care să îi fie asemănător. Astfel, i se
adresează femeii, cu care poate să comunice, să intre în
dialog, cu care să se întâlnească.
Omul trăiește pentru întâlnire și comunicare.
1.4. Limbajul prieteniei și al iubirii
Bogăția, nivelul maxim al cuvântului se poate vedea în
limbajul prieteniei și al iubirii. Un limbaj ce conține, pe
lângă cuvinte, și gesturi, priviri, tăceri etc. Funcția
expresivă și relațională a cuvântului atinge cote înalte atunci
când cultivă dragostea; se creează noi spații, situații noi, se
cimentează comuniunea.
În fine, în prietenie și iubire, are loc o pregustare a Ființei
dumnezeiești, e o atingere a acelui Tu divin.
2. CUVÂNT DIVIN

Cuvântul în Biblie.

Biblia descrie itinerariul cuvântului lui Dummezeu:


- care a creat toate (Gen 1),
- l-a chemat pe Abraham (Gen 12), pe Moise (Ex 3,7-14),
- a împlinit făgăduința unei țări (Ios 1,1-5),
- a fost adresat profeților, a devenit carte…, apoi a luat un
chip omenesc în Isus din Nazaret (In 1,14);
- iar mai apoi s-a răspândit până la marginile pământului
(Fapte).
2.1. Cuvântul este informație

Dumnezeu povestește,
învață,
interpretează omul, existența, istoria
(funcția informativă).
Cuvântul devine și judecată,
avertisment,
promisiune,
consolare,
învățătură.

Astfel, omul se cunoaște pe sine, sensul vieții, destinul său.


2.2. Cuvântul este expresie

Dumnezeu se exprimă, vorbește despre sine, arată


propria natură și viața sa (funcția expresivă).

Domnul își revelează numele (YHWH, Cel ce este,


Emanuel), Cuvântul care locuiește printre noi, Domnul
care mântuiește.
2.3.Cuvântul este apel

Dumnezeu cheamă,
convoacă,
interpelează oamenii: funcția apelativă a Cuvântului;
credincioși care ascultă, primesc și trăiesc Cuvântul sunt
chemați: EKKLESIA=COMUNITATEA celor convocați,
chemați. Domnul vrea să dialogheze, să creeze comuniune.
2.4. Consecințe pentru lectura și înțelegerea Bibliei

a) Biblia nu se reduce doar la o pură funcție informativă

Cartea sacră nu conține doar adevăruri, noțiuni care se


adresează intelectului (nu e doar o listă de enunțări).
Scriptura are un limbaj cu mai multe funcții. Spre
exemplificare: Os 11,1-9: iubirea lui Dumnezeu față de
poporul său (emoții, sentimente); Rom 7,14-25: bătălia
interioară din inima omului; Paul exclamă, se roagă, strigă
etc.
Mai apoi, există multe simboluri.
b) Primatul ascultării

Cuvântul lui Dummezeu este o persoană care îmi


vorbește, mă caută, mă invită.
De aceea, cuvântul trebuie ascultat. Dt 6,4: shema Israel;
Ps 95,8: „ascultați azi glasul Domnului”. Biblia vrea un
credincios, un popor care ascultă. Solomon ceruse o inimă
disponibilă să asculte (1Rg 3,9-12). Ascultarea este răspuns
la revelație și prima dimensiune a dialogului.

E nevoie de atenție nu doar la mesaj, ci la cel ce vorbește,


la cel ce pronunță cuvinte.
c) Lectura sapiențială: înțelepciune

Lectura Bibliei NU este neapărat o știință, o cunoaștere


intelectuală,
CI

o înțelepciune, cunoaștere vitală care duce la o credință


ascultătoare. E vorba de un dialog al prieteniei, al iubirii, o
comuniune a inimii, a intențiilor, a vieții.

