Sunteți pe pagina 1din 19

Dr.

Titus Ududec
La început (sec. III-II î.Chr.) imperiul Roman deşi era o - forţă
civică-militară în plină ascensiune, medicina era destul de
înapoiată. Era o medicină magică, cât şi una empirică, dar mult
mai sărace decât ale altor popoare mediteraneene.
Romanii trăiau în aer liber şi aveau un regim aspru de viaţă bazat
pe diete impuse, gimnastică sporturi (mai ales lupte şi călărie).
Deşi exista "o medicină", nu au existat medici în sensul "grec"
al cuvântului, până către sec. I d.Chr. Practicile medicale erau
sumare şi se efectuau în interiorul familiei, de către unul din
membrii ei, sau chiar de către sclavi. Aceşti tămăduitori nu
depăşeau perimetrul familial. Mai târziu, medicii militari s-au
bucurat de prestigiu. Ei erau ofiţeri.
Medicii proveniţi din lumea greacă au început să pătrundă în
citadela romană. Se pare că primul a fost un hippocratic spartan,
ARCHAGATOS, care încă de prin 219 a.Chr. căpătase cetăţenie
romană.
De aici înainte, medicina romană va fi cucerită pas cu pas de greci,
cel mai vestit , Claudius Galen, fiind tot de origină greacă.
Medicina romană trăieşte în posteritate prin concepţiile (nu
neapărat originale) exprimate în cărţile pe care le-a lăsat.
Deosebim:
a)Cărţi cu problematică medicală scrise de nespecialişti (scriitori,
filozofi, istorici, şi
b) Concepţii şi cărţi elaborate de specialişti, de medici.
 PLINIU cel bătrân (23-79 d.Chr.), fost amiral, mort la
Pompei în erupţia Vezuviului, autorul scrierii Historia
naturalis, 37 de cărţi în care se ocupă de botanică,
zoologie, tehnică şi medicină (cărţile 20 şi 32).
 Aulus Cornelius CELSUS, (60 a.Chr. - 20 d.Chr.),
autorul lucrării De arte medica( dietetică, importanţa
climei şi a constituţiei bolnavului ca factor de
diagnostic, terapie şi prognostic (viziune
hippocratică) se dau indicaţii terapeutice concrete:
sângerare, purgaţie, aplicarea ventuzelor, ş.a.).
Descrie magistral operaţia de hernie inghinală (din
păcate se scotea şi testiculul - fără vre-o raţiune
anume). El a introdus în medicină celebrele
caractere ale inflamaţiei: rubor et tumor cum calor et
dolor. Foarte apreciat în medicina evului mediu şi a
renaşterii. Paracelsus, alias şi-a luat numele după
Celsus: Paracelsus - mai presus decât Celsus.
 LUCREŢIUS CARUS (99-55 î.Chr.) deşi filosof,
întreprinde vaste incursiuni în ştiinţa eredităţii şi
chiar medicină în ”De rerum natura”.
1. Curentul medical pneumatist (primele două secole
după Ch). Reprezentant:
 ATENEU din Atalia, v I după Ch sub împăraţii
Claudiu şi Nero.
 "Pneumaticii" sunt de părere că principiul ce
întreţine viaţa este pneuma (aerul) care conţine un
suflu vital de origină divină. Ideea este preluată din
medicina egipteană, unde oferă oamenilor aceeaşi
pneuma vitală, sub forma unei "chei a vieţii".
Intrat pe nări şi prin gură, aerul ar fi difuzat prin
sânge în tot organismul. Galen, marele medic al
antichităţii, era un pneumatist convins. El scria că
în organism circulă sânge amestecat cu bule de
aer.
2. Curentul medical al metodicilor
 ASCLEPIADE din Bitinia, (a nu se confunda cu Asklepios), un grec(pe atunci Grecia era
o simplă provincie romană), a întemeiat concepţia metodică, care respingând teoria a
pneumei şi a suflului vital, acordă încredere numai observaţiei şi practicii medicale. Era
un soi de empirism pornind de la experienţă, de la practicism, nu excludea totuşi teoria.
