Sunteți pe pagina 1din 63

Lecţia 2

POPULAŢIA

1
Definiţie
Totalitatea indivizilor unei specii, care au un
genofond comun şi care se încrucişează liber între
ei, există timp îndelungat într-un anumit sector al
arealului, relativ izolaţi de celelalte totalităţi ale
aceleaşi specii, se numeşte populaţie (provine de la
cuvantul latin “populus” – populaţie, locuitori).
Aceasta este structura elementară a speciei sub
forma în care există. De aceea specia este
considerată ca o totalitate de grupuri separate de
organisme numite populaţii.
Noţiunea de populaţie a fost preluată de ştiinţele
naturii din ştiinţele sociale.

2
Populația

Dacă individul există la scară de timp între două


evenimente – apariţia (prin naştere, germinare,
eclozare etc.) şi dispariţia prin moarte, o populaţie
persistă atâta timp cât persistă indivizii
componenţi, între două evenimente extreme –
apariţia sa prin colonizare sau speciaţie şi
dispariţia prin extincţie.

3
Populația
Fiecare populaţie vegetală, animală sau umană
este alcătuită într-o perioadă îndelungata de timp, de
un anumit număr de indivizi care au trăsături
generale comune, sunt vii şi ocupă un anumit spaţiu.
Populaţiile unei specii nu se împerechează între
ele, date find condiţiile diferite: bariere geografce
(munţi, fuvii, râuri, mări, climă, soluri etc.) şi biologice
– la animale, spre exemplu, deosebiri în structura
aparatului sexual, perioada de împerechere şi
clădire a cuibului, comportamentul în timpul
împerecherii etc, iar la plante – perioada de înforire
şi polenizare, viteza germinării polenului, relaţiile cu
insectele etc.
4
Populația
Populația ca orice sistem biologic deschis, are un
caracter informațional, program, integralitate, echilibru
dinamic, prezentându-se ca un sistem cu o anumită
structură şi funcţionare, ceea ce permite să se menţină
ca un întreg într-un sistem de rang superior (biocenoza,
biogeocenoza etc.) din care face parte.
De asemenea, prezentând un sistem deschis,
populaţia prezintă schimb de energie şi substanță cu
mediul înconjurător. Ea îşi menţine trăsăturile sale
caracteristice datorită mecanismului de control şi
prezintă un sistem cu depline proprietăţi de
autoreglare ce-i dă posibilitatea să se menţină un timp
oarecare, datorită propriei sale organizări.

5
Clasificarea populaţiilor de organisme
După extinderea şi delimitarea biocenotică se pot
distinge următoarele tipuri de populaţii: geografice,
ecologice şi elementare.
Populaţiile geografice – cuprind indivizii unei specii,
care locuiesc într-o arie geografcă delimitată şi unitară
sub aspectul condiţiilor de existenţă, dar diversă din
punct de vedere biogeocenologic. Ele formează grupuri
intraspecifce şi care ocupă spaţii geografice. Astfel,
Coccinella septempunctata (una din speciile de
buburuze), o specie răspândită în Europa, Africa de Nord
şi Asia, este scindată în patru grupe de populaţii
geografce, caracterizate prin limete proprii de toleranţă
termică, numărul de generaţii pe an, perioade de
activitate maximă.

6
Clasificarea populaţiilor de organisme
Populaţiile ecologice numite şi populaţii
de biotop – cuprind indivizii din aceeaşi
specie, dar care se dezvoltă în habitate diferite
cu comportament şi cerinţe de viaţă diferite.
Spre exemplu, în cazul mierlei – există
populaţii ce se dezvoltă în condiţii urbanistice şi
populaţii ce se dezvoltă în pădure. Primele se
aracterizează printr-o mare familiaritate faţă de
oameni, cele de pădure, însa, sunt mult mai
retrase.

7
Clasificarea populaţiilor de organisme
Populaţiile elementare – sunt părţi ale
populaţiilor ecologice, legate de anumite
microbiotopuri.
Spre exemplu, şoarecele de pădure ocupă
uneori fâşii înguste de luncă. Dar acolo nu
se constituie populaţii adevărate în sens
genetic şi ecologic, deoarece şoarecii sunt
nimiciţi periodic de viituri. Fondul de şoareci din
luncă este menţinut prin migraţii din pădurile
vecine şi nu prin spor natural.

8
Elementele principale ale populaţiilor
Indiferent de specia pe care o reprezintă, orice
populaţie poate fi caracterizată prin anumiţi
parametri biostatistici:
 efectivul numeric,
 densitate,
 rata natalităţii,
 rata mortalităţii,
 rata creşterii numerice,
 structura pe sexe,
 funcţia populaţiei
 ş.a.