CUVÂNTUL-REVELAȚIE rămâne până la urmă un


mister care trebuie căutat, înțeles, dar mai ales trăit.
II. UNELE ASPECTE DE APROFUNDARE ALE BIBLIEI

1. Structura Bibliei şi literatura biblică


1.1. Vechiul Testament
a) Pentateuh – Legea
Torah cuprinde cinci cărți, ce prezintă evenimente
petrecute într-un mare arc de timp, respectiv de la creaţia
lumii până la sosirea poporului lui Israel la frontierele ţării
promise. Unii propun trei mari stadii ale dezvoltării
Pentateuhului.
În primul rând, existau scrieri formate încă din perioada
pre-exilică (acestea pot avea la bază material destul de
vechi): istoria originilor (Gen 1-11); narațiuni despre
patriarhi (Gen 12-50); ieșirea din Egipt (Ex 1-15);
evenimentul Sinai (Ex 19-24; Lev; Num 1-10); peregrinarea
în pustiu (Ex 15-17; Num 10-16).
- Iahvistul (sec. X-IX): relatări apărute în Regatul de Sud,
de la originile umanității până la intrarea în țara făgăduită.
Tradiția subliniază cu precădere chemarea specială adresată
lui Israel și darul țării promise.
- Elohistul (sec. IX-VIII): tradiția este elaborată în Regatul
de Nord și se referă la perioada de la Abraham la Moise,
subliniind și rolul alianței și al Legii.
Într-o a doua fază, în perioada exilică (587-538), au fost
redactările Deuteronomistă și Sacerdotală. Școala
deuteronomistă (cărturarii) a revizuit tradițiile care puneau
în centru Legea și alianța (Dt 1-6; 28-34); de asemenea,
aceasta își pune amprenta asupra istoriei narate în Iosue-
2Regi.
Tradiția sacerdotală realizează o altă redactare, așezând
în prim plan elementele cultuale (originile, patriarhii,
exodul, codicele de legi) și invitând poporul să răspundă lui
Dumnezeu, care va dărui din nou țara făgăduită.
În fine, după exil, în sec. V î.C., tradițiile au fost unificate
(ținând cont de noul context) și au dus la redactarea finală a
Pentateuhului.
b) Cărțile istorice
După cele cinci cărţi ale Pentateuhului urmează cărţile
istorice, în număr de 16: Iosue, Judecători, Rut, 1 şi 2
Samuel, 1 şi 2 Regi (în trecut aceste patru cărţi erau
prezentate sub acelaşi titlu: 1, 2, 3, 4 Regi). Redactarea lor
(profeții anteriori) ar aparține operei istorice deuteronomiste
(în sec. VII, legată de reforma lui Iosia din anul 622).
Mai apoi, sunt de enumerat 1 şi 2 Cronici (cărţile
Cronicilor sunt numite de Septuaginta şi Paralelipomena,
adică pomenite în paralel, deoarece ar vorbi despre
evenimente omise în cărţile Regilor), Esdra, Nehemia,
Tobia*, Iudita*, Estera (unele pasaje deuterocanonice ale
acestei cărţi sunt considerate apocrife de către bisericile
protestante), 1 şi 2 Macabei*.
(Cărţile marcate cu asterisc sunt numite deuterocanonice)
c) Cărțile profetice