Aveau concepţii simpliste, de nivel scăzut, dar interesante. Astfel:
a) Schimburile dintre organism şi natură se fac sub forma atomilor (Asclepiade era adeptul
atomismului lui Democrit şi Lucreţiu). Orice substanţă intră sau iese din corp este sub
formă atomică, în ultimă esenţă şi alimentele sunt descompuse în atomi la nivelul
intestinului. Focul vieţii (metabolismul) nu poate fi întreţinut decât de substanţe aflate
sub formă de atomi.
b) Metodiştii erau solidişti, adică apreciau că starea de sănătate sau de boală depinde nu de
aer, cât de starea unor ţesuturi solide şi în special de starea în care se găsesc "porii" din
piele şi din mucoase. Când porii sunt prea închişi (stenoză) ori când dimpotrivă ei sunt
prea deschişi (areoză) apare boala, deoarece se tulbură intrarea sau ieşirea liberă a
atomilor. În consecinţă, medicul trebuia să discearnă dacă bolnavul are o stenoză sau o
areoză. Remediile erau simpliste, simptomatice. Când "porii" erau închişi (stare
congestivă) ei trebuiau deschişi prin "măsuri relaxante" ca emisie de sânge, băi
fierbinţi, ventuze, frecţii cu revulsive(camfor, etc). Dimpotrivă, când porii erau deschişi
(stări febrile) se recomandau "constrictoare" ca duşurile şi împachetările reci. Aceste
tratamente "restructurau atomic" organismul, îl transformau global, situaţie pe care ei
o numeau metasincriză.
Un medic metodist celebru la Roma a fost ginecologul şi
pediatrul:
 SORAN din Efes (sec. II d.Chr.), autorul unui tratat despre
bolile femeilor. A descris organele genitale la femei,
dinamica gestaţiei, o serie de boli ginecologice (amenoreea ,
metroragia, vaginita şi metrita, fibromul uterin, cancerul
genital ş.a.).
Soran a descris şi complicaţii obstetricale (angustie pelvină). A
elaborat câteva manevre originale pentru înlesnirea
expulzării copilului, iar în cazuri de distocie grave, a
recomandat salvarea cu precădere a mamei. A dat tehnici de
embriotomie în caz de fetus mort-putrid. Ştia să folosească
speculum-ul în examinarea vaginului şi utiliza cateterismul
vezicii urinare în timpul naşterii. Scrierile lui Soran au fost
copiate şi folosite în tot cursul evului mediu.
 Claudius GALEN (131-201 d.Chr.), cel mai celebru medic al
antichităţii romane, era grec şi s-a născut la Pergam, în Asia
Mică şi s-a stabilit în 164 d. Chr. la Roma unde a devenit
medicul personal al împăratului Marc Aureliu şi al fiului
acestuia Commodus, fiind considerat drept egalul marelui
Hippocrate. Şi aceasta nu numai în vremea lui ci şi în
următorii 1500 de ani exercizând adevăerată dictatură
ideatică medicală. Este autorul a 131 de cărţi, majoritatea se
bazează pe „Corpus Hipocraticum”, larg comentate şi
complectate. Deosebite sunt 15 volume ce constitue „Ars
Medica” cu un conţinut anatomic, de fiziologie,
farmacologie, despre febră, dietetică, prognostic,
epidemiologie etc. Galen a fost pur şi simplu divinizat mai
mult de un mileniu şi jumătate, deşi s-a văzut că opera sa
(anatomică mai ales) are greşeli flagrante.
Caracteristicile ideatice ale operei lui Galen:
I. EXPERIMENTUL TREBUIE SĂ STEA LA BAZA CUNOAŞTERII
Galen a fost primul mare experimentator în medicină. Disecţiile şi mai
ales vivisecţiile sale pe porci şi maimuţe (disecţia umană era
interzisă), extrapolate apoi în anatomia şi fiziologia omului, au
impus concluzii de valoare. Astfel, secţionarea la diferite nivele a
măduvei spinării la porcul viu, i-a adus date exacte asupra inervaţiei
metamerie. Prin extirpări ale unor porţiuni din creier şi măduvă şi-a
dat seama de interdependenţa dintre anumite formaţiuni nervoase şi
organele efectore periferice (organe interne, muşchi ai membrelor,
etc.). Legând ureterele a dovedit originea renală a secreţiei urinare
(contrar metodicilor care afirmau că urina este colectată de vezică
direct, de la toate organele interne).