9
Elementele principale ale populaţiilor
Se numeşte efectiv numeric sau mărime a
populaţiei numărul de indivizi, care alcătuiesc, la un
moment dat, populaţia unei specii de pe un teritoriu
anumit.
Spre exemplu, toţi arborii de pin dintr-un pinet
formează populaţia de Pinus silvestris.
Numărul indivizilor, care alcătuiesc populaţia poate
varia în limite mari de la un sezon la altul şi din an în
an. Astfel, în anii cu condiţii optime pentru creştere,
dezvoltare şi înmulţire în masă multe specii – insecte,
rozătoare, plante etc., formează populaţii gigantice, pe
cand la alte specii care se caracterizează printr-o durată
mare a vieţii şi cu fecunditate relativ scăzută numărul
populaţiei este mai stabil.
10
Elementele principale ale populaţiilor
Densitatea populaţiei – este determinată
de raportul între numărul de indivizi şi unitatea
de spaţiu (suprafaţa terenului, volumului unei
probe de apă sau de sol).
Spre exemplu, 150 de plante la 1 hectar
caracterizează densitatea populaţiei respective.
Densitatea se poate aprecia numeric
(numărarea directă) când indivizii au talie mare
şi uniformă, iar în cazul când sunt foarte mici
sau de talie neuniforma – se apreciaza prin
biomasa.

11
Elementele principale ale populaţiilor
Rata natalităţii – reprezintă numărul de indivizi
noi, care au apărut în rezultatul înmulţirii într-o
unitate de timp prin diviziune, germinare, ecloziune
sau naştere şi efectivul populaţiei.
Mărimea ratei natalităţii este condiţionată
ecologic şi genetic. Fiecare specie posedă o
capacitate genetic determinată de a-şi lărgi arealul
şi a fonda un nou areal, o nouă populaţie. Dar
factorii de mediu împedică realizarea natalităţii
fziologice. De fapt, se realizează numai natalitatea
ecologică, adică se nasc în anumite condiţii
ecologice doar atâţea indivizi câţi permite mediul.

12
Elementele principale ale populaţiilor
Rata mortalităţii – prezintă raportul dintre
numărul de decese dintr-o generaţie sau dintr-un
grup de generaţii într-o unitate de timp şi efectivul
populaţiei sau un număr standard (100 sau 1000 de
indivizi).
În condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea
organismelor s-ar înfăptui mortalitatea fzilogică. Dar
în realitate, cei mai mulţi indivizi pier din cauza
rezistenţei mediului exterior, fiind exterminaţi de
prădători, paraziţi, foamete, condiţii nefavorabile etc.,
adică se înfăptuieşte numai mortalitatea ecologică,
condiţionată de presiunea factorilor de mediu.

13
Elementele principale ale populaţiilor
Rata de creştere numerică – este rezultatul relaţiilor dintre
natalitate şi mortalitate, adică diferenţa algebrică dintre mărimile
acestora.
Este necesar de menţionat, că în cele mai dese cazuri
natalitatea domină asupra mortalităţii – când numărul de indivizi
al unei specii creşte brusc, încât începe invazia lor. Acest
aspect este caracteristic animalelor mici. Însă, odată cu
agravarea condiţiilor de viaţă (supradensităţii în special), are loc
creşterea bruscă a mortalităţii şi ca rezultat, numărul populaţiei
începe să scadă.
Dacă mortalitatea întrece natalitatea, populaţia devine
regresivă. Însă, la un anumit nivel cantitativ mortalitatea începe
să scadă, iar natalitatea creşte şi pentru un anumit interval de
timp ea devine stabilă, datorită faptului că natalitatea,
mortalitatea şi structura de vârstă răman relativ constante.

14
Structura biologică a populaţiilor
Structura de sex a populaţiilor – reprezintă raportul dintre
indivizi după apartenenţă la diferite sexe şi are o mare
însemnătate pentru creşterea numerică a populaţiei. Structura pe
sexe difera foarte mult de la o specie la alta.
Raportul dintre sexe în populaţie se stabileşte atât după legile
genetice (astfel, în ce priveşte mortalitatea se manifestă înca în
perioada embrionara – la ondatra printre nou-năsuţi sunt de 1,5 ori
mai multe femele, decât masculi, iar la fazani, piţigoiul mare, unele
rozătoare, procentul de mortalitate este mai mare la masculi), cât
şi sub influenta factorilor ecologici ai mediului (astfel, la furnicile de
pădure din ouăle depuse la temperatura de 20 0C se dezvoltă
masculi, iar la temperaturi mai înalte – în exlusivitate femele).
Dominarea femelelor presupune o populaţie în plin progres
numeric, dominarea masculilor – un regres al dezvoltării numerice,
iar în proporţie de 1:1 între sexe – o populaţie staţionară.
15
Structura biologică a populaţiilor
Structura de vârstă a populaţiei – se exprimă prin
proporţiile în care sunt reprezentate diferitele grupuri sau clase
de vârstă faţă de numărul total al populaţiei date de organisme.
Cu vârsta cerinţele individului faţă de condiţiile mediului vital şi
rezistenţa la unii factori ai săi este legică şi se modifcă în mod
considerabil.
La diferite etape ale dezvoltării pot fi schimbări în habitatul
organismului, modul de nutriţie, caracterul de deplasare,
activitatea generală etc. (spre exemplu, broaştele de iarbă pe
uscat şi mormolocii lor în bazinele de apa sunt doar stadii
ontogenetice diferite ale uneia şi aceleiaşi specii).
Deosebirile de vârstă în modul de viaţă adesea duc la aceea,
că unele funcţii sunt îndeplinite pe deplin la un anumit stadiu de
dezvoltare (spre exemplu, unele specii de insecte cu
metamorfoza completă nu se alimentează în starea de imago,
iar creşterea şi nutriţia se realizează la stadiul de larvă, în timp
ce indivizii maturi exercită doar funcţiile de răspândire şi
reproducere).

