Dr.

Titus Ududec
Generalitati:
 De la început trebuie discutat ceea ce este original medicinei greceşti şi
ceea ce este împrumutat. In acest sens există trei păreri diferite:
 1. Care neagă orice influenţă orientală asupra medicinei greceşti
(susţinută de Gharles Daremberg -1817 - 1372);
 2. Care consideră că totul derivă din filozofia şi ştiinţa orientală (însă
grecii au fost creatori, unici în artă şi medicină) - susţinută de Gharles
Daremberg, (1817 - 1372);
 3. Consideră că totuşi au existat influenţe externe asupra cultiirii şi
medicinei greceşti (susţinută de Vasile Bologa, n 1892}, amintind că,
influenţe parţiale au fost, din partea:
- asiro-babilonenilor, sub influenţa astrologiei promovând evoluţia ciclică
a plantelor şi observând evoluţia bolilor şi a patologiei;
- egiptenilor, care au înfiinţat şcoli medicale în Grecia, iar medicii greci au
studiat medicina în Egipt;
- indienilor,(care au interferenţele cu medicina greacă) - prin analogie cu
teoria umorală greacă şi trepiedul filozofic indian.
Fazele caracteristice ale
medicinei greceşti .
Aceste faze se pot grupa în:
- Faza I-a care corespunde perioadei v VII – V a.Chr. şi
este caracterizată de concepţii teurgice.
- Faza II-a este dominată de activitatea medicinei
hipocratice (între secolele V şi IV a.Chr. Hipocrat din
Cos).
- Faza Ill-a (3oo - 5o a Ch.) caracterizată prin şcoala
medicală din Alexandria, denumită şi faza elenistică,
sau a alexandrinilor.
~ Faza a IV-a (5o a.Chr. - 395 post, Chr), se evidenţiază
prin caracterul_ ei mixt greco-roman.
Medicina teurgică a Greciei antice

În antichitatea greacă, cultul lui Asclepios (ulterior Esculap) este

expresia tipică a conceptului teurgic. Asclepios, este fiul lui
Apollo. Originea acestui cult, este în secolele VII - V a.Chr. şi se
extinde în toată Grecia. Provine probabil din cultul preotului
medic egiptean Imhotep.
Cultul lui Asclepios se practică în centrele mari orăşeneşti, a căror
urme le găsim şi azi în Epidaur, Chidos, Cos, Rhodos. În aceste
centre existau sanctuare (temple) care erau amplasate în păduri,
lângă izvoare termale, fiind adevărate instituţii terapeutice.
Sportul, teatrul şi muzica completau curele. Se aplicau vomitive,
purgative, somnoterapia, regim dietetic. Informaţii asupra unor
vindecări "miraculoase" au fost, imortalizate de preoţii
(asclepiazi) şi de bolnavi pe plăci votive (reprezentare plastică a
unui organ sau o parte a trupului), ca semn de mulţumire, însoţit
de onoruri materiale jertfite zeului.
Unele concepţii „ştiinţifice”,
prehipocratice.
Primele indicaţii le avem despre şcoala Pitagoreană (Pitagora din Samos
57o - 53o), importante pentru "jurământul lui Hipocrat". Sănătatea în
context medical,. era considerată ca "armonie" a corpului omenesc,
"disarmonie" constituia boala, iar vindecarea se obţinea prin
reinstalarea "armoniei". Bolile puteau fi produse prin disarmonia
sucurilor corpului: sângele, bila galbenă, bila neagră şi flegma (pituita).
Alte concepţii filozofco - pseudoştiiţifice medicale care s-au perindat în
perioada prehipocratică :
-Alcmaion din Crotxxna (medic – naturalist sec.V.— VI. a.Chr.) - patologia_
calitativă. Elementul central au fost porii.
Democrit din Abdera , (46o - 37o a C) întemeietorul atomismului.
Heraclit din Efes (55o - 480) care propaga teoria "substanţei de bază" şi
Empedocles din Agrigent, părintele celor patru " elemente "de bază: apa,
pământul, focul şi aerul) care corespundeau calităţilor: umed, uscat,
cald şi rece. În corp echilibrul acestora formeză. armonie = sincrazie =
sănătate iar dezechilibrul generează disarmonie = discrazie = boală.
Medicina hipocratică.
Hipocrat s-a născut în insula Cos(460 a C). A avut doi fii
Ţhessalos şi Dracon şi o fiică, casătorită cu Polybe,
medic care a scris "Despre natura omului" care făcea
parte din opera lui Hipocrat cunoscută sub numele de
, "Corpus Hipocraticum".
Hipocrat datorită cunoştinţelor sale enciclopedice,
experienţei îndelungate, şi spiritului său metodic şi
sistematizat, s-a îndepărtat de medicina sacerdotală,
de sacrificii şi de misticism,. devenind fondatorul
medicinei ştiinţifice, fiind considerat PĂRINTELE
MEDICINEI.