Faptul că Galen a scris despre existenţa unei corespondenţe între boală
şi leziune, ne face să-l socotim un adevărat precursor al anatomiei
patologice - ştiinţă ce se va naşte cu adevărat abia în secolul XVIII
(practic după 1500 de ani de la dispariţia lui Galen).
Din păcate, viziunea galenică asupra CIRCULAŢIEI SÂNGELUI
conţine numeroase greşeli.
Această schemă era următoarea:
A) Naşterea sângelui: Materia primă din care se naşte sângele
sunt alimentele care au două componente: prima, valoroasă,
este dusă de la intestin la ficat prin vena portă; aici în ficat,
se transformă în sânge venos. Partea nevaloroasă din
alimente este dusă la splină, care fabrică bila neagră.
(melancholia).
B) Amestecul sângelui venos cu spiritul animal aflat în ficat,
face ca sângele să capete două însuşiri:
a) capacitatea de a hrăni ţesuturile;
b) capacitatea de a circula (mobilitatea). Este de precizat că
Galen nu dădea nici o importanţă aspectului de pompă aspiro-
respingătoare a inimii. După el sângele circulă datorită
faptului că e amestecat cu spirit animal.
c) Purificarea sângelui. Sângele vine din ficat în cavităţile din
dreapta ale inimii, iar de aici pleacă la plămâni, unde se
purifică (deşeurile acumulate de arderi sunt eliminate prin
plămâni). De la plămâni, cea mai mare parte a sângelui
curăţit PLEACĂ DIRECT -fără a mai trece prin inimă, la
organe, pe care le hrăneşte. O foarte mică parte de sânge -
care a absorbit pneuma cu principiul vital (influenţa
pneumatiştilor), se reîntoarce totuşi în partea stângă a inimii.
Aici pneuma (spiritul vital) se transformă în spirit animal, o
formă de spirit care are liberă trecere şi, apoi printr-o gaură
aflată în peretele interventricular, în partea dreaptă a inimii,
apoi în vasele speciale care duc spiritul animal la creier.
"Neastâmpăratul" spirit animal iese apoi din sânge, trece în
creier şi măduva spinării, iar de aici, folosind nervii ca pe
nişte drumuri, ajunge la periferia corpului asigurând
sensibilitatea.
Principalele erori ale schemei, combătute mai ales
de renascentistul Andrea Vesal şi de W. Harvey - sec.
XVII, erau deci:
 sângele este fabricat de ficat;
 sângele poate circula în două sensuri prin acelaşi
vas;
 există o gaură în septul interventricular, prin care
sângele venos se amestecă cu cel arterial;
 inima e un simplu "sac" pasiv şi nu o pompă care
împinge şi aspiră sânge.
Paradoxal, în cazul circulaţiei sângelui, Galen NU a
onorat caracteristica enunţată, respectiv
"Experimentul trebuie să stea la baza cunoaşterii".
II, BOLILE SUNT PRODUSE DE ALTERAREA PNEUMEI ŞI CONSTAU DIN
DEZECHILIBRUL UMORILOR
Cu alte cuvinte, Galen uneşte în concepţia sa patologică, ideile pneumatiştilor,
cu cele ale hipocraticilor privind dezechilibrul dintre umori (discrazia). El a
stabilit diferenţa dintre pneumonii şi bolile pleurale, a descris corect unele
boli de nutriţie ca diabetul şi guta, a dovedit că pletora - excesul de sânge stă
la baza congestiei şi a hemoragiei cerebrale (ictus-ul apoplectic). A
diagnosticat diferite psihoze şi a scris o lucrare despre bolnavii simulanţi
III. CONTRARIA CONTRARIIS CURANDUM EST
Acest aforism medical, căruia Galen i-a rămas credincios, s-ar traduce liber
astfel: Utilizează procedeul terapeutic opus simptomelor bolii. Deci în febră -
răceala, în congestii - eliminarea excesului de sânge prin flebotomie, în
stările toxice - purgaţia, în torpoare - excitantele, în stări de agitaţie - opiul,
etc.