16
Structura biologică a populaţiilor
Din punct de vedere fiziologic, viaţa unui organism poate fi
divizată în mai multe etape de vârstă, care diferă prin greutatea
corpului, talie, număr etc.
Durata vieţii unui organism, după părerea majorităţii
specialiştilor în domeniu, se împarte în:
 vârsta prereproducătoare (juvenila) – se începe odată cu
formarea oului şi până la prima reproducere;
 vârsta reproducătoare (de maturitate) – durează toată
perioada de reproducere;
 vârsta postreproducătoare (senescentă) – de la ultima
reproducere şi până la peirea individului.
Raportul dintre ponderile claselor de vârstă caracterizează
structura de vârstă a populaţiei, arată sensul evolutiv al
acesteia. Spre exemplu, atunci când ponderea juvenililor este
superioară în populaţie, aceasta se află în creştere şi, invers,
predominarea ponderii senescenţilor caracterizează declinul
numeric al populaţiei, iar cand cele trei clase de vârstă ocupă
ponderi aproximativ egale, populaţia este staţionară.
17
Structura spaţială a populaţiilor
Este cunoscut faptul, ca spaţiul ocupat de o specie oarecare îi
asigură supravieţuirea şi că el poate îndestula cu cele necesare
doar un anumit număr de indivizi. Toate acestea depind nu numai
de efectivul populaţiei, ci şi de repartizarea spaţială a indivizilor (de
ex., plantele).
De cele mai multe ori repartizarea indivizilor pe aria ocupată
este neuniformă. Acest fenomen se explica prin neomogenitatea
ariei ocupate şi de unele particularităţi biologice ale speciilor, ce
generează apariţia acumulărilor de indivizi.
În fecare caz concret de repartizare spaţială a organismelor vii
poartă un caracter adaptativ şi permite folosirea optimală a
resurselor existente în spaţiul dat.
Structura spaţială a populaţiilor este destul de dinamică şi este
determinată de restructurările sezoniere şi de factorii ecologici
biotici şi abiotici.
De menţionat ca, la animalele superioare repartizarea
intrapopulaţională este dereglată de sistemul de instincte. 18
Structura spaţială a populaţiilor
După tipul de utilizare a spaţiului ocupat, animalele
mobile se împart în: sedentare şi migratoare.
Animalele sedentare, toată viaţa sau cea mai mare
paret a ei, folosesc o arie destul de limitată a mediului,
animalele se deosebesc prin ataşament faţă de sectorul
ocupat, iar în cazul unei migraţii forţate, peste un timp
oarecare se intorc la locul vechi (păsările calatoare,
pisicile).
Modul de viaţă sedentar are unele avantaje: pe un
teritoriu bine cunoscut individul se orienteaza liber, pierde
mai puţin timp în cautarea hranei, pe cea mai scurtă cale
se ascund în adăposturile cunoscute, multe din acestea
creează rezerve de hrană, fac cărări, construiesc cuiburi,
vizuini suplimentare care le permit sa supravieţuiască etc.
Modul de viaţă sedentar, are însă şi unele neajunsuri
legate de epuizarea rapidă a resurselor de viaţă în cazul
suprapopulării. 19
Structura spaţială a populaţiilor
Aria totală ocupată de populaţie se dovedeşte a fi
împărţită în sectoare individuale sau de grup, ceea
ce asigură o utilizare raţională a rezervelor de hrană,
adăpost, locuri de reproducere etc.
În pofida izolării teritoriale a membrilor populaţiei
relaţiile dintre ei se menţin print-un sistem de diferite
semnale şi contacte directe la hotarele „moşiilor”,
care includ două tipuri de activităţi: asigurarea
propriei existenţe (căutarea hrănii, săparea
vizuinelor, construirea cuiburilor) şi stabilirea relaţiilor
cu „vecinii”(semnalizarea, marcarea, apărarea
sectorului ocupat etc.).

20
Structura spaţială a populaţiilor
Tipuri de populaţii sedentare:
 populaţii de tip difuz – animalele sunt repartizate în spaţii
răzleţe, fără a forma colonii delimitate. Ele predomină în spaţiile
deschise de stepă aridă, semideşert şi deşert (şobolanul de
nisip, ţistarul mic etc.);
 populaţii de tip mozaic – apar în cazul când biotopurile pot
fi populate în spaţii foarte neuniforme (hârciogul comun în
semideşerturi trăieşte numai în desişurile de trestie în locurile de
ieşire a apelor subterane);
 populatii de tip pulsativ – cuprind populaţiile cu oscilaţii
bruşte ale efectivului (şoarecele econom de pădure în anii de
secetă populează în silvotundra numai mestecanişul, plopişul,
malurile înmlăţtinite ale iazurilor etc., iar în anii ploioşi –
aproape toate biotopurile, inclusiv şi agrocenozele);
 populatii de tip ciclic – se caracterizeaza printr-o utilizare
alternativă, obiectivă, a teritoriului ocupat pe parcursul anului
(spre exemplu, lemingii iernează pe ridicăturile din apropierea
ţărmului oceanic, iar vara se mută pe sectoarele de tundră
bogate în vegetaţie).
21
Structura spaţială a populaţiilor
Animalele migratoare au unele avantaje care
constau în faptul, ca indivizii nu depind de
rezevele de hrană de pe un teritoriu concret. Însă
apare permanent pericolul de peire de pe urma
răpitorilor, mai ales în cazul deplasărilor unor
indivizi izolaţi. Din aceste considerente modul de
viaţă migrator nu este caracteristic animalelor
solitare. Migreaza de obicei animalele ce trăiesc în
grupuri: herghelii, turme, cârduri, cirezi, stoluri de
păsări, bancuri de peşti etc.