În Biblia ebraică Profeţii sunt plasaţi între Lege şi


Scrieri şi se referă la ceva diferit. Profeții transmit și
interpretează Legea. Mal 3,22-24 reia finalul Legii, textul
din Dt 34. Profeţii anteriori îi includ pe Iosue, Judecători, 1-
2 Samuel şi 1-2 Regi, deoarece autorii acestor cărţi NU erau
istorici, CI scriitori religioşi (profeți), iar mesajul operelor
era apropiat de cel profetic. Sunt numiți profeți și pentru că
proroci ca Debora, Samuel, Ilie, Iona, Isaia şi mulţi alţi
„oameni ai lui Dumnezeu” joacă roluri proeminente în
naraţiuni.
În Biblia ebraică, profeţii posteriori cuprind doar Isaia,
Ieremia, Ezechiel şi cei doisprezece, de vreme ce Daniel nu
este recunoscut ca unul dintre profeţii majori, fiind grupat în
rândul Scrierilor.
În canonul creștin al Sfintelor Scripturi există cinci cărţi
ale profeţilor, corespunzând celor cinci cărţi ale
Pentateuhului. Avem astfel patru PROFEŢI MARI (Isaia,
Ieremia, Ezechiel şi Daniel) şi cartea celor doisprezece
PROFEŢI MINORI (de la Osea, Ioel, Amos, Abdia, Iona,
Mihea, Naum, Habacuc, Sofonia, Ageu, Zaharia și
Malahia).
d) Scrierile Ketubîm

Sunt scrieri diferite ca gen literar și tardive din punct de


vedere cronologic: Psalmi, Iob, Proverbe, „Meghilot”
(Cântarea Cântărilor, Qohelet, Plângeri, Rut și Estera);
Daniel, Esdra, Nehemia și 1, 2 Cronici.
Biblia creștină, spre deosebire de cea ebraică, conține și
deuterocanonicele: Tobia, Iudita, 1,2 Macabei, Baruh, Ben
Sirah și Înțelepciunea.
1.2. Noul Testament

a) Evanghelia

Etimologic, evanghelia provine de la euaggelion - „veste


bună”. Evangheliile
NU sunt biografii ale vieţii lui Isus;
NU se înscriu nici pe linia literaturii memorialistice din
Antichitate, care prezenta în ordine cuvintele sau faptele
mărețe ale unui personaj.
De asemenea, evangheliile NU se pot aşeza pe acelaşi plan
cu alte genuri din istoriografia biblică.
Ca gen literar, evanghelia ar putea fi definită ca o lucrare
de teologie. Evangheliile relatează viaţa, învăţătura şi
activitatea lui Isus, dar perspectiva este cea teologică.

Evanghelia e UN REZUMAT AL CREDINŢEI


CREŞTINE despre Isus Cristos. În acest sens, evangheliile
nu sunt altceva decât mărturii de credinţă care îi
interpelează pe oamenii din toate timpurile cu SCOPUL de
a trezi sau întări în ei credinţa (cf. In 20,31).
b) Faptele Apostolilor

Cu termenul PRAXEIN vrea să se indice un vechi gen


literar ce punea în centrul interesului său faptele mai
semnificative ale unui personaj. Praxein Apostolon - cu
structura lor dramatică, cu concentrarea asupra unor figuri
model, cu discursurile retorice - ar putea fi pusă în relaţie
cu istoriografia greacă, cu scrierile lui Tucidide, Herodot
şi Titus Liviu.
În REALITATE însă, Faptele Apostolilor este o operă
religioasă, având drept scop nu atât nararea faptelor lui
Petru şi Paul (figurile marcante ale operei), ci răspândirea
Cuvântului lui Dumnezeu de la Ierusalim, prin Iudeea şi
Samaria, până la marginile pământului.
c) Scrisoarea

Un mare număr din documentele Noului Testament,


adică 21, sunt denumite Scrisori. Antichitatea a utilizat
intens genul epistolar, însă a făcut DISTINCŢIA între
scrisoare şi epistolă. SCRISOAREA are un caracter
privat, străduindu-se să cultive dialogul, expunând situaţii
concrete, în timp ce EPISTOLA are caracter public,
sistematic şi tratează aspecte generale.
Multe din scrierile neotestamentare aparţin genului literar
al scrisorilor (adresate unor persoane sau grupuri ecleziale,
cu problematici adaptate circumstanţelor), însă adesea au
caracter oficial de epistole (cf. Col 4,16), în aşa fel încât ar
putea fi definite „scrisori religioase oficiale”, „scrisori
creştine”.
d) Apocalipsul