Reiese că Galen a acordat o atenţie mai mare combaterii SIMPTOMULUI decât
CAUZEI BOLII. El practica ceea ce se numeşte azi terapia simptomatică.
neglijând căutarea cauzelor bolii şi înlăturarea lor, ceea ce evident a scăzut
randamentul tratamentului. Pentru realizarea scopului (înlăturarea
simptomelor) el a dat celebra schemă universală de tratament, atât de dragă
medicilor medievali: sângerare- purgaţie.
Terapeutica lui Galen se baza pe mii de reţete, care
înglobau plante, minerale, opoterapice - leacuri
preparate din produse animale: (splină, ficat,
creier, excremente, ş.a.). El este acela care a
introdus în practica medicală teriacul (numele de
Theriaca se trage din poemul didactico-ştiinţific
Theriaca, scris de Nicandru din Colofon, tot în sec.
I, în care sunt descrise animalele veninoase: şerpii,
scorpionii, otrăvurile lor şi remediile contra
veninurilor). Teriacul era un preparat complex ce
conţinea 70 de ingrediente între care şi carnea de
viperă şi care, de-a lungul evului mediu a fost
adorat de medici şi prescris ca panaceu universal
în toate bolile.
Principala operă farmacologică a lui Galen este: „De simpliciium
medicamentorum”, care conţine descrierea a 473 de droguri vegetale. La
mare cinste, au rămas mai bine de 1700 de ani, purgativele amare ale lui
Galen (Pier galenii) pe bază de aloe.
Galen are meritul de a fi împărţit şi diferenţiat medicamentele după:
-origine, aspect exterior şi acţiune;
-de a fi diferenţiat net medicamentul de aliment (medicamentul induce o
schimbare calitativă în organism, pe când alimentul doar o sporire
cantitativă a masei organismului),
-a diferenţiat după "tărie" medicamentele care în mare au aceeaşi acţiune
(laxative, purgative obişnuite, drasticele de tipul uleiul de croton - etc.).
Tot el a dat indicaţii în ce măsură un medicament poate să-1 înlocuiască pe altul
(Qui pro quod).
Numele atât de uzitat azi de farmacie galenică nu are însă nici un fel de legătură
cu Galen. Termenul a fost introdus prin anii 1580-1650, când în terapie au
început să fie utilizate substanţe chimice ( sulfaţii, carbonaţii, mercurialele,
etc.), pe care Paracelsus le-a numit remedii spagirice. Medicii, care
credincioşi tradiţiei continuau să prescrie droguri vegetale şi medicamente
vechi, au apelat aşadar la o "farmacie galenică".
DIOSCORIDE din Anazarba v I d.Chr. S-a distins în
special în botanica farmaceutică. Opera sa
principală este „De materia medica” în care sunt
descrise 600 de medicamente (vegetale, minerale,
opoterapice). El descrie obţinerea mercurului, a
lanolinei şi a numeroase alte remedii. A cunoscut
plantele medicinale folosite de daci.
Alţi medici romani sunt: ARETEU din Capadochia
(bolile sistemului nervos); QUINTUS SERENUS
SAMONICUS, ucis de împăratul Caracalla în 212
d.Chr., şi care a scris „De medicina praecepta
saluberrina” (poem medical), THEODOR
PRISCIAN medicul roman al împăratului Graţian
ş.a.
Deşi nu există confirmări privind existenţa unor şcoli de medicină în
Roma antică, ştim sigur că grecii şi mai târziu romanii, tracii, evreii,
egiptenii etc., trebuiau să treacă un examen în faţa unui Colegium
archiatri. Probabil că medicina se învăţa în stil "ucenicie", însoţind
4-5 ani un medic, pe la toţi bolnavii. Faptul este confirmat de o
epigramă a lui Marţial, adresată unui medic al timpului (traducerea
autorului).