22
Structura etologică a populaţiilor
Cuprinde sistemul relaţiilor dintre membrii unei populaţii în
condiţii naturale.
Comportarea animalelor faţă de alţi membri ai populaţiei
depinde, în primul rând, de modul de viaţă caracteristic speciei –
solitar sau de grup.
Modul de viaţă solitar, în care indivizii populaţiei sunt
independenţi şi izolaţi unul de altul, este caracteristic pentru multe
specii, dar numai la anumite etape ale ciclului vital, deoarece existenţa
complet solitară în natură nu poate fi din cauza imposibilităţii realizării
reproducerii.
La speciile ce duc un mod solitar de viaţă adesea se
formează aglomerări temporare de indivizi (în locurile de iernare,
în perioada ce anticipeaza reproducerea, înainte de plecarea în
ţările calde etc.).

23
Structura etologică a populaţiilor
Complicarea de mai departe a relaţiilor din sânul populaţiei
se realizează după două direcţii: accentuarea relaţiei dintre
partenerii sexuali şi apariţia contactelor dintre generaţiile
maternă şi flială. Pe acesta bază în populaţii se intemeiază
familii.
Astfel, cuplurile părinteşti se pot forma pe timp scurt şi
nu formează cupluri familiare stabile (cocoşul de pădure), pe
timp mai îndelungat (unele raţe – pe întreaga perioda de
cuibărire, hulubii, cocorii – pe mai mulţi ani) sau pe toată viaţa
(canarii, lebedele ş.a.).
Alegerea partenerilor la animale este insoţită de o
comportare nupţială specifică, alte animale le cuceresc trăind
un timp oarecare împreună (bătăi între masculi, ritualuri de
ameninţare, izgonirea rivalului de pe teritoriul ocupat etc.).

24
Structura etologică a populaţiilor
În cazul modului de viaţă familial are loc întărirea relaţiilor
dintre parinţi şi urmaşi, cea mai simplă fiind grija unuia din părinţi
faţă de ouăle depuse (păzirea lor, incubarea, aerarea, îngrijirea
puilor până îşi iau zborul ş.a.).
Se disting familii de tip:
 patern,
 matern şi
 mixt
în dependenţă de faptul care din părinţi îşi ia responsabilitatea
de îngrijire a urmaşilor.
La familile cu perechi stabile, grija de urmaşi o au ambii
părinţi.
În modul familial de viaţă comportarea teritorială a indivizilor
este mai expresivă: marcarea, forme rituale de agresiune sau
agresie directă care le asigură creşterea urmaşilor.
25
Structura etologică a populaţiilor
În lumea animalelor se disting şi asociatii mai mari, formate pe
baza complicării pe mai departe a legăturilor de comportare a
populaţiilor. Din ele fac parte:
 coloniile – prezintă grupuri de indivizi de o singură sau câteva
specii de animale sedentare, care convieţuiesc împreună, în fond
capabile sa trăiască independent, însă se întrunesc pentru o anumită
etapă funcţiunală biologică („grădiniţile de copii” la pinguini, colonii de
ciori, pescăruşi etc.);
 cârduri – prezintă nişte asociaţii temporare de animale, ce
manifestă o organizare biologic utilă a acţiunilor (apărarea de raăpitori,
dobândirea hranei, migraţia etc.). instinctul de card este deosebit de
răspândit la peşti (bancuri), câini şi lupi (haite), păsări călătoare
(stoluri);
 turme – prezintă grupuri de animale, care vieţuiesc pe un anumit
teritoriu, întrunite pe o perioadă mai mare şi mai stabilă în comparaţie
cu cele desrise mai sus. Aici se realizează principalele funcţii vitale ale
speciei – dobândirea hranei, apărarea comună, reproducerea,
educarea tineretului etc. Baza comportării de grup al animalelor în
turme o constituie relaţiile de dominare-supunere ce se sprijină pe
particularităţile individuale ale indivizilor (turme de reni nordici,
maimuţe, herghelii de cai etc.).
26
Lecţia 3

BIOCENOZĂ

27
Definiţie
Biocenoza prezintă o totalitate de
microorganisme, ciuperci, plante şi animale,
care populează un sector al uscatului sau al
unui bazin acvatic, cu condiţii de trai mai
mult sau mai puţin omogene şi care sunt
legate atât între ele cât şi de mediul
înconjurător (spre exemplu, biocenoza unui
lac, heleşteu, unei bălţi, goruniş, pineţ etc.).