GENUL APOCALIPTIC a avut o înflorire extraordinară


între sec. II î.C. şi II d.C. Caracteristicile acestui gen literar
se pot rezuma astfel:
- revelarea este sub formă de viziune și e rezervată unui
număr restrâns de iniţiaţi;
- revelarea se referă la cursul istoriei, determinată în mod
riguros de voinţa infailibilă a lui Dumnezeu; intervenţia
divină va învinge puterea Satanei şi va instaura un viitor
luminos;
- mesajul apocaliptic este conţinut în simboluri (numerice,
cromatice, teriomorfe);
- scopul revelării este acela de a încuraja şi consola
credincioşii în momente de criză.
3. Sensurile şi interpretarea Sfintei Scripturi

Sensul Sfintei Scripturi este adevărul pe care Dumnezeu


– autorul principal al Bibliei – intenţionează să-l exprime
prin cuvintele hagiografului. După o veche tradiţie, se pot
distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi sensul
spiritual, acesta din urmă fiind sub împărţit în sens
alegoric, moral şi anagogic.
3.1. Sensul literal. Este sensul semnificat de cuvintele
Scripturii şi descoperit de exegeza care urmează regulile
interpretării corecte. Toate sensurile Sfintei Scripturi se
bazează pe sensul literal.
3.2. Sensul alegoric. Putem dobândi o înţelegere mai
profunda a evenimentelor recunoscând semnificaţia lor în
Cristos. Astfel, trecerea Mării Roşii este un semn al
biruinţei lui Cristos şi, prin aceasta, al Botezului (cf. 1Cor
10,2).
3.3. Sensul moral. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie
să ne ducă la un mod corect de a acţiona. Ele au fost scrise
„pentru învăţătura noastră” (1Cor 10,11).
3.4. Sensul anagogic. Realităţile şi evenimentele pot fi
văzute şi în semnificaţia lor eternă, călăuzindu-ne spre
patria cerească. Astfel, Biserica, pe pământ, este semn al
Ierusalimului ceresc (cf. Ap 21,1-22,5).
Un distins cercetător medieval rezumă foarte clar
semnificaţia celor patru sensuri:

- sensul literal te învaţă faptele;


- alegoria te învaţă ce trebuie să crezi;
- sensul moral te învaţă ce trebuie să faci;
- anagogia te învaţă spre ce trebuie să tinzi.
DEI VERBUM indică atitudinea cu care trebuie citită şi
interpretată Sfânta Scriptură, şi anume întru acelaşi Duh în
care a fost scrisă (nr. 12), iar asta presupune credinţă,
umilinţă şi fidelitate faţă de Biserică. Aici Conciliul Vatican
II aprinde trei lumini care ne arată calea de urmat: Pentru a
descoperi exact sensul textelor sacre trebuie avute în vedere
cu nu mai puţină grijă conţinutul şi unitatea întregii
Scripturi, ţinând seama de tradiţia vie a întregii Biserici şi
de analogia credinţei (nr. 12).
Primul principiu de lectură şi interpretare a Sfintei
Scripturi este unitatea conţinutului: toţi autorii sacri
inserează mesajul lor într-un mesaj global care formează un
tot unic. Iar cheia de boltă a acestei arhitecturi nu este alta
decât Cristos.
În al doilea rând trebuie să ţină cont de tradiţie. Biblia s-a
născut din tradiţie şi acolo îşi are ambientul.
Al treilea principiu este analogia credinţei, expresie care
desemnează o realitate, şi anume aceea că Dumnezeu nu se
contrazice niciodată iar afirmaţiile sale se iluminează
reciproc. Dacă găsim un pasaj obscur în Sfânta Scriptură,
acesta trebuie explicat prin pasajele clare şi trebuie înţeles
în sensul care concordă cu ansamblul credinţei Bisericii.

S-ar putea să vă placă și