 Niţel indispus, te-am chemat şi tu mi-ai răspuns
 O Symacus; ai sosit cu o turmă de învăţăcei
 Zeci de degete curioase coastele mi-au împuns
 N-aveam febră, acum am
 Corpul mă. ustură ca frecat cu piper si ardei.
 Medicii militari învăţau meseria pe câmpul de luptă.
 Stomatologia
În afară de procedeele greceşti (extracţii) încă de pe vremea etruscilor,
dentiştii (meseriaşi) încearcă proteze, fie cu dinţi umani, fie cu dinţi
de la animale, mai ales de la viţel. Dinţii sunt bine prinşi în benzi de
aur
Deşi geţii din câmpie şi dacii de la munte care au trăit pe meleagurile
noastre sunt semnalaţi de Herodot a fi încă din secolul V. î.Chr. "cei
mai viteji şi mai drepţi din marile neam al tracilor", medicina lor
este destul de puţin cunoscută, din cauza lipsei de izvoare scrise.
Desigur, ca mai la toate popoarele a existat:
a) o medicină sacerdotală;
b) o medicină empirică.

A. MEDICINA SACERDOTALĂ, practicată de preoţii-medici, se adresa


mai ales membrilor castei superioare. Pornind de la ideea că însuşi
legendarul ZAMOLXIS fusese un preot-medic, sacerdoţii geto-
dacici se ocupau, prin sec. II-I î.Chr. cu astrologia,
medicina şi chiar cu filozofia. Ei purtau nume de genul cristai,
capnobatai, etc., trăiau la curtea lui Burebista sau a altor regi, dar şi
ca sihastri în peşteri.
Se pare că tracii au dat oştirilor romane câţiva medici militari: Platon
scrie că Socrate, a cunoscut la armată un asemenea tămăduitor trac,
foarte priceput care afirma că orice boală localizată, e o boală a
întregului organism (concepţie integralistă în patologie). După N
Iorga, însuşi Hippocrate ar fi avut un dascăl trac în ale medicinei:
Herodicos din Selimbria.
Practica medicilor sacerdoţi era un amestec de magie şi empirism. Alături de diferite
incantaţii adresate unui zeu "Orfeu" (simplă coincidenţă de nume cu zeitatea greacă) şi
portul de amulete cu chip de animale (mai ales mistreţ şi urşi) preoţii foloseau
numeroase plante tămăduitoare.
Mai târziu, la Sarmisegetusa romană a fost înălţat după anul 180-200 un Asklepion = mic
templu închinat lui Askelpios.
B. MEDICINA EMPIRICĂ, bazată pe remedii vegetale, alături de denumirile latine ale
plantelor medicinale sunt inserate şi cele dacice.
Istoricul I. I. Rusu din Cluj a identificat 18 plante medicinale actuale printre cele
menţionate de Dioscoride. Ele au acţiuni calmante, cicatrizante, antiinflamatoare,
expectorante, antihelmintice, purgative, etc.
În lumea dacilor se cunoştea şi efectul terapeutic al unor ape termale din Transilvania, pe
care localnicii le numeau DEUSARA = izvorul zeilor (nume daco-roman de la DEUS = zeu
şi SARA = apă, în limba dacă). Izvorul de la Geoagiu era anumit Germisara de la
cuvântul indoeuropean GERM (devenit THERM sau WARM) = cald. Deci Germisara =
izvor cu apă caldă.
Medicii legiunilor romane stabilite în Dacia au adus cu ei truse de instrumente
chirurgicale (cea găsită în 1955 la Grădiştea Muncelului). Se practicau chiar şi
trepananţii craniene, de către medici daci, celţi sau romani.
MEDICINA VETERINARĂ autohtonă a impus se pare în Europa castrarea armăsarilor.
Termenul de walach = armăsar castrat are ca origine cuvântul valah = român. Deci
procedeu inventat la români.

S-ar putea să vă placă și