28
Existenţa stabilă a biocenozei în timp şi spaţiu
depinde de relaţiile dintre populaţiile care o
alcătuiesc şi este posibilă numai dacă fuxul de
energie solară în ea este permanent. Majoritatea
speciilor dintr-o biocenoză joacă un rol neînsemnat
în viaţa ei şi doar câteva specii sunt factori principali.
În biocenozele terestre, astfel de specii sunt plantele
verzi, care produc substanţa vie şi servesc ca hrană
şi adăpost pentru multe specii de animale.
Deci, putem spune că biocenoza este o
componentă vie a unui ecosistem reprezentând o
comunitate unitară şi complexă de plante şi animale.
Una din particularităţile biocenozelor este
dinamica lor, care este asigurată de plante şi
animale. Rolul primordial în procesul de schimbare a
biocenozelor aparţine plantelor.
29
Structura biocenozei
Structura biocenozei nu este rezultatul însumării întâmplătoare
de specii, iar speciile sunt asociate în biocenoze după anumite
reguli.
Pentru a se cunoaşte structura şi procesele ce au loc într-o
biocenoză se utilizează următorele elemente şi indici principali:

– Numărul speciilor – s-a constatat că, cu cât o biocenoza


creşte în complexitate cu atât este mai stabilă şi cu posibilităţi
multiple de autoreglare.
Numărul de specii poate creşte atunci:
 când un domeniu mai vast de resurse devine disponibil;
 când nişele se îngustează (speciile devin mai pecializate);
 când gradul de suprapunere creşte (creşte însă şi competiţia
în acest caz);
 când resursa este exploatată mai eficient, fără să rămână
domenii ale resursei neutilizate.
30
Modul de asamblare al speciilor
într-o biocenoză
Deoarece speciile nu sunt grupate aleatoriu, este
important să înţelegem legităţile care determină asamblarea
populaţiilor în biocenoze. Important nu este doar numărul de
specii, ci şi modul cum sunt ele asamblate într-un sistem
funcţional (biocenoză şi ecosistem).
De aceea, speciile existente trebuie să îndeplinească o
serie de funcţii vitale pentru asigurarea fluxului de energie,
materie şi informaţie prin sistem. De exemplu speciile
ecologic-echivalente ocupă nişe identice sau similare în
zone geografice diferite. Ele tind să fie înrudite taxonomic în
regiuni învecinate, dar sunt deseori foarte diferite în regiuni
depărtate sau izolate geografic.
Astfel, cangurii mari din păşunile australiene reprezintă
echivalentul bizonilor şi antilopelor din preeriile Americii de
Nord şi al zimbrului şi căprioarelor din Europa. 31
Structura biocenozei
– Diversitatea speciilor – reprezintă numărul
speciilor de plante şi animale care formează
biocenoza respectivă şi diferite niveluri de nutriţie din
ea. Numărul speciilor din biocenoză variază
considerabil – începând cu bacteriile şi terminând
cu vertebratele.
De menţionat, că o specie nu poate constitui o
biocenoză, chiar şi în monocultura agricolă
întotdeauna participă mai multe specii de organisme
terestre şi din sol.

32
Diversitatea speciilor
Cantitativ, diversitatea speciilor se poate determina cu ajutorul a trei
categorii de indici:
 indicele lui Fischer, Corbert şi Williams, care se bazeaza pe distribuţia
statistica a abundenţelor relative a speciilor din biocenoză;
 indicele lui Simson (D) – reiese din aplicarea teoriei probabilităţilor şi se
calculează conform relaţiei:

unde, N – numărul indivizilor tuturor speciilor din probă; n – indicele de diversitate;


 indicele lui Shannon (Sh) – el permite calcularea diversităţii bazată pe
teoria informaţiei, care dă posibilitate de a estima gradul de organizare a
ecosistemului dat. Se calculează după relaţia:

unde, qi – numărul indivizilor unei specii din proba; Q – numărul indivizilor tuturor
speciilor din proba.
Diversitatea speciilor contribuie la multiplicarea relaţiilor dintre specii,
la autocontrolul, stabilitatea şi evoluţia biocenozei. 33
Structura biocenozei
Densitatea populaţiei – reprezintă raportul numărului de
indivizi ai speciei date la o unitate de suprafaţă sau la o unitate
de volum (de exemplu, pentru plancton). Densitatea este unul
din cei mai importanţi parametri ecologici ai biocenozei.
Repartiţia spaţială a speciilor – poate fi în plan vertical sau
în plan orizontal. Ultimul corespunde stratificării speciilor,
fenomen rezultat din competiţia interspecifică pentru lumină,
căldură, umiditate, hrană, spaţiu etc. în scopul realizarii unei
productivităţi sporite.
Frecvenţa (F) unei specii într-o biocenoză – exprimă
raportul numărului de probe care conţin specia considerată, la
numarul total de probe adunate în aceeaşi perioadă de timp şi
se poate calcula după relaţia:

unde, p – numărul probelor în care apare specia; P – numărul


total de probe cercetate
34
Structura biocenozei
Constanţa speciilor – se referă la prezenţa
într-una sau mai multe biocenoze a unei specii de
organisme.
Se află în funcţie de mărimea frecvenţei. Din
aceste considerente speciile se grupează în:
 specii accidentale (frecvenţa < 25% din relevee);
 specii accesorii (frecvenţa – 25-50% din relevee);
 specii constante (frecvenţa – 50-75% din relevee);
 specii euconstante (frecvenţa > 75% din relevee);

35
Structura biocenozei
Stabilitatea speciei (fidelitatea) – exprimă forţa
legăturilor unei specii cu alte specii din biocenoză.