Medicina hipocratică; trăsături
fundamentale
Omul, respectiv bolnavul, este văzut în totalitatea sa. Este o
medicină a întregului.
Pentru Hipocrat viaţa este o continuă interacţiune şi o luptă de
adaptare la mediul ambiant. Este o concepţie umoralistă, în
sensul că umorile din corp( sângele, bila galbenă, bila neagră şi
flegrna) sunt într-un anumit echilibru, fiind reglate de "physis"
(natura). Umorile sunt legate între ele prin "pneumă" şi
proporţiile dintre acestea determină variate tipuri de
temperamente: sangvin, coleric, melancolic şi flegmatic.
Sănătatea rezultă din echilibrul (craza) umorală (eucrazie), iar
boala este determinată de dezechilibrul umorilor (discrazie).
Insănătoşirea este produsă de reechilibrarea organismului prin
eliminarea materiei dăunătoare ("materia pecans“)înlăturarea
acesteia făcîndu-se prin criză sau liză.
Lipsită de baza anatomică concepţia medicală
hipocratică este compensată de ideea constituţională
umană.
Scrierile de bază denumite "Corpus Hipocraticum" cele
mai importante, redactate însăşi de Hipocrat, sunt
volumele I-III cu conţinut epidemiologic "Despre aer,
apă şi lacuri” şi unul cu conţinut de prognoză a bolilor,
afecţiuni chirurgicale şi Aforisme.
De asemenea, importante sunt lucrările privind dieta,
despre "boala sacră" (epilepsia- considerată ca o
afecţiune a creierului) şi scrieri mai scurte despre
articulaţii; despre inimă; fistule; glande endocrine
etc.
Şcolile medicale hipocratice (din Cos şi
Chidos)
Şcoala medicală din Cos, apărută în v IV a Chr, sub egida
preceptelor hipocratice în medicină. Oraş comercial, vizitat. în
special, pentru ternplele lui Asclepios, a format o şcoală medicală care,
considera medicina o artă, ca atare cel ce voia s-o practice trebuia să
aibă talent. Ca şi concepţie, orrul trebuia privit în totalitatea sa ,
sintetic. Medicina nu se oprea la un anumit organ, ci studia corpul în
ansamblul său, terapia se adresa organismului în totalitate, prin
măsuri dietetice odihnă, prin mişcare şi exerciţii fizice; deci era o
medicină integralistă, practică.
Şcoala din Chidos socotea medicina o ştiiinţă care, poate fi învăţată
metodic de oricine, învăţătura teoretică având un rol
precumpănitor. Se punea preţ pe observaţia locală, tratamentul
fiind local, simptomatic. şi mai ales medicamentos .
Deci practica o medicină abstractă, localicistă, analitică.
Aceste şcoli medicale, cât şi altele: Rhodos, Crotona etc., se caracterizau
printr-o disciplină severă şi examene serioase. Ucenicia (studenţia) se
termina prin depunerea jurământului, când tânărul medic primea
dreptul de liberă practică.
Deosebim trei categorii de medici:
- primul grup, vizitau pacienţii la domiciliu sau chiar la casa lor, dispunând
de "camere de consultaţii şi mici intervenţii chirurgicale" sau primeau
bolnavii în "staţionare" (aşa numitele iatreioane);
- al doilea grup (periodenţii) se perindau prin ţări sau meleaguri
îndepărtate. La serviciul lor se făcea apel în caz de epidemii sau
războaie, oferind populaţiei asistenţă medicală. Şi Hipocrat a fost
periodent.
- al treilea grup era în serviciul public al oraşelor, retribuiţi dintr-un fond
special (iatricon) sau în serviciul armatei ori a flotei. Aceştia îngrijeau şi
pe cei lipsiţi de mijloace materiale, răspunzând de starea igienico-
sanitară a localităţilor.
Practica medicală în epoca hipocratică.
Medicină internă În scrierile hipocratice se remarcă o
observaţie metodică şi sistematică a numeroase boli
şi o minuţioasă prezentare a simptomatologiei. Se
descriu foarte bine pneumonia, pleurezia, empiemul
toracic, anginele, tuberculoza pulmonară, osoasă şi
articulară, m Pott şi coxalgia. Este deasemeni amintită
splenomegalia şi colica renală, cât şi o serie de boli
parazitare( echinococoza şi triehineloza, o metodă de
extirpare a chistului hidatic şi susţine şi ipoteza
etiologiei palustre a febrei de 2 şi 3 zile -malaria).
Boli neuropsihice. Hipocraticii recunoşteau în epilepsie
o boală a creierului, iar histeria este considerată "o
deplasare a uteruluî" etc.
Ortopedie, Chirurgie. S-au găsit menţiuni privind tratamentul plăgilor, fracturilor
osoase şi luxaţiilor, având pentru tratarea lor aparate de extensie, ingenios
construite. Se descrie modul de incizie şi deschiderea toracelui în empiemul
pulmonar, pentru litiază de vezică urinară şi altele. Hemoroizii se tratau prin
cauterizare sau excizie.
Obstetrică şi ginecologie. Se practicau în mod curent tuşeele vaginale, dilatarea
colului uterin spălături intrauterine şi masajul uterin. Se descriu semnele
gravidităţii (28o zile), diverse forme de prezentare a fătului şi infecţii puerperale
grave şi deseori mortale.
Terapeutica. Acceptă rolul naturii. Resping metodele "dure" în medicină.
Aplicau vomitive, purgative , venesecţii, calmante, băi calde şi reci etc. Ca
principiu general tratamentul medicamentos nu trebuia folosit decât excepţional
şi preventiv(cel (diuretic era socotit ca profîlactic).
Igiena. Din unitatea corpului omenesc şi interrelaţia sa cu mediul înconjurător a
derivat preceptele de igienă individuală şi colectivă.
Prognoza : importantă în medicină hipocratică, se baza pe recunoaşterea
situaţiilor prin care va trece bolnavul în evoluţia bolii sale; ea se fundamentează
pe o observaţie atentă şi o anamneză amănunţită.
Alte şcoli medicale ale antichităţii
Şcoala medicală din Alexandria se formează la începutul secolului al III
a.Chr. reprezentanţii de vază a acestei şcoli au fost Herophil ( 3oo a Chr)
si Erasistrat (25o a Chr).
Herophil din Caledonia, medic şi anatomist, ne-a lăsat prima descriere
precisă a creierului, al ventriculului IV şi al învelişurilor sale; a ochiului
şi a marilor artere a unor glande cu secreţie interna, precum şi a
organelor genitale masculine şi feminine. Aprecia corect semnificaţia
pulsului, iar în fiziologia nervilor a diferenţiat anatomic paraliziile
motorii de tulburările senzitive, practicând vivisecţii şi autopsii pe
cadavre.
Erasistrat, a enunţat o fiziologie care era orientată spre o patologie
mecanicist-solidistă. Prin aceasta admitea teoria despre "pneumă"(în
concordanţă cu teoria alexandrinilor) şi care arăta că "circulaţia aerului"
în vasele sanghine punea în mişcare "atomii". Presupunea deja funcţia
de pompă a inimii. Interesante sunt observaţiile sale referitoare la
metabolism prin care face legătura dintre aportul substanţelor nutritive
şi arderea lor. A introdus în medicină fiziologia experimentală şi a
folosit noţiunea de „transpiraţie insensibilă”.
Empiricii. Negau cercetarea experimentală,
anatomia şi fiziologia şcolii alexandrine
promovând pe prim plan Terapia.
Personalităţile mai importante ale empiricilor
au fost: Philin din Cos ( v III a Chr ) , Pyrrhon
din E lis (36o – 270 a Chr) , Serapion din
Alexandria şi Glaucia( care a formulat
principiile de bază ale medicinii empirice).
Empiricii dispar treptat pe măsura ascensiunii
medicinei romane(în special datorită
criticelor lui Galen).
Metodiştii. Asclepiade din Betinia, (v I a.Chr.), influenţat de Democrit şi Epicur,
continuaţi de Thessal din Trailles (sec.I.a.Chr), au creat o şcoală medicală cu
precepte eclectice cu caracter somato-mecanicist. Lumea ar fi alcătuită din atomi
(particole imperceptibile) totul este mişcare. Şi corpul omenesc este constituit
din atomi, a căror liberă mişcare şi circulaţie în organism dau sănătatea, iar
stagnarea lor (obstructio) duc la îmbolnăvire.
Temison (123 - 43 aChr), spunea* "Medicina este o metodă contemplativă a
fenomenelor comune bolilor" şi împarte aceste fenomene în trei categorii: 1.
excesul de constricţie (Status strictum), când atomii nu se pot mişca; 2. excesul_
de relaxare ( status laxum) , când atomii se mişcă haotic şi uneori există 3.
reunirea acestor două stări ( status mixtum.) . Toate bolile intră în cadrul uneia
din aceste trei stări. Ca atare şi indicaţiile terapeutice trebuie să fie: a dilata ceea
ce este contractat şi a contracta ceea ce este dilatat. Astfel, în "status strictum" se
vor aplica dilatatoare, vomitive, purgative, băi calde, iar în "status laxum"
substanţe astringente, apă rece, fricţiuni reci, chimioterapie, talazoterapie.
Pneumaticii, reprezentau o şcoală, legată de filozofia Stoa şi de interpretarea
pneumei. ca element material, dătător de viaţă. Pneuma (aerul inspirat);
tempera căldura inimei şi împreună cu sângele, produs de ficat, difuzat în
întregul organism, menţinea toate funcţiile corpului. Intemeietor al şcolii
pneumaticilor a fost Atheneu din Ataleia (sec I a Chr).
Jurământul lui Hippocrate, varianta actuală
„Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de
naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub
ameninţare şi nu voi utiliza cunostinţele mele medicale contrar legilor
umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”