 Speciile care nu pot trăi decât într-o anumită


biocenoză poartă denumirea de specii caracteristice,
 cele care pot trăi în mai multe biocenoze, dar preferă
un anumit tip de ecosistem poartă denumirea de specii
preferenţiale,
 cele care se întâlnesc în biocenoze diferite, fără
preferinţe şi compatibilităţi anume, poartă denumirea de
specii ubicviste,
 iar cele care apar într-o biocenoza, unde, de regulă,
nu se întâlnesc, poarta denumirea de specii
întâmplătoare.
36
Structura biocenozei
Abundenţa speciei (A) –se determina din raportul numărului
indivizilor sau biomasei unei specii şi numărului de indivizi sau biomasei
totale a tuturor speciilor:

unde, n – numărul sau biomasa indivizilor unei specii; N – numărul sau


biomasa indivizilor tuturor speciilor din probe.
Abundeţa prezintă modifcări în timp (sezoniere, anuale, multianuale
etc.) şi spaţiu (legate de biotop).

Dominanţa – reprezintă un indice care exprimă infuienţa unei


anumite specii în structura şi functionarea biocenozei.
Ea depinde nu numai de numărul şi de biomasa speciei date, ci şi de
faptul că ea imprimă biocenozei date anumite caracteristici. Dominanţa se
poate exprima pentru un grup de organisme (spre exemplu, pentru
plantele lemnoase dintr-o padure de foioase, unde stejarul poate fi
specia dominantă) sau se raportează la întreaga biocenoză (spre
exemplu, plantele sunt dominante în numeroase biocenoze, cu
excepţia ecosistemelor cavernicole, abisul mărilor etc.).
37
Structura biocenozei
Biomasa – reprezintă cantitatea totală de materie organică şi de
energie pe care o conţin membrii unei comunităţi biologice, raportată la o
suprafaţă determinată.
Biomasa se exprimă, de obicei, în grame, kilograme, tone, de
substanţă uscată la 70 0C sau de substanţă vie la o unitate de suprafaţă
sau de volum (spre exemplu, E/m2, ha sau E /km2).
Cantitatea de energie inclusă în masa vie se poate calcula după
următoarele date: 1 g (glucide) = 4 kcal; 1 g (lipide) = 9 kcal; 1 g (protide)
= 4 kcal; 1 g (lemn de trunchi) = 4,5 kcal.

Productivitatea biologică – prezintă viteza cu care se acumulează


substanţa organică (biomasa) a fecării specii în parte şi a sistemului
ecologic în întregime într-o unitate de timp.
Ea se exprimă în unități de masă de substanţă organică pe o unitate
de suprafață, într-o unitate de timp (an, lună, oră etc.) (de exemplu,
g/m2/lună, t/ha, etc.).
Productivitatea biologică se subdivide în:
 productivitatea primară - viteza de sinteză a substanţei organice de
către organismele autotrofe şi
 productivitatea secundară - exprimă viteza de formare a masei
biologice de către organismele heterotrofe.
38
Nişa ecologică
Nişa ecologică reprezintă rolul unei populaţii în
ecosistem.
Nişa include spaţiul fizic ocupat de indivizii
populaţiei, cerinţele de mediu, precum şi poziţia
populaţiei în reţeaua trofică şi poziţia lor în funcţie de
valorile factorilor de mediu (temperatură, umiditate,
pH etc.).

Cele trei componente ale nişei ecologice sunt:


- nişa spaţială,
- nişa trofică şi
- nişa multidimensională.
39
Nişa ecologică
Nişa spaţială sau nişa habitat se referă strict la
spaţiul fizic ocupat de indivizii unei populaţii din
cadrul unui ecosistem. Acesta poate fi atât o
componentă a biotopului (de exemplu apa pentru
organismele acvatice, suprafaţa solului pentru
majoritatea organismelor terestre, o peşteră etc.)
sau o componentă vie (de exemplu scoarţa unui
copac reprezintă habitatul organismelor corticole,
corpul organismului gazdă este habitatul pentru
paraziţii respectivului individ).
Unele specii cu un ciclu de dezvoltare complex
pot ocupa habitate diferite în funcţie de stadiul de
viaţă (ţânţarii sau amfibienii).
40
Nişa ecologică
Nişa trofică indică poziţia populaţiei respective în
reţeaua trofică, respectiv ce mănâncă indivizii
respectivei populaţii şi cine îi mănâncă.

Conceptul de nişă multidimensională este


aparent mai abstract. El se referă la modul în care
sunt distribuiţi indivizii dintr-o populaţie în raport cu
variaţia factorilor abiotici. Numărul de factori abiotici
ce condiţionează şi limitează distribuţia indivizilor
dintr-o populaţie fiind foarte mare.

41
Nişa ecologică
Nişa ecologică a unei populaţii este
caracterizată cel mai bine prin lăţimea nişei.

Lăţimea poate fi măsurată în cazul populaţiilor


animale cel mai adesea în raport cu:

- gradul de utilizare a habitatului sau habitatelor


potenţiale şi
- gradul de utilizare al resursei de hrană
(resursa trofică).
42
Nişa ecologică
Se numesc euribionte populaţiile cu
domenii largi de toleranţă faţă de parametri
abiotici şi/sau cu nişe trofice sau habitat largi
şi
stenobionte populaţiile specializate, cu
domenii de toleranţă, nişe trofice şi/sau
habitat înguste.

43
Suprapunerea nişelor ecologice
Ce se întâmplă atunci când două populaţii de
păsări insectivore ce coexistă într-o biocenoză
consumă acelaşi timp de hrană?
În domeniul de suprapunere a nișelor, cele două
populaţii sunt în competiţie pentru resurse, ceea ce
implică un consum energetic ridicat.
În timp, specia mai competitivă pe domeniul
respectiv va elimina specia mai puţin competitivă
sau cele două populaţii vor evita competiţia prin
diferite mecanisme, cel mai adesea prin specializare
pe un domeniu mai îngust al resursei.

44
45
Tendinţa în natură este de a evita competiţia în zona de supra-
punere prin specializarea pe un domeniu mai îngust al resursei.
Cintezele din Insulele Galapagos s-au specializat în timp prin
modificarea formei şi mărimii ciocului.
46
Structura trofică a biocenozei
Structura trofică a unei biocenoze reprezintă
rezultatul relaţiilor de hrănire dintre populaţiile
componente, conectate într-o reţea trofică.
Toate populaţiile din cadrul biocenozei sunt
parte a reţelei trofice, nici una neputând exista
de sine stătător timp îndelungat.

Lanţul trofic se referă la transferul de


materie şi energie de la producătorii primari,
succesiv, prin diferite populaţii care sunt un
consumator pentru populaţia precedentă şi o
pradă pentru populaţia imediat următoare.
47
Structura trofică a biocenozei
Nivelul trofic - la poziţia ocupată de indivizii unei
populaţii în cadrul unui lanţ trofic în raport cu producătorii
primari.

Reţeaua trofică - la ansamblul lanţurilor trofice,


inclusiv descompunătorii, şi include totalitatea populaţiilor
dintr-o biocenoză.

Descompunătorii reprezintă nivelul trofic al


populaţiilor care îşi obţin energia din resturile animale
sau vegetale. Descompunătorii sunt reprezentaţi în cea
mai mare parte de bacterii şi ciuperci. Produşii finali
excretaţi sunt preponderent anorganici.

48
Structura trofică a biocenozei
La baza structurii trofice se află întotdeauna producătorii
primari, deoarece ei asigură intrările de energie în biocenoză.

Producătorii primari au capacitatea de a transforma


energia radiantă solară (prin intermediul procesului de
fotosinteză) sau energia chimică din unii compuşi anorganici
(procesul numindu-se chemosinteză) în energia chimică
conţinută în materia organică sintetizată.

Producătorii primari se numesc în funcţie de procesul de


sinteză realizat fotosintetizanţi sau chemosintetizanţi.

Cea mai mare cantitate de energie ce pătrunde la nivelul


biosferei provine din fotosinteză (peste 99%). 49
Structura trofică a biocenozei
Toate celelalte nivele trofice se bazează pe
energia chimică stocată în materia organică
sintetizată de către nivelul producătorilor
primari.
Odată ce energia pătrunde în sistem
(biocenoză) prin intermediul producătorilor
primari, este transportată de la un organism la
altul prin toţi indivizii componenţi, până când
majoritatea energiei este utilizată şi
transformată în căldură.

50
Structura trofică a biocenozei
Consumatorii se situează pe mai multe nivele
trofice, putând fi
 consumatori primari (animale ce se hrănesc cu
producătorii primari),
 consumatori secundari (dacă se hrănesc cu
consumatori primari),
 consumatori terţiari (dacă se hrănesc cu
consumatorii secundari) etc.
Un nivel trofic al consumatorilor este reprezentat
de grupări de specii despărţite de producătorii
primari prin acelaşi număr de trepte şi care
îndeplinesc aceeaşi funcţie trofică în biocenoză.

51
Reprezentarea simplificată a conceptelor de nivel trofic,
lanţ trofic şi reţea trofică.
52
Structura trofică a biocenozei
În realitate lanţurile trofice şi reţelele trofice sunt mult
mai complexe, în plus toate nivelele sunt conectate la
nivelul trofic al descompunătorilor. Aceştia
mineralizează substanţa organică şi furnizează compuşii
anorganici necesari producătorilor primari. Astfel,
compuşii chimici sunt reciclaţi în natură.

Trebuie reţinut că nivelele trofice nu reprezintă o


clasificare a speciilor, ci a relaţiilor trofice stabilite între
acestea. Multe specii au un regim trofic complex,
hrănindu-se cu organisme situate pe nivele trofice
diferite.
Gruparea în nivele trofice este relativă, dar utilitatea
practică este mare, permiţând analiza şi descrierea
simplificată a complexităţii reţelelor trofice.
53
Structura trofică a biocenozei
Toate conexiunile din reţeaua trofică
reprezintă transferul de materie, aceasta
fiind recirculată şi nu degradată, de aceea
vorbim de circuitul materiei.
Întrucât energia este consumată şi
degradată de la un nivel trofic la altul ne
referim la fluxul de energie prin biocenoză,
fiind necesar un aport permanent de energie
pentru existenţa biocenozei.

54
Structura trofică a biocenozei
Schema nivelelor trofice indică doar sensul în care
are loc transferul de materie şi energie în cadrul
biocenozei, nu şi ponderea şi importanţa fiecărui
nivel în parte.
Acest lucru poate fi reprezentat prin piramidele
trofice.

În funcţie de unitatea de măsură folosită


piramidele trofice pot fi:
 numerice (număr de indivizi),
 în biomasă (unităţi de masă) sau
 energetice (unităţi energetice).
55
Structura trofică a biocenozei

Reprezentarea piramidelor trofice în cazul unei păduri


bătrâne: (a) piramida numerelor, (b) piramida biomasei,
(c) piramida energetică.

56
Clasificarea biocenozelor
După originea lor biocenozele se împart în:
biocenoze naturale – prezintă comunități biologice în
care n-a intervenit omul şi unde activează mecanismul
autoreglării, homeostaziei, succesiunilor determinate de
structura lor internă şi factorilor biotici. Până la apariția
omului, toate biocenozele biosferei se socoteau naturale.
Azi dintre acestea se socot doar unele porțiuni terestre sau
acvatice neinfluențate de activitatea umană (unele sectoare
strict ocrotite de stat, rezervațiile naturale de stat şi
biosferice, rezervațiile naționale, unele porțiuni din Arctica
şi Antarctica, deşerturi, munţi înalti ș.a.);

57
Clasificarea biocenozelor
biocenoze semiartficiale – cuprind comunitati
biologice în care omul a inervenit într-o măsură
oarecare, dar în care sau mai păstrat unele
componente din biocenozele naturale (unele
agrocenoze; biocenoze urbanizate – grădini botanice
şi zoologice, parcur, scuare; comunități biologice din
diverse bazine acvatice amenajate – rezervuare de
apă pe fluvii şi râuri,canale ș.a.);

biocenoze artficiale (antropogene sau


tehnogene) – sunt constituite complet de om (o
nava cosmică, un acvariu, o seră etc.).
58
Clasificarea biocenozelor
După numărul de specii ce se întâlnesc în
biocenoze se deosebesc:
oligocenoze – sunt compuse dintr-un număr
redus de specii de organisme, unde pot
pătrunde unele specii migrante (agrocenoze) şi
policenoze – constituite dintr-un număr
considerabil de specii (biocenozele din brâiele
tropicale, ecuatoriale, temperate etc.).

59
Clasificarea biocenozelor
Dupa caracterele sistematice biocenozele se
împart în:
fitocenoze – comunitate de specii de plante de
pe un sector relativ omogen şi care sunt în raporturi
funcționale complexe între ele şi cu condiţiile
mediului vital;
zoocenoze – prezintă totalitatea speciilor de
animale corelate sau necorelate şi care s-au format
într-un spațiu oarecare;
microbocenoze – constituite din reprezentanții
lumii microorganismelor cu funcţii diverse în
biocenoză.

60
Clasificarea biocenozelor
Din punct de vedere funcțional biocenozele se
împart, după treptele piramidei ecologice, în grupuri
de organisme: producători, consumatori şi
reducători, legate prin legături trofice.

Dupa mediul de viață biocenozele se împart în:


acvatice şi terestre.

Din punct de vedere al stadiului de dezvoltare:


biocenoze tinere, mature şi senescente.

61
Biogeocenoză
Orice biocenoză formează cu biotopul un sistem biologic
natural numit biogeocenoză, de o treaptă superioară, format
evolutiv, delimitat în spațiu, care se automenține timp îndelungat
şi în care sunt legate funcțional organismele vii şi mediul abiotic.
Din aceste considerente Sukacev V.N. a formulat conceptul
de biogeocenoză – un fragment de scoarţă terestră în care sunt
reunite elemente ale biocenozei şi părţi din atmosferă, litosferă,
hidrosferă într-o configuraţie unitară.

Biogeocenoza se caracterizează printr-un metabolism de


sinestătător şi un tip special de utilizare a energie solare.

Biogeocenoza constituie un sistem natural complex, forma


unității organismelor vii cu mediul ambiant, pe care ele îl
transformă în scopul satisfacerii necesităţilor lor, alcătuind un
complex integru.

62
Biogeocenoză vs. ecosistem
În literatura ştiinţifică adesea ecosistemul şi
biogeocenoza sunt tratate ca sinonime. Dar, după
V.N. Sukacev, ele reprezintă două noţiuni asemă-
nătoare, dar neidentice.
Termenul biogeocenoză (bios – viaţă, gea – pământ;
koime – în comunitate) redă conexiunea vieţii cu scoarţa
terestră, fiind un concept cu sens biocorologic (se referă
la distribuţia spaţială a vieţuitoarelor). Factorul de
unificare în biogeocenoză este natura substratului, tipul
de relief şi de sol.
Dimpotrivă, ecosistemul este conceput trofoenergetic
şi nu spaţial, ceea ce deosebeşte radical cele două
noţiuni puse în discuţie. 63